Eleanor de Aquitania între istorie și legendă: geneza mitului iubirii curtenești

În timp ce soarele strălucea puternic prin ferestrele marii săli a Turnului Maubergeonne, Eleanor, regina Angliei și ducesă de Aquitania, se așeză pentru a asculta cazul adus înaintea sa. Cu fiica ei și alte doamne de seamă ale curții alături, întruchiparea desăvârșită a grației și autorității curtenești, Eleanor asculta cum doi cavaleri — unul tânăr și de caracter îndoielnic, celălalt bătrân dar virtuos — îi cereau să judece o chestiune de mare importanță.

Amândoi doreau dragostea aceleiași femei. Tânărul susținea că, dacă obiectul afecțiunii lor l-ar alege pe el, ar fi inspirat să devină un om mai bun și, datorită tinereții sale, și-ar putea schimba caracterul. Regina, însă, nu era convinsă. Poate că așa ar fi fost, dar chiar dacă, în timp, și-ar fi schimbat firea, nu ar fi fost o decizie înțeleaptă ca tânăra să iubească un om cu o reputație atât de proastă — mai ales când un pretendent mai vrednic îi cerea, de asemenea, dragostea.

Nu, hotărî Eleanor, caracterul lui actual este rău și nu există nicio garanție că se va schimba: rostind aceasta, ea pronunță sentința în favoarea celui mai vârstnic și mai potrivit cavaler, rezolvând astfel încă o speță adusă în fața renumitelor „Curți ale Iubirii”.

Eleanor de Aquitania — ducesa care a fost regină a doi monarhi diferiți în timpul vieții sale — a fost multă vreme considerată întruchiparea epocii romantice și cavalerești a secolului al XII-lea.

Potrivit poveștii populare, după despărțirea de al doilea ei soț, Henric al II-lea al Angliei, Eleanor s-ar fi întors în ținuturile sale strămoșești din Aquitania, aflate în sud-vestul Franței de azi. Zona era într-o mare frământare: nobilii erau răzvrătiți, poporul dezordonat și needucat, și se afla într-o disperată nevoie de conducere și ordine.

Eleanor, mai mult decât capabilă, a răspuns provocării și a început să aducă pace și armonie în acest ținut tulburat. Turnul Maubergeonne din Poitiers, unde și-a stabilit curtea, era luxos, spațios și impunător. De acolo, Eleanor a vegheat la restabilirea ordinii în provincia ei haotică, transformând o regiune plină de barbarie și maniere grosolane într-un centru social și economic renăscut.

În acest refugiu al civilizației au venit mulți să vadă miracolul înfăptuit: cavaleri, trubaduri și poeți, toți venind să-i aducă omagii lui Eleanor și să guste din rafinamentul și virtutea curții sale.

Se spunea chiar că Eleanor și grațioasele sale doamne prezidau un set de curți reale — Curțile Iubirii. În timpul acestor ședințe, cavalerii își aduceau disputele legate de romantism și dragoste, iar femeile pronunțau judecăți, deciziile lor fiind finale.

Sub îndrumarea atentă a lui Eleanor, ideile iubirii curtenești au înflorit, iar cavalerii au învățat cum să fie cavaleri adevărați: fiecare dedicându-se cu devotament domniței sale, jurându-i dragoste exclusivă și străduindu-se să-și dovedească valoarea prin fapte nobile pentru a-i câștiga afecțiunea.

Pe scurt, în timp ce poveștile despre Arthur și cavalerii săi galanți se răspândeau în toată creștinătatea, Eleanor și doamnele ei trăiau acea realitate — Poitiers devenind un veritabil Camelot al lumii reale.

Aceasta este, cel puțin, cea mai populară imagine a femeii adesea etichetate drept „regina iubirii curtenești”.

Originea ideii de iubire curtenească și mitul Curților Iubirii

În ciuda naturii durabile a legendei, cât adevăr se află, de fapt, în faptele și ideile atribuite uneia dintre cele mai romantizate femei ale Europei?

Ideile cuprinse în conceptul de „iubire curtenească” — acele norme nobile și cavalerești despre cum trebuie să se poarte un cavaler față de femeia iubită — existau cu mult înainte de mutarea lui Eleanor la Poitiers. Ele făceau parte dintr-o mișcare mai amplă către o societate mai civilizată și mai puțin haotică, care cuprinsese întreaga Europă a secolului al XII-lea, o epocă în care se punea un accent deosebit pe virtute și noblețe.

Se mai vorbise și înainte de „Curți ale Iubirii” — de ideea ca femeile nobile să judece problemele inimii, în timp ce soții lor se ocupau de treburile de stat. Prin urmare, se pare că Eleanor nu poate fi creditată ca fiind prima care a promovat aceste concepte.

De fapt, există foarte puține dovezi că ea ar fi sprijinit personal sau ar fi dezvoltat ideea în timpul șederii sale la Poitiers. În același fel, afirmația potrivit căreia Eleanor ar fi adus rafinamentul și cultura sudică la curțile „barbare” ale Franței de Nord — odată cu căsătoria cu Ludovic al VII-lea — și apoi la curtea engleză, înainte de transformarea de la Poitiers, stă pe baze nesigure.

Spre dezamăgirea legendei, curtea franceză — și mai ales Parisul — erau deja centre ale culturii și artelor, iar pe parcursul vieții ei nu există dovezi că patronajul artistic al lui Eleanor ar fi fost mai amplu decât al altor femei nobile ale vremii.

Prin urmare, se poate susține că rolul lui Eleanor în răspândirea conceptului de „curtenie” este la fel de literar ca și aventurile lui Arthur și ale cavalerilor săi.

Apariția „Curților Iubirii” și Andreas Capellanus

Dar ce putem spune despre „Curțile Iubirii” în sine? O altă parte a legendei afirmă că, printre cei care au venit să locuiască alături de Eleanor la Poitiers, s-au numărat și fiicele unor familii înstărite, care își încheiau acolo educația.

Se spune că Eleanor i-a încredințat această sarcină importantă fiicei sale din prima căsătorie, Marie, contesă de Champagne. Marie ar fi venit bucuroasă și l-ar fi adus cu ea pe un anume Andreas Capellanus, un capelan din suita ei.

Văzând însă că tinerii din grija ei nu erau prea receptivi la învățăturile sale, Marie s-a găsit într-o dilemă. Ca soluție — și cu aprobarea mamei sale — ea i-a cerut lui Andreas să scrie un text care să-i ajute în educarea acestor tineri, alegând un subiect care cu siguranță le-ar fi stârnit interesul: dragostea.

Andreas Capellanus a scris, într-adevăr, o astfel de carte: De Amore („Despre iubire”), inspirată de lucrarea lui Ovidiu, Ars Amatoria („Arta iubirii”).

Premisa cărții era aceea a unui autor care își avertizează discipolul, Walter, asupra pericolelor iubirii ce îl așteaptă. Dacă în opera lui Ovidiu femeia era la cheremul celui care o curta, în textul revoluționar al lui Andreas Capellanus rolurile se inversau: în De Amore, femeia era cea care deținea controlul asupra relației în formare, iar admiratorul ei devenea vasalul acesteia, nevoit să-și dovedească vrednicia pentru a-i câștiga afecțiunea.

De Amore era compusă din trei cărți:

• prima discuta originile și definiția iubirii;
• a doua cuprindea o serie de dialoguri — conversații ce ilustrau cum ar trebui să se desfășoare procesul de curtare;
• iar a treia conținea cazuri provenite, chipurile, din „Curțile Iubirii” reale, prezidate de Eleanor și de asociatele sale.

Judecățile acestor curți se bazau, potrivit autorului, pe 31 de articole de credință în iubire, dintre care unele enunțau perle de înțelepciune precum:

„Doar integritatea morală te face vrednic de iubire” și „Adevăratul îndrăgostit crede doar ceea ce știe că îi va plăcea celei iubite.”

Eleanor este menționată în mai multe locuri în text, inclusiv într-un caz în care o femeie refuză să-și reprimească fostul iubit. Acesta îi ceruse cândva permisiunea să-și arate afecțiunea față de o altă femeie, dar apoi se întorsese, susținând că i-a rămas credincios în tot acest timp și cerând să fie reprimit.

Femeia refuza, iar cavalerul apela la curți pentru a-și pleda cauza. Se spune că Eleanor ar fi decis în favoarea cavalerului, întrucât acesta se dovedise, într-adevăr, loial.

Fiica sa Marie este, de asemenea, menționată într-un alt caz: întrebată dacă poate exista iubire adevărată între soț și soție, ea ar fi pronunțat verdictul — deloc romantic — că este imposibil.

Mitul Curților Iubirii și transformarea lui Eleanor în legendă

Totuși, lucrurile nu sunt deloc așa cum par. Deși cartea De Amore a existat cu adevărat, implicarea lui Eleanor a fost inexistentă — singura sa legătură fiind faptul că este menționată în text, alături de alte femei ilustre ale epocii.

Departe de a fi fost scrisă pentru a ajuta la educarea tinerelor de la curtea sa, la cererea fiicei sale Marie, nu există nicio dovadă care să lege efectiv pe Marie de Champagne de curtea lui Eleanor de la Poitiers.

Marie, una dintre cele două fiice pe care Eleanor le-a avut cu Ludovic al VII-lea, avea doar șapte ani când părinții ei s-au despărțit, iar nu există nicio dovadă solidă că mama și fiica s-ar fi reîntâlnit vreodată după acel moment.

În plus, în afară de lucrarea lui Capellanus (scrisă după ce Eleanor părăsise Poitiers), nu există nicio altă mențiune contemporană a Curților Iubirii.

Astfel, după cum a spus istoricul Alison Weir, acele „Curți ale Iubirii” despre care s-a crezut multă vreme că ar fi fost reale — și despre care încă se mai crede astăzi — nu au fost „decât o invenție literară”, o fantezie creată de Capellanus.

Capellanus, satira și interpretările ulterioare

Se pare, așadar, că Andreas Capellanus a fost adevăratul inițiator al poveștilor despre implicarea lui Eleanor în mișcarea iubirii curtenești. Deși legenda s-a dovedit extrem de rezistentă în timp, veridicitatea istorică a „Curților Iubirii” a fost pusă sub semnul întrebării încă din secolul al XIX-lea.

De atunci, au fost propuse diverse interpretări ale lucrării lui Capellanus. Unii cercetători consideră că De Amore trebuie citită ca o satiră, o critică subtilă la adresa corupției curților lumești, și nu ca o relatare istorică a unor evenimente reale.

Pentru a împăca latura literară cu cea istorică, o altă teorie sugerează că „Curțile” nu erau instanțe reale, ci întâlniri literare sau sociale — adunări în cadrul cărora se discutau în mod firesc subiecte precum dragostea, virtutea și noblețea.

În acest context, Eleanor și doamnele ei ar fi putut oferi opinii și judecăți morale asupra unor chestiuni amoroase — ceea ce, mai târziu, s-a transformat prin imaginația scriitorilor într-o instituție formală a „Curților Iubirii”.

Nașterea termenului „iubire curtenească”

De fapt, expresia „iubire curtenească” (amour courtois) nici măcar nu era folosită în timpul lui Eleanor. Termenul a fost popularizat abia în 1883, de către savantul francez Gaston Paris, care a descris conceptul ca fiind:

„o idolatrizare și o disciplină înnobilatoare, prin care un îndrăgostit se străduiește să se dovedească demn de doamna sa aleasă.”

Mitul și moștenirea

Deși pare că mitul „reginei iubirii curtenești” s-a destrămat, el nu este lipsit de valoare. Chiar dacă este istoric inexact, legenda lui Eleanor și a patronajului ei asupra iubirii curtenești a rămas surprinzător de puternică din mai multe motive — iar neadevărurile se dovedesc adesea la fel de grăitoare ca adevărul.

Oricât ar dezvălui istoricii, legătura dintre Eleanor și legenda romantică persistă, și este ușor de înțeles de ce. Eleanor era, într-adevăr, o alegere potrivită pentru rolul pe care legenda i l-a conferit.

Era nepoata celui considerat „primul trubadur”, William al IX-lea al Aquitaniei, ceea ce înseamnă că „iubirea curtenească” se afla, într-un fel, în sângele ei.

După toate relatările, Eleanor era o femeie de mare frumusețe. Se îmbrăca elegant, avea o slăbiciune pentru țesături fine și bijuterii, și întruchipa perfect imaginea unei regine curtenești.

Dar, dincolo de aspect, Eleanor era o femeie remarcabilă în toate privințele. Într-o epocă în care femeile aveau foarte puțină putere politică, ea a guvernat propriile sale teritorii, precum și pe cele ale soțului ei — uneori în parteneriat, alteori în locul lui.

Nu s-a lăsat niciodată redusă la rolul tradițional al femeii supuse. Acest lucru este ilustrat perfect de faptele sale după anularea căsătoriei cu Ludovic: știind că, drept femeie singură și moștenitoare a unei vaste regiuni din sud-vestul Franței, era vulnerabilă, Eleanor a ales să se recăsătorească fără permisiunea fostului soț — și, mai mult, cu rivalul acestuia.

Soțul ales a fost Henric al II-lea al Angliei, care a considerat-o o femeie perfect capabilă să guverneze.

Trubadurii, legendele și moștenirea reginei iubirii curtenești

Se crede, în general, că mutarea lui Eleanor în Aquitania s-a datorat destrămării căsniciei sale cu Henric al II-lea. Totuși, la acea vreme, o asemenea separare nu era neobișnuită — cei doi trăiseră deja perioade separate în timpul mariajului —, iar decizia de a pune capăt căsătoriei a fost luată după ce ea s-a întors în Aquitania.

