Din presa de altădată: Răpiri celebre... «din dragoste»

În revista „Magazinul” (publicație pentru femei dar care se recomanda a fi „revistă lunară pentru literatură, artă și turism”) numărul 49/ianuarie 1934, este publicat acest articol, ce relatează despre celebre răpiri „din dragoste”.

Autorul avertizează încă de la început: „cititoarele impresionabile să nu se alarmeze: în articolul de față n-avem câtuși de puțin intenția să vorbim despre acele răpiri care constituesc un fel de distracție periodică a faimoșilor gangsteri americani... Materialul e prea desgustător pentru ca un autor cu bun gust să aibe măcar gândul de-a și-l alege ca subiect de articol, într-o revistă care îmbrățișează oarecum o lăture destul de pronunțată a vieții feminine; și apoi, dacă e cineva care să se adape la asemenea isvoare, își poate mulțumi setea citind ziarele cotidiane, în coloanele cărora abundă știrile, care de care mai felurite, despre isprăvile numeroaselor doamne Stoll și ale puzderiei de Dillingeri! Așadar, să ne înțelegem: e vorba de răpiri din dragoste, din pasiune, din drag pentru romantism, iar nici de cum din setea de dolari, de răsbunare, sau de crimă sălbatecă, așa cum a fost cazul atât de dureros al micului Lindbergh”.

Goya o răpește pe Nina…

Istoria ne vorbește din belșug despre iubiri, mai mult sau mat puțin legitime, care-au culminat mai totdeauna cu răpirea frumoasei adorate; nu numai istoria, ci chiar cronicele contimporane înregistrează, deși mai rar, episoade de răpiri, petrecute în împrejurări romantice. Prin urmare nu ne mai rămânea decât greutatea alegerii pe care am făcut-o cu intenția măgulitoare de-a nu înșela curiozitatea acelora cari, atrași de titlul ispititor de mai sus, s-ar grăbi să citească aceste rânduri.

Două răpiri celebre (…) au fost săvârșite, cu succese răsunătoare, de marele pictor spaniol Francesco Goya. Voinic la trup, răsboinic și viteaz ca nimeni altul, îndrăgostit cu patos de viață și Don Juan cu renume, Goya a dus una din existențele cele mai frământate și pline de farmec. Iubirile, duelurile, luptele artistice și polemicele lui sunt cu neputință de numărat. Și a început-o de timpuriu, acest adolescent aprig și zvăpăiat: la șaptesprezece ani.

Venise de curând la Madrid, din Saragoza, ca să studieze desenul și pictura când, nici una-nici două, se îndrăgosti de fiica unuia din cei mai cu vază notari ai Madridului, don Fernando Gampeyros y Lujanez, o brunetă palidă de 15 ani, cu ochii numai văpăi, care se numea Nina. Tânărul Goya, impulsiv și dușman neîmpăcat al așteptării, se înfățișă tatălui dulcineei, căruia îi ținu un logos cam în acești termeni: „Cu toate că astăzi sunt încă prea tânăr și lipsit de mijloace, trebue să știți că am pornit cu pas sigur pe drumul celebrității și în curând, voi dobândi faimă și bogăție... M-am îndrăgostit de fiica dv. și doresc din toată inima să devie soția mea.

De aceea, m-am gândit că e locul să facem o învoială: dv. îmi veți «împrumuta» alimente pentru cincizeci de luni, la capătul cărora eu mă oblig să vă restitui capitalul îndoit, iar în plus, cel mai mare interes pentru fericirea fiicei dv....”. Notarul, care socotea că avusese prea multă răbdare ascultând propunerea atât de îndrăzneață a necunoscutului, drept orice răspuns îl dădu pe ușă afară, poruncind servitorilor să-i tragă o ciomăgeală zdravănă. S-a întâmplat însă că ciomăgeala au căpătat-o servitorii, iar o porție ceva mai redusă i-a revenit însuși notarului!

