Emigrația română în America. Așezarea și căutarea unui loc de muncă

Chiar dacă la un moment dat românii au ajuns să fie prezenți în toate marile centre americane, aria inițială a stabilirii lor era circumscrisă statelor estice, așa cum se întâmpla cu emigrația provenită, în general, din estul, sudul și centrul Europei.

„Primele așezări românești le întâlnim în regiunea din jurul marilor lacuri: Erie și Michigan, în Statele: Michigan, Illinois, Indiana, Ohio, Pennsylvania, New York, apoi Missouri, West Virginia, unde industrii înfloritoare, de tot felul, atrăgeau brațele viguroase ale primilor emigranți români și ale celor de mai târziu”.

În anul 1926, în ordinea importanței numerice, românii se găseau în următoarele state: Ohio, Pennsylvania, Michigan, Illinois, New Jersey, Indiana, California, Minnesota, North Dakota, Missouri, Massachusetts, Connecticut, în aceste state numărul românilor trecând peste 1.000 (în fiecare), apoi Wiscounsin, West Virginia, Montana, Iowa și aproape în toate celelalte state, dar într-un număr redus. Numele celor mai importante localități în care se găseau români în același an sunt: Cleveland, Youngstown, Philadelphia, Homestead, Detroit, Chicago, Trenton, Indianapolis, San Francisco, St. Paul, St. Louis, Bridgeport, New York, Baltimore, Seattle, Denver, Omaha, Portland etc.

„Peste tot țăranii noștri... au parte de lucrul cel mai greu”

În ceea ce privește ocupațiile îmbrățișate de români în America, precum și felul în care ajungeau să presteze ei aceste munci, voi reproduce descrierea preotului Ioan Podea din lucrarea Românii în America, publicată la Sibiu în anul 1912:

„[...] veseli și plini de nădejde și de dorul dollarului pornesc într-o dimineață la porțile fabricilor, să capete lucru. «Fareman»-ul sau «boss»-ul (mai marii peste muncitori) se ivesc în poartă și ochesc pe cei ce îi cred mai apți pentru lucrul unde au lipsă de muncitori. Poate ca înaintea unei fabrici să fie o sută sau două de muncitori, după ce s-au ales câți au fost de lipsă, porțile se închid și ceilalți rămân pentru altă dată. De multe ori se anunță și felul lucrului la care trebuiesc oamenii.

Se spune bunăoară: e lipsă de oameni la foarfeca de tăiat lespezile de oțel sau tuburile; la făcut de forme și la cărat ferul topit: cine se pricepe să intre în curte! Românul nostru a mers acolo ca să lucreze, să câștige. De teamă ca nu cumva să rămână fără lucru, se anunță cutare nene Gheorghe, care în viața lui nici n-a văzut măcar fabrică de fer, fără a fi ținut de coarnele plugului. Urmare e, că nici nu se așează bine la lucru, și nu mai are o mână, sau e fript tot.

Dar asta mai rar. Mai des e cazul că trec zile ori săptămâni și în toată ziua merg numa dejaba la porțile fabricilor, nu capătă de lucru. Atunci păzesc pe boss-ul și la ocazie binevenită îi înfundă în palmă 10-20 de dollari, ca să ajungă la un lucru greu și slab plătit. Dacă nici așa nu merge, alergă la un agent și plătesc iarăși câțiva dollari, ca să fie trimiși în cine știe ce pustietate, la drum de fer sau tramvai, la canaluri, la băi de cărbuni sau de piatră, sau în vreo fabrică unde poate nu era nimenea.

