Emil Racoviță, în aventura cercetării Patagoniei
Niciun minut nu trebuie pierdut, totul pentru știință, explorare, cunoaștere. Cam așa trebuie să fi judecat Emil Racoviță după ce Belgica a ajuns la Rio de Janeiro, căci, preocupat să folosească timpul în cel mai judicios mod posibil, cercetătorul român s-a despărțit vremelnic de vas, în dorința de a întreprinde studii naturalistice în ținuturile din sudul extrem al Americii.
Misive către părinți de pe Oravia și din pampas
Astfel, la 29 octombrie 1897, el avea să trimită iubiților săi părinți, de pe vasul Oravia, următoarea scrisoare: „Belgica nu merge repede, e singurul ei cusur; m-am înțeles dar cu comandantul să plec înainte cu vaporul Oravia spre Punta Arenas. Sosesc acolo pe la 4 sau 5 noiembrie, iar Belgica abea pe 25 sau 26 ale aceleiași luni. Dispun dar de vreo 25 de zile (căci Belgica nu pleacă din Punta Arenas decât la 30 ale lunii). Acele 25 de zile ce aș fi petrecut plimbându-mă pe podul bastimentului nostru le voi petrece la Punta Arenas adunând animale și călătorind. Sunt încă multe lucruri de făcut în strâmtoarea lui Magellan”.
Pe 2 noiembrie 1897, el va trimite părinților a doua scrisoare, în care descrie ce anume i-a facilitat acest aranjament: „Ascultați ce noroc am: am făcut cunoștință pe vapor cu don Francesco Moreno. Nu înțelegeți, nu e așa? Iată, vă explic. Acel domn, director al Muzeului (n.n. de Istorie Naturală) din La Plata, e numit președinte al comisiunii argentiniene de delimitare (n.n. a frontierei) dintre Chile și Argentina. Se duce să lucreze tocmai la Punta Arenas și înăuntrul Țării, și la început face o călătorie de două săptămâni în Sierra (n.n. o parte muntoasă a țării). În loc dar de a fi nevoit să-mi organizez o expediție, mă alipesc simplu de aceea a D-lui Moreno, căci nu mai e nevoie să vă spun că acel om de treabă s-a pus cu totul la dispoziția mea”.
„Ce viață totdeauna frumoasă și liberă”
Pe 5 noiembrie 1897, datorită prieteniei legate spontan între cei doi, o caravană părăsea Punta Arenas spre întinsele pampas, una alcătuită din șase oameni: Moreno, ajutorul său (geologul Rudolf Hauchtal), Racoviță, un ghid localnic (Ardou) și doi peoni, care aveau grijă de cei 15 cai pe care erau încărcate bagajele.
Timp de trei săptămâni, acești oameni au traversat pampasul până la poalele Anzilor Cordilieri, Racoviță neezitând să le împărtășească părinților noi impresii: „Sunt încântat de excursiunea mea, țara e splendidă, clima e aceeași în acest moment ca în luna septembrie la noi. Pampas, pășunile, sunt pline de oi, de vite mari, de cai. Pădurile sunt minunate, cu copacii lor enormi, crescuți fără regulă. Estancias, fermele, sunt destul de numeroase, în mijlocie câte una la 5 sau 6 ore de galop. Am străbătut cu dl Moreno regiuni încă nelocuite. Vreo zece zile am trăit în aer liber, oprindu-ne pentru a găti mâncarea pe lângă un foc de ramuri și dormind în pampas sau pădure. Ce viață totdeauna frumoasă și liberă. Plecam pe la 6 ore dimineața, străbăteam pampas care se întind de nu le mai vezi sfârșitul, locuite de guanaco (n.n. o specie de lamă), de cerbi, de cai sălbatici, de păsări nenumărate, pe lacuri și bălți, sau păduri uriașe cu papagali, păsări-muște, tot felul de zburătoare. Pe la 11 ne opream o jumătate de ceas pentru a îmbuca ceva și apoi încălecam din nou până la 6 seara. Aprindeam foc, deșelam caii, luam de pe catâri desagii cu merinde și în curând fierbea ciorba în cazane, ciozvârte de miel se frigeau; într-un ceas, masa era gata. Puchero – o ciorbă de carne de oaie cu ceapă și orez – era turnată în farfurii, assado; friptura de miel răspândea un miros plăcut și borcanul de dulceață aștepta bunăvoința comesenilor... După cafea, așterneam de culcare, blăni de oaie ne serveau de saltea, șeaua de perină, iar cerul austral de polog; vă asigur că nu ne rămânea multă vreme pentru a visa”.