Dimpotrivă, mutarea i-a fost de fapt benefică lui Henric. El a înțeles repede că prezența lui Eleanor ar putea aduce liniște în ținuturile tulburate care, prin căsătoria lor, îi reveniseră lui. Henric a sperat că ea va domoli tensiunile prin prezența și înțelepciunea ei — și, se pare, exact asta s-a întâmplat.

Curtea de la Poitiers și trubadurii

Deși nu există dovezi pentru prezența fiicei sale Marie la Poitiers sau pentru un rol educativ al acesteia asupra tinerelor nobile, Eleanor avea numeroase doamne de onoare în anturajul său — până la 60, după unele surse contemporane.

Chiar dacă fiicele din prima căsătorie nu se aflau la Poitiers, copiii pe care îi avusese cu Henric au locuit o vreme alături de ea, împreună cu nora sa și viitoarele soții ale fiilor săi.

Femeile creditate ulterior cu prezidarea „Curților Iubirii” nu se aflau, de fapt, acolo, dar Capellanus știa prea bine că numele lor conferă autoritate și prestigiu. Faptul că el a ales să o includă pe Eleanor printre acestea reflectă influența și renumele ei — iar în contextul operei, cititorii au putut lesne să-și imagineze că Eleanor chiar ocupa acel rol.

Eleanor și trubadurul Bernard de Ventadour

Există însă o poveste reală și fascinantă care o plasează pe Eleanor în centrul unei întâmplări demne de legendele ce aveau să o înconjoare.

În jurul anului 1153, înainte ca ea să se stabilească la Poitiers, vestitul trubadur Bernard de Ventadour a venit la curtea ei. Om cu reputație îndoielnică — se spunea că ar fi încercat să seducă soția unui fost protector înainte de a părăsi Limousinul —, Bernard s-a îndrăgostit nebunește de Eleanor.

În versurile sale, el o descria drept cea mai frumoasă dintre femei, spunând că dragostea lui pentru ea era mai puternică decât oricare alta care a existat vreodată. Poeziile lui, dedicate reginei, sunt considerate esența mișcării iubirii curtenești — o devoțiune idealizată, pasională și imposibilă.

Se crede că Eleanor nu i-a răspuns sentimentelor. Povestea s-a încheiat brusc atunci când Henric l-a chemat pe trubadur în Anglia, sub pretextul că are nevoie de „talentele” sale.

Totuși, trubadurii ca Bernard au avut un rol crucial în construirea reputației legendare a lui Eleanor. Ea a fost descrisă în cântece drept „mai mult decât o femeie”, iar virtuțile ei au fost celebrate în numeroase compoziții dedicate în cinstea sa.

Legătura cu legendele regelui Arthur

Legendele despre regele Arthur și cavalerii săi s-au răspândit în aceeași perioadă, în prima jumătate a secolului al XII-lea, odată cu scrierile lui Geoffrey de Monmouth. Aceste povești cavalerești au captivat imaginația Europei, iar în amestecul de tradiții și simboluri s-a născut ideea că Eleanor ar fi fost inspirația pentru unele dintre personajele feminine celebre — precum Guinevere sau Iseult.

Mulți autori medievali, printre care Marie de France, au descris femei nobile și puternice care aminteau de Eleanor — destul de mult încât publicul să o asocieze cu ele. Deși nicio dovadă nu o leagă direct de acele figuri, imaginea ei a fost suficient de carismatică pentru a hrăni mitul.

De la Capellanus la Gaston Paris – și mai departe

Lucrarea lui Andreas Capellanus, în care Eleanor apare ca arbitru al dragostei, a avut o influență uriașă asupra lui Gaston Paris, savantul care a popularizat termenul „iubire curtenească” în secolul al XIX-lea. Astfel, Eleanor a fost „ridicată” definitiv la rangul de regină legendară a iubirii curtenești.

De atunci și până astăzi, numeroși autori și istorici romantici au contribuit la perpetuarea acestei imagini, repetând ideile și neadevărurile care i-au dat viață.

S-ar putea spune chiar că, dată fiind longevitatea legendei, lipsa de adevăr istoric contează mai puțin pentru cei care cred în cultul lui Eleanor — iar ficțiunea s-a dovedit mai influentă decât realitatea însăși.

În imaginația populară, Eleanor rămâne regina iubirii curtenești, o figură care întruchipează eleganța, inteligența, pasiunea și puterea feminină într-o lume dominată de bărbați.

Surse principale

• M.R. Evans, Inventing Eleanor: The Medieval And Post-Medieval Image Of Eleanor Of Aquitaine, Bloomsbury, 2014
• F. Swabey, Eleanor Of Aquitaine: Courtly Love And The Troubadours, Greenwood Publishing, 2004
• A. Weir, Eleanor Of Aquitaine: By The Wrath Of God, Queen Of England, Random House, 1999