Distrugătoarele şi criza economică jpeg

Distrugătoarele şi criza economică

 S-a scris mult despre marea recesiune începută în 1929 printr-un crah bursier în SUA. Se ştie că a urmat o reacţie în lanţ, băncile şi fabricile intrând în faliment. Politicienii au încercat să repare situaţia şi să limiteze numărul de şomeri, economia începând să-şi revină după 1933.

S-ar părea că aceste fenomene ce echivalează cu o tornadă sunt o boală a sistemului capitalist şi revin periodic. Studiind cu mai multă atenţie faptele petrecute înainte şi în timpul depresiunii economice, a apărut o cauză interesantă:politicienii şi afaceriştii au provocat dezastrul prin politica de supraînarmare. Banii se scurgeau spre fabricile de armament în timp ce populaţia strângea serios cureaua. Să dăm un exemplu. SUA a pus în şantier opt distrugătoare din clasaFarragut, fiecare armat cu câte cinci tunuri de calibrul 127 mm, net superioare celor de calibrul 120 mm. Era totuşi prea puţin. A urmat clasaPorter, tot cu opt nave, dar fiecare avea la bord opt tunuri de calibrul 127 mm. ClasaFarraguta fost lansată în 1932 – 1933 şi terminată în 1935, Porterfiind începută în 1933 – 1934 şi finisată până în februarie 1937. Se lucra la foc continuu. Nu exista sărbătoare pentru muncitori. USSWorden(clasaFarragut) a avut chila, elementul fundamental al structurii de rezistenţă, pusă în şantier pe 29 decembrie 1929. USSPhelps, USSClarkşi USSMoffett(clasaPorter) au fost începute pe 2 ianuarie 1934. Încă un detaliu uimeşte orice cititor. Cele trei vapoare de luptă au fost începute în acelaşi şantier naval al firmeiBethlehem Steel Corporation.

          Se ştie că în războiul modern contează viteza şi puterea de foc. Tunurile de calibrul 127 mm 5”/38 Mark 12 erau suficient de puternice pentru a combate ţintele navale neblindate sau uşor protejate, fără a afecta structura de rezistenţă. Cadenţa armei era uimitoare. Putea să se ajungă la 25 de lovituri pe minut. Un proiectil ajungea la o masă de 28, 7 kg şi era propulsat de şapte kilograme de explozibil. Chiar dacă magaziile puteau să primească 300 de proiectile pentru fiecare armă, distrugătoarele transportau în timp de pace cel mult jumătate din încărcătură şi încă o sută de lovituri luminoase pentru tragerile pe timp de noapte. Nici torpilele nu erau uitate, fiecare contratorpilor putând să folosească 16 într-o misiune. Armele Mark 12 de calibrul 533 mm aveau o masă de 1, 593 t şi puteau să ducă 227 kg de trotil până la 13, 7 km. Încărcătura era suficientă pentru a neutraliza inclusiv crucişătoare grele şi portavioane uşoare. Era totuşi prea puţin pentru amiralii americani şi, din 1935, au intrat în producţie de serie torpilele Mark 15. Masa ajungea la 1, 7 t şi transporta la aceeaşi distanţă 374 kg de torpex, un explozibil foarte puternic şi scump prin combinaţia de TNT, RDX şi aluminiu.

          Sistemul de propulsie putea să asigure o viteză de 69 km/h pentru executarea atacurilor sau pentru retragere în situaţii dificile. Cantitatea sporită de combustibil de la bord permitea străbaterea a peste 11.000 km la o viteză de croazieră de 22 km/h. Erau instrumente ideale pentru acţiuni la nivel strategic.

          Şantierele navale americane erau cuprinse de o febră a construcţiilor din domeniul militar pentru înnoirea flotei în limitele impuse de tratatele internaţionale în vigoare. Cuirasatele erau modernizate şi urmau să fie însoţite de crucişătoare, distrugătoare şi submarine. Nici portavioanele nu erau uitate. Nu era criză în domeniul vapoarelor de luptă, dar amiralii cereau şi mai multe unităţi. Costurile procesului de înarmare se reflectau în scăderea nivelului de trai.

          Cursa înarmărilor era accelerată şi nu exista milă pentru soarta civililor. Numai supremaţia mondială mai conta pentru liderii marilor puteri. Fiecare fabrica şi muta piesele unui şah invizibil pentru oamenii de rând, dar fiecare pas aducea mai aproape următoarea conflagraţie planetară. Războiul n-a izbucnit din senin, a fost dorit şi planificat de liderii marilor puteri, dar trebuia să înceapă numai după ideile fiecărei tabere. SUA, Marea Britanie, Japonia, Franţa, Italia şi URSS erau în plină febră a înarmărilor atunci când a început şi Germania să ridice unele pretenţii. A fost un pretext pentru noi comenzi de nave de luptă. Avalanşa nu mai putea fi oprită şi nici nu se dorea. Nu mai exista deosebire între statul totalitar şi cel democratic. Tunurile apăreau peste tot. Se punea doar întrebarea cine va trage primul pentru a fi înregistrat de istorie drept marele vinovat de noul măcel mondial.