Călătoria, redată amănunţit în jurnal
În jurnalul ținut și sintetizat în lucrarea Spre Sud. Prin Patagonia și spre Polul Sud, Racoviță, inegalabil epistolar, va descrie impresii și experiențe cu o regularitate aproape zilnică.
Despre prima zi, 5 noiembrie: „Drumul, cu pământ negru și afânat, care ne poartă prin păduri și șesuri, dă acestei regiuni o asemănare extraordinară cu un peisaj românesc”.
Despre un anumit obicei: „Un peon trece pe lângă noi într-un galop nebun. Moreno mă lămurește că acesta este modul «obișnuit» de a călări în Patagonia”.
Despre o experiență cu animale: „Un zgomot ciudat mă trezește din picoteală. Auzim, nu departe de noi, stridente țipete desperate și apoi un fel de miorlăit fioros străbate penumbrele. Adou înfige adânc pintenii în burta bălanului și o ia spre dreapta într-un galop vijelios, smulgându-și arma de la oblânc. Îl urmez îndată. Răsună o detunătură. Am ajuns la fața locului cu întârziere, căci Ardou îmi prezintă, ridicând de coadă, o splendidă pisică sălbatică de culoare brun-argintie, pe spate cu dungi și pe picioare cu inele brun-roșcate. Este o Felis pajeros, pisica pampaselor, care tocmai sugrumase un soi de sitar. Animalul e mai mare decât o pisică domestică și Moreno afirmă că ea trăiește în mare număr, peste tot, în pampas”.
Ajunși la un han: „După acest mic divertisment ajungem la hanul Cobeza del Mar, la miezul nopții. Patronul, un englez, ne deschide după ce tragem un foc de pușcă, în lipsă de clopoțel sau sonerie. Bucuros de oaspeți, ne așterne o masă copioasă, pe care, cu tot regretul, n-o pot savura, căci oboseala mă doboară, deși nu am călărit după «moda» patagoneză. Mă culc cu geamul deschis, căci salteaua mea e cam mucegăită. Liniștea stepei este extraordinară. O tulbură numai păsările de apă din mlaștini. Șoimii și ulii săgetau înălțimile în zbor rotat”.
„Cârdul se desprinde de ape, ca un nor de petale trandafirii spulberat în văzduh”
Pe 6 noiembrie: „Noaptea este splendidă. Miriade de stele sclipesc pe bolta înaltă și vânătă. Un vânt subțire adie ușor, aducând de departe misterioasele zvonuri ale stepei. Când flăcările de-abia mai pâlpâie, îmi pregătesc culcușul sub o tufă, așternându-mi din păturile calului și din poncho un pat pe pământul gol. Învelit în blana de guanaco (lamă), îmi e chiar prea cald să pot dormi”.
Ziua de 7 noiembrie: „Vremea se deschide cu încetul, dar vântul ne silește să călărim cu capul în piept. Traversăm un pârâu rapid și sinuos pe o vale de verde crud, apoi luăm pieptiș câteva coline pe creasta cărora străjuiesc mari blocuri eratice, mărturie mută a ghețarilor ce stăpâneau odată pe aceste meleaguri”.
Despre pasărea flamingo: „Ne continuăm drumul trecând pe lângă estancia Saunders și ajungem pe țărmul unei lagune cu ape argiloase, numită Lago Blanco. O imensă populație păsărească mișună prin apele joase și pe țărm: gâște și rațe sălbatice, goelanzi și pescăruși în număr de mii și mii. Traversăm un istm care separă lacul de o altă lagună, populată de cârduri imense de flamingos. Siluetele înalte și delicate ale acestor păsări cu picioare subțiri și lungi, cu gâtul suplu, curbat în linii elegante, cu penajul de un trandafiriu pastel și cu vârful aripilor purpuriu, oferă o priveliște încântătoare, a cărei finețe n-ar putea s-o redea decât pensula măiastră a unui pictor japonez. Sensibile la cel mai mic zgomot, păsările ne simt de departe și sute de capete se întorc deodată către noi, apoi gâturile se întind, aripile se desfășoară și cârdul se desprinde de ape, ca un nor de petale trandafirii spulberat în văzduh. N-am văzut nicicând un spectacol mai sublim ca zborul acestor păsări diafane pe fondul albastrului de smalț al zării senine, boltită deasupra piscurilor înzăpezite ale Anzilor”.
„Basmul cu vulpea șireată nu se dezminte nici în Patagonia”
Despre experiența cu o vulpe: „Moreno mă așteaptă și-mi făcu semn să-mi frânez calul, atrăgându-mi atenția asupra unei scene, de astă dată amuzantă. O vulpe, probabil Canis griseus, se silește, foarte preocupată, să spargă un ou de gâscă. Descalec și găsesc cuibul, un fel de gropiță în pământ, căptușită cu pene cenușii. Cele șase ouă risipite pe afară le-am adunat sub nasul coanei vulpi, care mă privea nemulțumită, dar liniștită, șezând cuminte pe coadă la 15 pași de mine. Moreno mi-a explicat că vulpile rostogolesc ouăle printre pietre și astfel reușesc să le spargă. Deci, trebuie să constat că basmul cu vulpea șireată nu se dezminte nici în Patagonia”.
Despre un călăreț semeț și marțial, întâlnit pe drum pe 9 noiembrie: „Calul necunoscutului ne-a atras atenția numaidecât prin frumusețea lui excepțională. Nu mai puțin interesantă era figura călărețului. Era un bărbat bine făcut, brun, cu barba ascuțită, care se ținea în șa cu o ținută marțială de general mexican. Bănuiam în el un «estanciero» bine situat. Și nu m-am înșelat, căci mister Molesworth era stăpânul exclusiv a mii de oi, a sute de cornute și de cai, având în afară de aceasta și funcția onorifică de comisar al pampasului pentru guvernământul de Santa Cruz. Văzut mai de aproape, seniorul apărea mai puțin interesant, căci duhnea a băutură și vorbea o spaniolă foarte afectată. Avea, în schimb, o casă excelentă din piatră acoperită cu tablă ondulată, la confluența lui Rio Gallegos cu Rio Rubio, pe care l-am trecut prin vad. Casa, ca și omul, foarte frumoasă la exterior și mobilier, era tot atât de răvășită pe dinăuntru ca și stăpânul însuși”.
„Gâște, lișițe, rațe au intrat unele în colecția mea științifică, altele în cazanul cu ciorbă”
Mostră de umor pe 11 noiembrie: „Înaintam poticnindu-ne la fiecare pas, ținând de căpăstru caii ce se smuceau înspăimântați, rupând sub ei pământul în gropi adânci. Cu această ocazie făcui cunoștință cu nenumărați sfinți ai calendarului catolic, pe care tovarășii mei creoli și spanioli îi pomeneau cu ardoare, însă fără smerenia lor proverbială. Ardou, care lucrase la estancia unei misiuni, cred că nu a omis pe niciunul. Singurul sfânt ortodox invocat atunci a fost cel pomenit de mine, cu toată evlavia, în momentul când m-am văzut din nou în șa. Gâște, lișițe, rațe au intrat unele în colecția mea științifică, altele în cazanul cu ciorbă și, chiar fără să fiu în clar cu speciile la care aparțineau, le-am găsit foarte gustoase”.
Observație sociologică pe 14 noiembrie: „Ne întâlnim cu lavaderos, cei care spălau aur la poalele muntelui Baguales, căci Patagonia devenise un dorado al aventurierilor, recrutați de pretutindeni, din cele mai decăzute specimene ale societății umane, ce căutau aici, adesea în van, o îmbogățire rapidă și fără prea multă bătaie de cap. O întâlnire cu acești «desperados» este în orice caz mai de temut decât una cu triburile indiene, mă asigură Moreno, căci, negăsind aurul pe care îl căutau, existența lor mizerabilă îi silește să utilizeze pistolul fără prea multă ezitare”.
„Peonii noștri creoli mă asigură că bufnițele sunt reprezentanți ai diavolului pe pământ”
Pe 15 noiembrie 1897, Racoviță ajunge în Golful Ultima Esperanza, proiectul fiind acela de a se îmbarca pe vasul Azopardo, care urma să-i înlesnească revenirea în strâmtoarea Magellan, adică locul de întâlnire cu Belgica.
Numai că – iar consecințele vor fi pozitive – vaporul a întârziat, Racoviță consemnând: „Deocamdată, un singur vas chilian ancorează în port. Cercetez împrejurimea. Observ un condor, probabil Cathartes aura, ce se rotește deasupra mea. Colectez nevertebrate terestre și acvatice”.
Așa că, dacă astrele s-au aliniat în sens pozitiv, optica sa fiind de a nu rata nicio oportunitate de cercetare, Racoviță a decis să profite de întârziere și s-o transforme din inconvenient în beneficiu. A întreprins, deci, mai multe excursii, notând în jurnal: „Azi după-masă am fost să vizităm o peșteră. Călărim timp de două ore printr-o regiune bântuită de foc. Iarba și copacii carbonizați au un aspect dezolant. Peștera se află la picioarele unei faleze imense de stâncă, în care se cască uriașă și întunecată o intrare largă de 75 m și înaltă de 35 m. Cu emoție pătrund sub bolta acestei lumi, probabil nicicând umblată de om. Dar speranțele mele rămân nesatisfăcute, căci după un traseu de 250 m, grota devine impenetrabilă. Nici concrețiunile calcaroase nu sunt prea deosebite. În schimb, în adâncul grotei, pe o stalagmită, tronează tăcută, în beznă, o bufniță albă cu benzi brune pe aripi. Tabloul este impresionant, căci lămpile noastre aprind fosforescențe galbene în ochii ficși ai păsării, care iau un aspect cu adevărat înfricoșător. Peonii noștri creoli nu întârzie să-și facă câteva cruci și mă asigură că bufnițele sunt reprezentanți ai diavolului pe pământ și că aceste păsări au fost surprinse bând uleiul din candelele agățate sub icoanele sfinților”.
Vaporul nu va sosi nici în a cincea zi, așa că, pe 20 noiembrie 1897, Racoviță a decis să plece spre Punta Arenas călare (împreună cu Alvarez și cu peonul său, Baltazar), întreaga colecție de plante și de animale, adunată în zece zile de drumeție, urmând să fie încărcată pe un vas care urma s-o aducă la Punta Arenas. A încărcat rodul trudei sale, numai că totul se va duce pe apa sâmbetei, pentru simplul motiv că întreaga încărcătură științifică va cădea pradă șobolanilor. Cei care vor afecta, peste luni de zile, viața oamenilor de pe Belgica.
Tehuelche, „distruși fără cruțare de către cuceritori, bineînțeles în numele civilizației”
Racoviță pleca, aşadar, spre Punta Arenas, dar pe un alt traseu decât cel pe care venise, ajungând după patru zile și constatând că Belgica tot nu-și făcuse apariția. Astfel încât, după două zile, va insera în jurnal observațiile sale de multe zile asupra lui Ardou, „un gaucho de cea mai pură speță, pe care l-am studiat tot timpul călătoriei mele. Un gaucho la prima întâlnire cu un străin este taciturn și închistat în propria-i demnitate. Nu suferă să i se vorbească răstit, dar la vorba domoală acționează fără șovăire. El poate suporta insulta în tăcere, însă din acel moment, ideea răzbunării îl stăpânește. O jignire mai gravă are asupra lui efectul cârpei roșii fluturată în fața unui taur și răspunde prompt și la fața locului cu tăișul periculos al macetei. Vocea lui e dulce și joasă. Trăsăturile și ochii îi sunt de o remarcabilă rigiditate și este măsurat în gesturi. Însă sub această mască liniștită mocnește un vulcan gata oricând să erupă. Este în caracterul lui un amestec bizar de ură și devotament, de generozitate și sobrietate. El servește cu sinceritate pe cel pe care îl iubește, sinceritate cu atât mai admirabilă cu cât este dezinteresată. Acest fiu al naturii ignorează valoarea banului, pe care îl disprețuiește. Este însă în stare să ucidă dacă i se refuză un singur pesos din drepturile lui. Pe această lume, gauchos sunt oamenii cu care este cel mai ușor să trăiești în pace și înțelegere, dacă nu le jignești mândria care-i caracterizează”.
În aceeași zi, povestește Racoviță, „am ocazia să studiez mai de aproape și câțiva din străvechii stăpâni ai noului continent, o familie de «indios» din tribul Tehuelche, care mai populează sporadic Patagonia sudică. Ei s-au pripășit la Bouvallot după o mare secetă care i-a coborât din înălțimea ascunzișurilor lor din munți. Mi-am dat seama că afirmațiile primilor navigatori care-i întâlniseră sunt de domeniul fanteziei. Patagonia nu este, așa cum se credea, «Terra geantes», Tehuelche nu sunt niște uriași înspăimântători. Ce e drept, înălțimea bărbaților depășește întotdeauna media de 1,70 m, ceea ce este totuși remarcabil, mai ales când ai în față un grup mai numeros. Departe de a fi roșie, pielea lor este de culoare măslinie. Capul masiv, fața lată, trupul bine legat indică virilitate și forță. Ei nu mai poartă nici pieile de guanaco, cu care se înfășoară de obicei, și din costumul lor mai păstrează doar curelușa de piele din jurul capului, ce le fixează părul cu fir gros și negru. Neamul lor e pe cale de dispariție prin amestecul lor cu albii, dar în special din cauză că au fost distruși fără cruțare de către cuceritori, bineînțeles în numele civilizației”.
Pe Insula Dawson: întâlnirea cu onaşii, descrişi în amănunt
La 26 noiembrie 1897, Racoviţă pornește spre Port Famine, pe țărmul nordic al Strâmtorii Magellan, revenind la Punta Arenas pe 30 noiembrie, unde, în sfârșit, se va reuni cu Belgica, de-abia sosită și pregătită să ancoreze acolo timp de două săptămâni.
Redundantă afirmația că Racoviță a profitat din plin (și) de acest interval de timp, îmbarcându-se, împreună cu Arctowski și Cook, pe vasul chilian Toro, aflat în voiaj spre Insula Dawson. De ce tocmai acolo sau încolo? Simplu: Racoviță nu concepea să nu-și refacă acea colecție distrusă de șobolani cu puține zile mai devreme. Omul nostru de știință va consemna în jurnal: „Vineri, 10 dec. 1897. La ora 1 noaptea plecăm. Descrierea lui Toro. Căpitanul cel gras și setea lui continuă. Mă culc în cabina (murdară, oh, cât de murdară) a mecanicului. Pe noptieră, mare carafă cu vin. Pe masa bădăranului, vin și alcool. Primul mecanic tot timpul beat”.