Două zile după aceea, într-o noapte frutunoasă, Goya își puse planul în aplicare. Făcând rost de un cal și o frânghie solidă, pătrunse în curtea palatului Campeyros și, acolo, urcându-se până la balconul camerei în care dormea frumoasa Nina, o trezește și nu-i trebuie prea multă osteneală spre a o convinge să fugă cu el. Dar pe când cei doi îndrăgostiți săreau pe fereastră, notarul, deșteptat poate de zgomot, se ivi în pragul ușii. Dându-și seama de cele petrecute, acesta începu să răcnească în gura mare, punând toată lumea în fierbere. Deși furtuna dezlănțuită afară înăbușea țipetele lui, totuși a fost auzit de doi jandarmi, cari se grăbiră să sosească, tocmai în clipa când tinerii se depărtau, strâns îmbrățișați în șeaua calului...

Bineînțeles, poliția nu s-a dat bătută și, după o urmărire neîntreruptă de câteva zile ușuratecii adolescenți au fost descoperiți într-un sat aproape de Madrid, cu rezultatul că doi jandarmi fură luați pe sus de Goya și azvârliți în apa fluviului, iar un al treilea se alese cu o lovitură zdravănă de pumn, care puțin a lipsit să nu-l trimită pe lumea cealaltă... Desigur, Goya întrecuse toate marginile îngăduite de legile țării; de aceea trebui să plece cât mai de grabă din Spania și să-și facă apariția în Italia, lăsându-și iubita în prada deznădejdii.

…și pe Giulia

Dar nici clima Italiei n-avu darul să îmblânzească temperamentul înfocat al tânărului. Stabilindu-se la Roma, scurta lui ședere în cetatea eternă îi prilejui o altă aventură de dragoste, cu un șir de violențe, de acrobații și asalturi de mănăstiri. Îndrăgostindu-se nebunește de o nobilă romană, Giulia Marini Gasperi, pare-se că a fost răsplătită cu aceeași monedă, deoarece într-o bună zi soțul doamnei o surprinse pe aceasta într-o intimă — chiar prea intimă! — convorbire cu Goya.

Doamna își făcu datoria să leșine, iar spaniolul buclucaș trebui să înfrunte o luptă nu tocmai egală: spadele a trei adversari, adică soțul și doi prieteni ai acestuia cari îl însoțeau. Curajul ce nu-l părăsea niciodată l-a făcut să se apere ca un leu: răni doi potrivnici, dar la rându-i fu atins și el destul de grav, astfel că nu-și găsi scăparea decât în fugă. Tămăduit de rană, nu însă și de pasiunea lui, după trecere de o lună se duse în căutarea femeii adorate și află cu acel prilej că soțul o închisese într-o mănăstire, cam la o sută km. departe de Roma.

Singur, Goya porni la drum călare și după trei zile de galop, îl vedem ajuns la țintă. Așteaptă noaptea și tot singur sare zidurile crenelate, hotărît să pătrundă înăuntru cu orice preț. E descoperit și, în vreme ce clopotele sună alarma, paznicii îl fugăresc pe acoperișuri, la lumina lunii, iar țăranii și carabinierii aleargă într-ajutorul călugărițelor. Degeaba: singur contra tuturor, Goya pătrunde în chilia unde zăcea prizonieră aleasa inimii lui.

Apoi, prin mii de vicleșuguri și îndrăzneli, păcălind cinci adversari și punând pe fugă o duzină, el reușește s-o scoată de acolo și să ajungă cu ea, nevătămați, la locul unde-și lăsase calul; ca două umbre se urcă amândoi în șea și călăresc apoi în goană nebună, spintecând întunecimea nopții... Istoria nu ne mai spune cum s-a încheiat această aventură, dar negreșit, ea trebuie să fi avut același sfârșit ca al tuturor iubirilor, de vreme ce după trei ani, întorcându-se în patrie, în baza unui decret de grațiere, marele Goya se căsători cu Josefa, drăgălașa soră a pictorului Francesco Bayen.

