Dezvoltarea imperiului britanic între 1714 și 1837
Supremația navală și revoluția industrială au constituit fundația pe care s-a ridicat Imperiul Britanic. BBC History, prin istoricul Kenneth Morgan, explică etapele cele mai importante ale acestui proces care a definit istoria modernă.
Casa de Hanovra
În 1714, George, prinț-elector de Hanovra, devine regele Marii Britanii, potrivit acordului de succesiune din 1701 care stipula că, după moartea Reginei Anne (ultimul monarh din dinastia Stuart), coroana trebuia să revină unui monarh protestant din dinastia de Hanovra, moștenitoare a regelui James I prin nepoata sa, Sophia.
Venirea hanovrienilor la tronul britanic nu a fost apreciată de toată lumea. George I nu vorbea engleză și era mai preocupat de apărarea intereselor principatului său de orignie decât obligațiilor sale în calitate de rege englez.
Principala opoziție împotriva noii dinastii venea din partea Iacobiților, care susțineau restaurarea dinastiei Stuart. Această opoziție se concretizează prin două rebeliuni iacobite, una în 1715, alta în 1745, eșuate însă din cauza proastei organizări militare, a lipsei unei conduceri eficace și a supraestimării sprijinului popular. În ciuda câtorva succese militare, iacobiții vor fi zdrobiți cu ușurință de armata regală. Astfel, bătălia de la Culloden, din martie 1746 – ultima bătălie purtată pe teritoriul britanic – marchează sfârșitul speranțelor iacobite. Din acel moment, dinastia de Hanovra nu se va mai confrunta cu alte amenințări politice serioase.
Marea Britanie era guvernată potrivit unei legi constituționale datând din anii Revoluției Glorioase. Astfel, monarhul guverna împreună cu cele două case ale parlamentului, iar cele trei centre politice colaborau strâns în deciziile politice. Treptat însă, Casa Comunelor și premierul și-au asumat un mai mare control politic.
Parlamentul avea să fie reformat abia în 1832. Până atunci, membrii ambelor Case, a Comunelor și a Lorzilor, proveneau în principal din rândul proprietarilor de pământ. Ei nu erau remunerați și erau aleși prin vot deschis. Iar în condițiile în care calitatea de MP era rezervată prostetanților, nu putem vorbi de existența unui sistem democratic.
Explozia demografică
În timpul epocii Hanovriene, Marea Britanie a cunoscut o importantă creștere demografică, nașterea unei economii industrializate și, implicit, mari schimbări la nivel social. Acestea sunt câteva din elementele-cheie care au asigurat prosperitatea financiară de care țara a avut nevoie pentru susținerea Imperiului.
Populația Marii Britanii s-a dublat după în perioada 1720-1820, ajungând de la 7.1 milioane de locuitori la 14.2 milioane. Principala creștere are loc după 1750, mai ales în deceniul 1780-1790. Astfel, până în 1810-1820, o familie britanică avea în medie 5-6 copii, mai mult decât oricând altcândva în istoria modernă a țării.
Această creștere se datorează parțial scăderii ratei mortalității, dar mai ales creșterii ratei fertilității. Aceasta, la rândul ei, se explică prin creșterea nupțialității și a căsătoriilor la vârste relativ fragede, maximizând astfel numărul de copii pe care-l putea avea o femeie. Condițiile materiale îmbunătățite din zonele aflate în proces de industrializare explică acest trend:având o bază financiară sigură, tinerii își permiteau să se căsătorească mai devreme și să întrețină familii mai numeroase.
La începutul secolului al XVIII-lea, Marea Britanie avea deja o economie propseră grație unei agriculturi productive și a invențiilor din domeniu, precum și un sector comercial și manufacturieri foarte bine dezvoltat.
După 1760, creșterea economică și industrială constantă au făcut din Marea Britanie primul stat industralizat din lume.
Industralizarea nu a afectat însă toată Marea Britanie în mod egal. Ea se remarcă mai ales în Lancashire, Yorkshire, Birmingham, coridorul Edinburgh-Glasgow și, bineînțeles, Londra. În ciuda faptului că industralizarea a distrus comunitățile tradiționale, ducând la schimbări sociale profunde, pe termen lung ea a însemnat o creștere a standardului de viață pentru muncitori.
Forța maritimă
Dezvoltarea Marii Britanii între 1714 și 1837 a avut o dimensiune militară și internațională importantă. Construirea unui imperiu bazat pe comerț, forță maritimă și dominanță navală a consolidat pozițiile Marii Britanii în colonii.
La începutul secolului XVIII, Marea Britanie avea colonii pe coasta de est a Americii de Nord, în insulele din Caraibe și în Bengal. În ciuda pierderii celor 13 colonii americane după Războiul american de Independență, imperiul britanic nu va avea de suferit, el recuperând prin noi achiziții în New South Wales, Sierra Leone, Trinidad, Demerara, Mauritius și zona Capului Bunei Speranțe.
Comerțul cu sclavi a reprezentat o parte importantă a comerțului transatlantic britanic:3 milioane de sclavi au fost victimele acestui comerț, duși pe plantațiile din America.
Războaiele englezilor
Pentru o treime a perioadei Hanovriene din istoria Marii Britanii, această țară a fost implicată în războaie internaționale. Avem, în primul rând, Războiul pentru Succesiunea austriacă (1740-1748), în care Marea Britanie se opune expansiunii franceze în Țările de Jos și Caraibe. Urmează Războiul de Șapte ani (1756-1763), în care englezii se confruntă din nou cu francezii pentru dominația Lumii Noi și a Indiei, și Războiul de Independență american (1776-1783), prin care Marea Britanie pierde cele 13 colonii. În războaiele Franței revoluționare (1793-1801) și războaiele napoleoniene (1793-1815), Marea Britanie luptă împotriva Franței pe mai multe fronturi, atât în Europa, cât și în colonii (Caraibe, Egipt, India).
Primul dintre aceste războaie nu a avut un rezultat clar. Ulterior, englezii pierd războiul împotriva coloniștilor americani, dar câștigă Războiul de Șapte ani și confruntările cu Franța, care culminează cu victoria de la Waterloo.
Mijloacele financiare prin care Marea Britanie a reușit să-și susțină războaiele după 1793 au contribuit de asemenea la constituirea imperiului global care se întindea de la Oceanul Atlantic la Oceannul Indian. Era cel mai mare imperiu al epocii moderne și cel care va influența, în mod decisiv, evoluția lumii moderne prin propagarea în lumea întreagă a culturii britanice.