Chiar și-așa, oamenii vor ajunge la destinație, constatând că pe Insula Dawson exista o colonie de indieni, în majoritatea lor Onași, aflată sub „îngrijirea” unuia dintre acele grupuri de misionari iezuiți care veniseră în scopuri „civilizatoare”, dar care, așa cum sublinia Racoviță, „exploatează pădurile, oile și pe indieni”. Românul reușește să se apropie de ei și să efectueze observații antropometrice, întocmind, totodată, un mic dicționar al limbii onașe și surprinzând o mulțime de amănunte din traiul băștinașilor:
... „Acum vin singuri la sediul misiunii, chemați de familiile deja stabilite sau împinși de foame. Călugării au primit indieni de la guvernul chilian, care le-a luat tot ce a putut și i-a adus în colonie”.
... „Toți sunt timizi, stânjeniți de mâinile lor și părând tot timpul cuprinși de rușine și de frică. Nu răspund atunci când sunt întrebați pentru prima dată. Și râd căscându-și gura, dar în liniște. Între ei sunt mai degrabă veseli și guralivi”.
... „Femeile au același fel de a fi, dar râsul lor este mai gălăgios și mai perlat... Indianul, bărbat și femeie, este foarte voluntar și încăpățânat, dar sunt în general blânzi: oamenii din aceeași rasă nu se bat decât rareori între ei, dar o fac adesea cu Alacalufii, dușmanii lor fățiși”.
... „Aproape toți cei de aici sunt bolnavi – tuberculoză și sifilis transmis sau ereditar... Mor între 40 și 45 de ani și un om mai în vârstă este o raritate extremă. În casă aici, fac un foc în mijloc și nu își fac drept mobile decât micile coșuri împletite în care își păstrează vânatul, arcul, tolba din piele de focă, săgețile cu vârf de sticlă sau din os de guanaco și cu coadă din lemn de laur și cratița pe care le-a dat-o misiunea, împreună cu o lingură”.
... „Când sunt nou-veniți, nu vor să păstreze ușile și nu intră în casă decât după ce le-au scos. După un timp, acceptă ușile și se servesc de ele”.
... „Nou-veniții nu folosesc în exclusivitate casele. Își construiesc un toldo (cort), adăpost semicircular făcut din țăruși de lemn fixați în pământ, între care pun ramuri de copaci și cârpe sau piei. Adăpostul nu depășește înălțimea omului așezat și slujește mai degrabă pentru a împiedica vântul să stingă focul care se află în centrul semicercului”.
... „Stau în jurul focului așezați pe vine și înveliți în pelerinele lor făcute din piele de guanaco sau de vulpe”.
... „Vânează guanacii în grupuri. După ce au descoperit cărarea obișnuită a guanacilor, pândesc pe drum în mici gropi pe care le fac în acest scop. Hăitașii sperie vânatul pe care vânătorii îl omoară cu săgeți sau îl prind cu mâna din fugă”.
... „Toți sunt cuprinși de nostalgia vieții libere. Părăsesc adesea misiunea, mai ales în timpul verii, pentru a duce o viață sălbatică. Își construiesc o barcă de lemn și navighează prin canale. Iarna se întorc de obicei mânați de foame”.
... „Sunt extrem de îndemânatici în mânuirea arcului. Un tânăr, de la 30 de metri, nimerește un stâlp pătrat de 10 cm și, cu toate că săgeata nu are vârf, ea lasă o gaură regulată de 2 cm, făcând să sară așchii”.
La 14 decembrie 1897, escala Belgicăi la Punta Arenas avea să se încheie, iar Racoviță adunase atât de mult material reprezentând flora și fauna regiunii şi izbutind s-o înlocuiască pe cea mâncată de șobolani. Și consemna: „Patul meu este atât de încărcat, încât mă culc afară”.
Aventura putea să continue.
De fapt, se afla abia la început.
Acest text este un fragment din articolul „Emil Racoviţă, o carieră extraordinară”, publicat în numărul 45 al Revistei Historia Special (revista:special/45) este disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 18 decembrie 2023 - 25 martie 2024, și în format digital pe paydemic.com.
Băștinașii din Patagonia, la mijlocul secolului al XIX-lea (© Getty Images)
