«Dosarul cuman» și întemeietorul Țării Românești
Mediul academic românesc, ca și cel al simplilor iubitori de istorie, a fi zdruncinat de discuțiile aprinse pe care le-a determinat apariția cărții domnului Neagu Djuvara: ”Thocomerius - Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Țării Românești”. Articolul de față – a cărui apariție în revista Historia, numărul 68, din august 2007, a fost legată, în mod nemijlocit, tocmai de acest context – își propune să contribuie, cu modestie, la clarificarea unora dintre aspectele ce privesc ”dosarul” cuman, redeschis de curând.
„Dosarul cuman”
Într-o primă instanță, dorim să ne precizăm poziția în raport cu oportunitatea apariției lucrării amintite mai sus, dar și cu reacțiile pertinente pe care le-a provocat. Pe de o parte, problematica aportului cuman la cristalizarea vechii aristocrații românești este una de dată veche, binecunoscută istoricilor noștri, fără a reprezenta, în niciun caz, acel element de noutate absolută pe care o apariție editorială bombastică – adevărat exercițiu de marketing al maeștrilor de la Humanitas – a încercat să ni-l servească.
Pe de altă parte, tocmai reacțiile provocate de lansarea lucrării dovedesc faptul că subiectul în cauză era unul demult așteptat, cel puțin în rândul marelui public, și aceasta pentru că, indiferent de stadiul cunoașterii sale în mediul profesionist al istoricilor, a fost prea multă vreme mușamalizat la nivelul istoriei oficiale. Din această perspectivă, considerăm că „apelul“ domnului Djuvara, scos din contextul comercial al lansării, este unul binevenit.
Ceea ce i se poate reproșa, totuși, onorabilului autor, este lipsa unei argumentații științifice adecvate, pe care un subiect de importanța celui vizat o revendică în mod prioritar. Numeroasele sale prezumții, chiar dacă inspirate, sunt insuficient susținute cu probe documentare, ceea ce a și permis unora dintre vocile contestatare să-și fundamenteze poziția. În ceea ce ne privește, depășind zona disputelor „istoriografice“ inutile, care, necontrolate, riscă să genereze adversități de ordin personal, vom încerca să evidențiem, sintetic, rezultatele propriilor noastre cercetări în direcția identificării primului voievod muntean, fondator al dinastiei Basarabeștilor.
Întemeietorul Țării Românești
Întemeietorul Țării Românești nu este altcineva decât descălecătorul înregistrat de tradiție, acel Negru Vodă pe care îl identificăm cu Thocomer, tatăl lui Basarab, din documentele angevine. Simplul fapt că Thocomer era receptat în mediile culte ale cancelariei regale îl recomandă pe acesta ca un personaj de talie, binecunoscut în epocă. Certa sa ascendență cumană îl va pune, în circumstanțele atât de speciale ale sfârșitului domniei lui Ladislau al IV-lea Cumanul (1272-1290), într-o relație particulară, nu doar cu regele maghiaro-cuman, ci și cu Nogai, atotputernicul emir mongol de la Isaccea.
Thocomer intrase, într-o conjunctură cu totul aparte, a cărei expunere nu își găsește locul aici, în posesia moșiilor Făgăraș și Sâmbăta, care aparțineau, de jure, familiei Csák, respectiv fostului voievod transilvan, Ugrinus, decăzut din grațiile regelui. Până la asasinarea lui Ladislau al IV-lea Cumanul (foto dreapta), protectorul lui Thocomer, Ugrinus nu îndrăznește să reclame raptul, deși documentele vremii atestă o mulțime de puneri și repuneri în posesie, chiar prin voința lui Ladislau.
Imediat după dispariția regelui, „în zilele lui Andreiaș craiul“ (1290), Ugrinus își revendică posesiunile făgărășene, iar Thocomer se vede obligat să-și transfere „scaunul” la sud de Carpați. Renegat de românii făgărășeni, care îi recunosc lui Ugrinus statutul de posesor legitim al Făgărașului și Sâmbetei, Thocomer va fi însoțit în trecerea sa de un grup de sași, excomunicați, ca urmare a agresiunii lor la adresa episcopiei de Alba Iulia.