Farsa lui Ladany

Un haz fără precedent au stârnit mai acum un secol în imperiul austro-ungar, depășindu-i chiar granițele, amănuntele răpirii tinerei contese maghiare Zicky de către nobilul Ludovic Ladanyi. Zicky aparținea castei magnaților, în vreme ce Ladanyi nu era decât un mic nobil provincial, cu toate că și el se bucura de o stare înfloritoare. De aceea când tânărul Ladanyi ceru bătrânului conte Zicky mâna fiicei lui, căpătă un refuz net. Ei bine, zise semeț tânărul luându-și rămas bun – dat fiind că și fiica dv. mă iubește, vă pun în vedere că dacă în cincisprezece zile nu voi avea consimțământul dv. în dimineața celei de a șaisprezecea, va fi răpită!

Contele luă în glumă această amenințare, totuși pentru mai multă siguranță, în dimineața zilei a 16-a, doisprezece jandarmi supravegheau castelul de jur împrejur. Și iată că la o anumită oră sosește în trăsură un necunoscut, purtând barbă mare, se coboară și roagă să i se dea un pahar cu apă. Numai decât jandarmii îl înconjoară și-i cer hârtiile; dar fiindcă acestea sunt în perfectă regulă, se mulțumesc să-i examineze barba și să tragă de ea, spre a se convinge că nu era falsă. În cele din urmă, văzând că e vorba de un cetățean pașnic, trecut numai întâmplător pe-acolo, l-au lăsat să-și continue drumul...

Cam o jumătate de oră mai târziu, iată că se ivește o altă trăsură. Cine să fie? Nu-i nimeni altul decât episcopul eparhial, lesne de recunoscut după trei semne caracteristice: întâi șchioapătă ușor în mers, al doilea fiind austriac vorbește stricat limba ungară și în sfârșit pentru că are urechile cele mai... respectabile din întreg ținutul. Urmară, bineînțeles, plecăciuni numeroase, o primire destul de călduroasă din partea contelui și așa mai încolo. Dar de ce sunt ațâți jandarmi prin prejurul castelului?, caută să se dumirească Eminența Sa. Contele îi istorisește vizita și amenințarea tânărului Ludovic Ladanyi. Eminența sa clatină din cap, neîncrezător.

Oricum, dacă d. Conte vrea ca fiica d-sale să fie la adăpost de orice primejdie, prelatul își ia bucuros sarcina s-o găzduiască pentru câteva zile la Episcopie, unde o soră a lui îi va ține tovărășie. La câteva zile după ce primise propunerea, contele se duce la Episcopie și prelatului, care-l primește cu multă amabilitate, îi spune că a venit să-și ia fiica înapoi. Surpriza episcopului... uluiala contelui... Explicații reciproce, unele mai dureroase ca altele... Tablou. Falsul Episcop, travestit de minune, nu fusese altcineva decât Ludovic Ladanyi, care împreună cu iubita lui zburase la Budapesta, iar de acolo la Viena...

Paddy și Mary Robertson

Nu mai puțin faimoasă a fost răpirea fiicei lordului Harding, miss Mary Robertson, de către baronetul Anthony Paddy, fapt care-a stârnit mare vâlvă acum vreo șaptezeci de ani. Opunerea îndârjită a ambelor familii la căsătoria tinerilor îndrăgostiți îl hotărî pe baronet să recurgă la mijloace extreme. Cu ajutorul a doi servitori credincioși, el reuși să se strecoare noaptea în castelul Harding și s-o răpească pe încântătoarea Mary.

Dar fuga lor atât de îndrăzneață, reușită la început, avu un epilog funest: descoperiți prea curând, cei doi fugari au fost urmăriți și ajunși de către lordul-tată, care la rându-i era însoțit și el de o ceată de servitori. Se încinse o adevărată bătălie, în cursul căreia baronetul se alese cu o rană care mai târziu contribui săși piardă vederea. Dar îndrăgostiții continuară fuga, adăpostindu-se în cele din urmă în casa unui prieten medic.

Acesta se grăbi să-l îngrijească pe rănit, ferindu-se totodată să divulge cuiva secretul. Deși orb, Anthony Paddy a fost ales deputat, la câțiva ani după această aventură. Vreme îndelungată a ocupat un scaun în Camera Comunelor, susținut de încrederea și dragostea alegătorilor, dar mai ales de dragostea, devotamentul și supunerea soției sale, Mary, care-i îndulci nenorocirea, adăugând la iubirea ei și pe aceea a doi copilași...