Peste tot țăranii noștri, foarte neajutorați și fără pic de răbdare, au parte de lucrul cel mai greu. Munca lor e o muncă de rob și de câne, care se plătește slab și care dacă nu-i omoară, stoarce toată vlaga din ei, așa că, după un an sau doi, nu mai sunt buni de nimic. Vorbesc de țăranii noștri cinstiți…. Locul acestora din urmă e în topitoarele de fer și acolo la lucrul cel mai greu, unde sau se aprind hainele pe ei, sau calcă pe ferul asudat de li se moaie și măduva din fluierele picioarelor, sau cară pământul de fer în căzan, ori încarcă ferul în vagoane de li se îndoaie șelele; în fabricile de oțel și tuburi, unde îi apucă roțile și-i macină făină, în fabricile de carne și conserve, unde le înghiață genunchii, încât după un an de zile rămân ologi; în fabricile de cement și piatră, unde în scurtă vreme capătă durere de ochi și pept; în fabricile de oleiuri și forbe unde gazurile le otrăvesc plămânii și diferitele soluțiuni le argăsesc mâinile; în băile de cărbuni și de piatră, unde se buhățesc la față și adesea sunt îngropați de vii; la căile ferate, unde sunt călcați și schilăviți de trenuri și în diferite magazine, unde se încarcă și descarcă cea mai mare povară.

Mai norocoși sunt Poienarii, și peste tot mărginenii, cari și acolo duc viață de cioban, care diferă mult de cea de la noi. Ciobanul din America, în loc de căciulă poartă chipiu, în loc de cojoc un căput comun, în loc de măciucă pușcă, iar în loc de stână are câte un cort de pânză. Locul de băciță îl ține o singură sobă rece de tuciu. Oile nu se mulg și ce are a face ciobanul este să le pască și să le păzească de lupii care sunt foarte mulți. La o turmă e numai un singur cioban, fie compusă turma măcar din câteva mii. De aceea și viața aceasta e o viață grea și amară, lipsită de tot farmecul, căci trec săptămâni și luni până când un cioban se întâlnește cu vreun om, ca sa schimbe vreo vorbă două, sau cu un alt cioban, să-și plângă unul altuia dorul și năcazul. Tot ce are bietul cioban acolo e cânele, pretinul lui cel mai credincios și fluierul, în glasul căruia își varsă tot amarul și toată jalea.[...]

Greu muncesc și femeile noastre. Pentru cinci-șase dollari la săptămână înghit praful din fabricile de tutun, lucră în fabricile de mătasă, de postav și de hârtie și uneori muncesc alături cu bărbații în fabricile de tinichea, de fer sau de carne. În schimbul muncii, câștigul lor e atât de neînsemnat încât astăzi, când și femeile noastre fac un lucs prost, abia le ajunge ca să se îmbrace, iar ca să fie cât mai dichisite, adeseori își trag și de la gură.

O soartă mai bună au femeile cu bărbat care găzduiesc muncitori și pentru o plată mică se îngrijesc de curățenia și hrana lor, pe când celelalte (fără bărbați) după toată munca mai sunt și marfă și pradă de ocară și de batjocură a bărbaților stricați”.

Desigur, cele afirmate de Pr. Ioan Podea, având în vedere faptul că lucrarea sa Românii din America a fost premiată ca fiind cea mai bună lucrare anti-emigraționistă, vizează aspecte negative, accentuându-le uneori până la exagerare.

Cu toate acestea, este adevărat că „românilor veniți la începutul veacului nostru, fără vreo calificare și necunoscători ai limbii engleze, le-au fost hărăzite muncile cele mai grele: în mine, în furnale, la construcții de drumuri și căi ferate etc. Salariul nu depășea 10-15 cenți pe oră și ziua de lucru era de 10-12 ore, și asta șase zile pe săptămână. Nu a trebuit mult românilor să își dea seama că va trece mult până vor face «mia și drumul». Spre ilustrare, vom da câteva prețuri din acea vreme: un pound (1/2 kg) de carne de porc era 18 cenți; o duzină de ouă costa 26 de cenți; un pound de zahăr putea fi cumpărat cu 6 cenți; unul de cafea costa 30 de cenți; o pereche de pantofi se vindea între 1,50$ și 2,50$”.

„Vilbarul e roaba rea, duc feară grele cu ea. Iar șoafăla e lopata care-mi încârligă spata”

Este un fapt general recunoscut că perioada de început era una extrem de dificilă pentru noii emigranți. Trebuiau să facă față unei mulțimi de probleme, cum ar fi singurătatea, barierele lingvistice și, în special, imensa provocare a adaptării la un mod de viață nou.

La acestea se adăuga și faptul că noii veniți nu erau primiți nicidecum cu bucurie de cei sosiți mai de demult. Aceștia vedeau în ei concurenți gata să lucreze mai greu și pentru bani mai puțini. De aceea, noii veniți erau priviți cu suspiciune și ironizați pentru modul diferit în care erau îmbrăcați sau pentru modul în care puteau pronunța în engleză (atunci când puteau face și atât), iar uneori ostilitatea îmbrăca forma violenței.

„Este o caracteristică a istoriei imigrației americane că, începând cu imigrația irlandeză din anii ’20 ai veacului al XIX-lea, fiecare grup de nou veniți a suferit, într-o anumită măsură, batjocura și discriminarea celor «americanizați»”.

Semnificativă este, în acest sens, mărturia unui pionier al emigrației, Ion Nasea sr., originar din Vlădeni-Făgăraș, care a emigrat în anul 1906:

„Am fost numiți în fel și chip și am fost implicați în numeroase lupte cu alte grupuri etnice. Cred că acest fapt s-a datorat incapacității diferitelor grupuri etnice de a comunica unele cu altele. A trebuit, mai mult sau mai puțin, să ne purtăm de grijă și de aceea călătoream mai mult în grupuri de câte 5-10 persoane”.

Dificultățile barierelor lingvistice sunt evocate de același personaj:

„Limba a fost o barieră. Uneori, dacă ești singur și nu te poți face înțeles, trebuie să folosești pantomima. Pentru a obține o pernă trebuie să-ți pui haina pe podea și să te așezi cu capul pe ea. Pentru a obține o pătură, trebuie să te prefaci că te acoperi. Până am învățat limba viața a fost foarte frustrantă”.

Este evident că visurile din „sacul de emigrant” s-au spulberat atunci când aceștia s-au lovit de realitatea americană, fiind nevoiți să traverseze agonizanta perioadă a „împăcării” credințelor despre America aduse de acasă cu realitatea americană pe care au aflat-o la fața locului. Într-o formă care făcea cel puțin până la un punct haz de necaz, acest proces de reconciliere a fost exprimat într-una dintre cele câteva poezii populare româno-americane ce s-au păstrat până azi:

„Foaie verde mărgărit,

Auzit-am auzit,

Auzit-am prin Ardeal,

De șoafălă și vilbar.

Despre ele auzeam,

Dar ce sunt habar n-aveam,

Despre șoafălă mi-am zis

C-o fi vreo masă de scris,

Despre vestitul vilbar,

Credeam c-o fi călimar.

Dar aici când am venit

Văzui că m-am păcălit.

Vilbarul e roaba rea

Duc feară grele cu ea,

Iar șoafăla e lopata

Care-mi încârligă spata”

Dacă la început majoritatea românilor veniți în America aveau o imagine vagă asupra noii lor țări și asupra oportunităților pe care mediul american le oferea și, forțați de împrejurări, au acceptat orice muncă li se oferea și orice condiții, treptat-treptat ei au început să caute locuri de muncă mai bine plătite și condiții mai avantajoase, chiar dacă aceasta presupunea migrarea dintr-o localitate în alta sau chiar dintr-o regiune în alta.

Unii mai întreprinzători au început mici afaceri care ofereau inițial servicii numai pentru conaționali, iar ulterior pentru oricine apela la ele. Principalele domenii de activitate au fost: comerțul (magazine, saloane) și serviciile (frizerie, cizmărie, boarding-house, plasarea forței de muncă, agenții de voiaj, servicii medicale, case de schimb valutar, oficii de trimis bani în țară etc.).