Descălecarea
Va descăleca, în primă instanță, la Câmpulung, care, prin instalarea sașilor și a reședinței voievodale, se dezvoltă rapid, pe coordonate urbane specific transilvănene. Confirmând, din nou, informațiile cronicărești, în oraș a fost atestată arheologic acea ”biserică mare și frumoasă și înaltă”, ctitorie a lui Thocomer și Basarab, în care cei doi vor fi, probabil, depuși, așa cum o sugerează un act de danie emis la mijlocul secolului al XIV-lea de voievodul Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab și, respectiv, nepotul lui Thocomer.
Ajungând în acest punct al raționamentelor noastre, se ridică un important semn de întrebare: cum a reușit descălecătorul făgărășean să-și impună autoritatea în fața unor voievozi munteni și olteni, atestați, fără dubiu, în actele vremii? Răspunsul ni-l dau, încă o dată, documentele: exact la finele anului 1290, Nogai, suzeranul lui Thocomer, întreprinde o acțiune de amploare în vest, până la Porțile de Fier, impunându-și necontestat hegemonia pe linia Dunării inferioare.
Este faptul care va determina pentru o bună bucată de vreme dispariția banului de Severin din ierarhia funcțiilor regatului arpadian, pecetluind și sfârșitul suzeranității ungare asupra Țării Severinului. Formațiunile politice locale, sud-carpatice, intră, cu acest prilej, ca și țaratul bulgar, în aria de dominație efectivă a hanului mongol, pe care acesta obișnuia să și-o exercite, însă, prin interpuși, de preferință cumani. Repetând „mutarea“ din 1280 instalarea cumanului Gheorghe I Terter la conducerea țaratului de Târnovo, peste fix un deceniu, la finele anului 1290, îl impune pe Thocomer cumanul voievozilor de la sud de Carpați.
Aceștia nu îl aleg ca domn al lor, așa cum s-a afirmat până acum, ci i se subsumă, prin voința atotputernicului Nogai. Acesta este sensul închinării voievozilor olteni, „cu toată boerimea ce era mai nainte preste Olt”, așa cum a înregistrat-o tradiția. În ultima decadă a secolului al XIII-lea, dar și ulterior, Thocomer și Basarab vor gravita spre folosul menținerii independenței statale, în raport cu regalitatea ungară în aria de influență a hanilor mongoli.
Conservarea autorității lor s-a datorat, în fapt, în deceniile care au urmat dispariției lui Nogai, perpetuării practicilor sale politice, de către Tokta și Özbek. Sub Tokta, mai ales, această procedură devenise una imperativă, în condițiile acutizării instabilității politice a regiunilor pe care le stăpânise, cu o mână de fier, hanul de la Isaccea.
Cât despre guvernarea marelui han Özbek, care a asigurat ulusului giucid apogeul dezvoltării sale, se poate spune că a urmărit, în linii mari, întreținerea hegemoniei mongole în spațiul carpato-danubian și balcanic, cu aceleași metode. Această realitate se va preciza încă din primii ani ai ”mandatului” său pe tronul de la Sarai, fiind destul de limpede surprinsă documentar, mai ales în contextul reangajării politice și militare a Ungariei, în direcția Severin- Vidin.
„Modificările structurale, pe care le cunoscuse de curând aria de hegemonie a Hoardei de Aur, în spațiul carpato-balcanic, au făcut ca regele ungar să întâlnească ca apărători ai menționatei arii geografice fruntași autohtoni, sprijiniți, firește de contingente tătare. Rezistența domnului român de la Argeș și a despotului de Vidin, respectiv a țarului de Târnovo au fost nu numai paralele, ci, în mare măsură, corelate”. (Virgil Ciocâltan)
Autoritatea lui Basarab
Recunoașterea autorității dobândite de Basarab (foto sus - frescă din Biserica Domnească din Curtea de Argeș) în toți acești ani, precum și a poziției sale proeminente în constelația de puteri dirijate de han, este magistral ilustrată într-un document din 1325: Ștefan, fiul comitelui cuman Parabuh, își ponegrește propriul stăpân, preaslăvindu-l pe Basarab transalpinul, „spre vătămarea respectului regesc“. Puterea regelui, zicea el, nu se poate compara cu aceea a lui Basarab!
Iată, așadar, cum epopeea cumanilor făgărășeni, protejați de Nogai, se va identifica, treptat, cu destinul proaspetei lor creații statale. Asumându-și, cu responsabilitate și îndârjire, misiunea trasată de han, Thocomer și Basarab își vor atrage, curând, supușii autohtoni într-un proiect politic de anvergură, care se va numi Țara Românească.
Citește și:
