Dezastru în deşert – Greşeli fatale în istorie png

Dezastru în deşert – Greşeli fatale în istorie

📁 Istorie contemporană
Autor: Redacția

Vreme de aproape şase luni, Statele Unite nu au reuşit să obţină eliberarea celor 53 de ostatici americani din mâinile fanaticilor iranieni de la Teheran. Când superputerea s-a decis să acţioneze, forţa militară desfăşurată s-a dovedit a fi inadecvată.

Teheran, 25 aprilie 1980. Camioane cu însemnele armatei iraniene se opresc la intrarea de serviciu a ambasadei Statelor Unite. În timp ce împuşcăturile tulbură liniştea nopţii, vehiculele grele forţează porţile ambasadei. Şase elicoptere militare apar nu se ştie de unde. Trei dintre ele aterizează în curtea ambasadei, acoperite de tirul celorlalte trei. Un comando de 90 de oameni coboară şi se alătură celor de jos în atacul asupra ambasadei. Împreună reuşesc să-i copleşească uşor pe apărători şi preiau 50 de ostatici americani. O altă echipă aduce încă trei ostatici ţinuţi separat la Ministerul iranian de Externe aflat în vecinătate.

În timp ce membrii miliţiei iraniene se împuşcă din confuzie unii pe alţii, comandoul urcă ostaticii în elicoptere. Aparatele se ridică si dispar în noapte. După un timp aterizează într-un loc îndepărtat din deşert unde avioane de transport aşteaptă să-i ducă pe ostatici şi pe salvatorii lor departe de pământul iranian. Statele Unite pun capăt prin această acţiune unei îndelungi umilinţe. Preşedintele Jimmy Carter este elogiat de întreaga ţară pentru iniţiativa îndrăzneaţă. În linii mari acesta este modul în care strategii Casei Albe şi-au imaginat ducerea acţiunii de eliberare a ostaticilor după 172 de zile de captivitate. Din păcate, însă, realitatea s-a dovedit a fi cu totul alta.

O campanie de învrăjbire

Criza din relatiile dintre Statele Unite si Iran începuse cu 15 luni înainte, la 16 ianuarie 1979, când şahul Mohammad Reza Pahlavi fusese silit să plece din cauza mişcării revoluţionare din ţară. Ayatollahul Ruhollah Khomeini, bătrânul lider al musulmanilor şiiţi fundamentalişti, se întorsese triumfal din exilul său la Paris şi lansase o virulentă campanie antioccidentală şi antiamericană. Guvernul şahului, sprijinit financiar şi militar vreme de decenii de către Statele Unite, dispăruse fără urmă, iar ayatollahul fusese proclamat conducătorul incontestabil spiritual şi, prin extensie, laic al Iranului. Ostracizat şi fără putere, şahul peregrina cu familia dintr-o ţară în alta. Când s-a aflat că suferea de cancer, preşedintele Carter i-a permis sahului, la 22 octombrie, să vină în Statele Unite pentru tratament medical la New York. La Teheran, ştirea declanşă demonstraţii furioase din partea susţinătorilor fanatici ai ayatollahului, care mărşăluiau pe străzile capitalei strigând “Moarte şahului” şi „Jos America!“. Ostilitatea faţă de Statele Unite promovată de ayatollah a atins punctul culminant la 4 noiembrie, când un grup de tineri revoluţionari furioşi au pătruns în ambasada americană şi au luat ostatici toţi membrii ei. Urmau să îi elibereze doar dacă şahul va fi extrădat de către Statele Unite şi adus în Iran, pentru a fi judecat sub acuzaţia de crime împotriva poporului.

Ferm împotriva anarhiei

Preşedintele Carter a refuzat să satisfacă pretenţiile mulţimii şi iniţial a fost susţinut de majoritatea cetăţenilor americani. Bazându-se pe diplomaţia de culise, preşedintele spera să îl determine pe ayatollah să se delimiteze de acţiunile mulţimii. În loc de asta, Khomeini a folosit situaţia ca să îşi consolideze puterea şi a respins cererile membrilor moderaţi ai guvernului. El ştia prea bine că euforia unei provocări reuşite lansate împotriva unei superputeri avea să distragă atenţia poporului iranian de la dezastrul economic al ţării.

Anul 1979 se încheia fără rezolvarea crizei şi Carter începea să se gândească la măsuri mai dure, căci situaţia devenise intolerabilă. În aprilie 1980 a rupt relaţiile diplomatice cu Iranul şi a oprit exportul de mărfuri americane către această ţară, cu excepţia alimentelor şi medicamentelor. S-a hotărât îngheţarea şi preluarea fondurilor iraniene din Statele Unite şi folosirea lor ulterioară pentru recompensarea ostaticilor după eliberare şi despăgubirea firmelor americane prejudiciate în Iran.

Măsurile tardive ale lui Carter nu au mulţumit poporul american. Un nou sondaj releva că 65 la sută din cetăţeni nu credeau că sancţiunile vor determina eliberarea ostaticilor;51 la suta afirmau că acţiunile preşedintelui nu erau „suficient de dure”.

Când lui Carter i s-a raportat că ayatollahul intenţiona să-i ţină pe ostatici cel puţin până la aniversarea unui an de la capturarea lor – 4 noiembrie 1980 – preşedintele a înţeles că trebuia să facă faţă nu numai unei probleme de relaţii internaţionale, ci şi uneia de politică internă. La acea dată, aveau loc alegerile şi preşedintele democrat candida pentru al doilea mandat, iar principalul său adversar, republicanul Ronald Reagan, deja făcea capital din evidenta neputinţă a lui Carter. „A greşit de la început“, spunea Reagan despre politica prudentă a preşedintelui. Ostaticii n-ar fi trebuit să rămână acolo nici şase zile, darămite şase luni.”

Opţiunea militară

Preşedintele se gândise la o soluţie militară în criza ostaticilor încă de la început. La 9 noiembrie, la doar 5 zile după ce bandiţii capturaseră personalul ambasadei, Carter le ceruse consilierilor săi apropiaţi să vină să avanseze diverse opţiuni militare – printre care şi o misiune de salvare. După zece zile, raportul consilierilor se afla pe biroul său. Deşi autoriza brigada antiteroristă Blue Light a Pentagonului să înceapă elaborarea planului şi pregătirilor unei asemenea misiuni, el o considera totuşi o soluţie de ultimă instanţă. Voia să fie sigur mai întâi că epuizase toate posibilităţile diplomatice de soluţionare a crizei. Pentru a-i deruta pe iranieni, Carter a afirmat la conferinţa de presă din 8 ianuarie că orice tentativă de salvare “ar eşua… şi ar avea ca rezultat moartea ostaticilor“.

La sfârşitul lui martie, intransigenta ayatollahului era evidentă;Khomeini nu avea de gând să îi îmblânzească pe fanaticii lui susţinători. La 11 aprilie, în timp ce lua public măsuri diplomatice şi economice împotriva Iranului, în particular Carter autoriza misiunea de salvare. Aceasta avea să implioe în cele din urmă toate cele patru ramuri ale serviciilor militare:armata, aviaţia militară, marina şi corpul de puşcaşi marini.

Era un plan complicat şi îndrăzneţ. Şase avioane de transport Hercules C-130 trebuiau să decoleze de pe o bază aeriană din Egipt, să zboare pe la sudul Peninsulei Arabe şi să aterizeze într-o zonă îndepărtată din deşertul iranian – supranumită Desert One, la circa 400 de kilometri sud-vest de Teheran. Aici urmau să întâlnească opt elicoptere RH-53 Sea Stallion decolate de pe un portavion din Golful Persic. Elicopterele ar fi transportat comandoul – o forţă de elită compusă din 90 de voluntari – până în capitală, unde aterizarea şi atacul aveau să fie coordonate de către iranieni proamericani sosiţi în camioane deghizate Ostaticii eliberaţi şi comandoul ar fi ajuns apoi cu elicopterele în Desert One şi ar fi fost preluaţi de avioanele de transport pentru a fi duşi în siguranţă în Egipt. Realimentate de la C-130, elicopterele urmau să se întoarcă pe portavion.

Strategia cerea planificare riguroasă, antrenament intensiv, coordonare la secundă, securitate maximă şi, poate, ceva mai mult de un dram de noroc.

restul pe Istorii Regasite