Dramă şi mit: asediul Leningradului
1, 75 milioane de morţi. 872 de zile de asediu. Hitler a trădat, şi a înconjurat Leningradul, simbol al Uniunii Sovietice. Operaţiunea Nordlicht sau Aurora Boreală a fost unul dintre cele mai sângeroase asedii din istoria militară a lumii. Dramă, teroare, foamete. După statisticile necruţătoare şi realităţile îngrozitoare, stau miturile locuitorilor a ceea ce astăzi este Sankt Petersburg.
Unul dintre evenimentele cele mai dramatice şi cu cele mai multe victime din cel de-Al Doilea Război Mondial a fost asediul Leningradului. În iunie 1941, naziştii au lansat un atac surpriză asupra propriilor aliaţi:Uniunea Sovietică a lui Stalin. Până la finalul lui august, nemţii erau deja la periferia oraşului. Pe 31 august au întrerupt circulaţia îanfara oraşului, pe 8 septembrie oraşul fiind blocat în totalitate. Raidurile aeriene au început în seara aceleiaşi zile. Pentru următoarele 17 luni, nimeni nu a putut părăsi oraşul, şi nici nu a putut fi livrată mâncare, decât prin intermediul elicopterelor sau cu ajutorul bărcilor, pe lacul Ladoga. Până la finalul asediului, în 1944, aproximativ un milion de locuitori ai Leningradului au murit de foame.
Soarta unei persoane depindea în mare parte de raţia de mâncare. Conform anunţurilor oficiale, mâncarea era alocată în funcţie de nevoia fiecăruia. Realitatea era însă alta:mare parte din alimente erau destinate celor care puteau apăra oraşul, şi nu copiilor, bătrânilor sau celor fără serviciu. Una dintre cele mai mici porţii de hrană alocată erau trei felii subţiri de pâine pe zi.
Primele decese cauzate de lipsa hranei au fost la numai câteva săptămâni de la începerea asediului;în mijlocul iernii era deja ceva obişnuit să vezi zăcând în zăpadă cadavre. Un profesor de dans al şcolii de balet Mariinsky, spunea că a văzut timp de mai multe săptămâni un mort care era rămas în picioare lângă un felinar stradal. „Într-o săptămână îi dispăruse rucsacul. A doua săptămână fără alte obiecte. A treia săptămână era în lenjeria intimă. În cea de-a cincea săptămână era doar un schelet gol.”
Unul dintre miturile despre asediul Leningradului este acela al egalităţii. De fapt, o minoritate semnificativă a supravieţuit iernii cu mâncare, în bună-stare, în timp ce vecinii lor mureau de foame. Printre cei care aveau parte de condiţii bune se numărau lucrătorii la alimentare, cei de la orfelinate, soţiile şi iubitele ofiţerilor de armată care se ocupau cu distribuirea hranei şi membrii partidului (acolo se serveau în fiecare zi la prânz supă, tăiţei, carne şi cârnaţi).
La finalul lui ianuarie 1942, liderii sovietici au făcut ceea ce trebuia făcut de la început:evacuarea în masă, de-a lungul lacului Ladoga. Până la ţărmul lacului, locuitorii Leningradului erau duşi cu trenul, iar acolo se urcau în bărci. Urmând acest traseu, mulţi ruşi au murit. Câţi au murit cu exactitate pe lac, nu se ştie. Dar cei care au murit din tren:peste 20, 000 de oameni.
Odată cu venirea primăverii, oficialităţile oraşului au luat decizia unei curăţenii generale, lucru care însemna mai mult adunarea cadavrelor neîngropate în timpul iernii. 730 de morţi au fost luaţi de la un singur spital şi încă 500 de pe străzi. Campania de curăţenie a avut succes, dar asta nu a împiedicat apariţia tifosului şi a dezinteriei. În vara anului 1942, populaţia Leningradului ajunsese de la 2, 5 miloane de locuitori la numai 750000.
Sursa:The guardian
