Destrămarea Iugoslaviei: Războaiele civile

În luna mai a anului 1991, conform principiului rotației enunțat în Constituția din 1974, croatul Stipe Mesić urma să devină președinte al federației. Slobodan Milošević însă a împiedicat alegerea acestuia, invocând o opoziție ce ar fi rezultat din voturile pe care le controla în Vojvodina, Kosovo și Muntenegru. 

Luna mai a reprezentat și înregistrarea primelor schimburi de focuri între formațiunile paramilitare sârbe din Croația, care refuzau secesiunea și forțele croate. În aceste circumstanțe, Slovenia și Croația au ales să își proclame independența la 25 iunie 1991. 

Imediat după această mișcare, guvernul sloven a dat ordin trupelor proprii să preia controlul asupra tuturor punctelor vamale cu Italia, Austria și Ungaria. În plus, cu o lună înainte de proclamarea independenței, cazărmile iugoslave din marile orașe slovene au fost blocate de mase de oameni. Au loc înfruntări soldate cu victime, însă negocierile purtate prin intermediul Comunității Europene au determinat la 7 iulie Acordul de la Brinoni, care punea capăt războiului prin recunoașterea autorității guvernului sloven asupra întregului teritoriu. Dacă pierderile în cadrul războiului sloven s-au cifrat la aproximativ 74 de morți, războiul croat alături de cel bosniac vor reprezenta pete mult mai sângeroase pe harta Europei. 

Războiul din Croația

 Spre deosebire de Slovenia, care reprezenta un stat omogen, în Croația locuiau aproximativ 600.000 de sârbi (12% din numărul total de locuitori). În plus, ideea unui stat independent croat și adoptarea unor simboluri fasciste reprezentau în mentalul colectiv al sârbilor amintirea genocidului petrecut începând cu anul 1941. Naționalismul regimului lui Tuđman a fost condamnat inclusiv de personalități croate, precum intelectualul Ivo Banac.

Acesta și-a exprimat nemulțumirea referitoare la interdicția de a omagia anumite personalități croate pro-iugoslave, precum Ljudevit Gaj şi cardinalul croat Josip Jura Strossmeyer. De asemenea, intelectualul critica și înclinația antisemită și sârbofobă a regimului. În fața acestor tendințe, multe persoane cu nume sârbesc l-au schimbat pentru a prelua forma croată sau au luat drumul Belgradului.

 Tensiunile au crescut în zonă încă din primele luni ale anului 1991, fiind susținute prin propagandă atât de Belgrad, cât și de Zagreb, fiecare dintre cele două capitale încurajând populația să o considere pe cealaltă drept dușman. Inițial, luptele s-au dat între localnicii sârbi sprijiniți de forțe paramilitare trimise de peste graniță și forțele noii poliții croate.

Armata iugoslavă, deși avea doar rolul de supraveghere, s-a implicat intens în conflict de partea sârbă. Motivul a fost reprezentat de atacarea de către croați a cazărmilor federale pe teritoriul Croației, în tentativa de a le captura arsenalul militar. Operațiunea s-a dovedit o eroare strategică deosebit de gravă, întrucât replica față de aceste acțiuni a fost reprezentată de bombardarea de către marina iugoslavă a orașelor de pe coasta Mării Adriatice (Split, Zadar, Dubrovnik), orașe aflate de altfel în patrimoniul UNESCO.

În plin entuziasm militar, aviația federală a bombardat Zagrebul, greșeală care i-a fost fatală din punctul de vedere al imaginii create la nivel internațional. În urma acestor acțiuni, Comunitatea internațională a decis embargoul total asupra Iugoslaviei. Confruntările care se petreceau în cunoscutele orașe de la țărmul Adriaticii au distras însă pe moment atenția presei de la soarta Vukovarului. În timp ce separatiștii sârbi din estul Croației reușeau să cucerească tot mai mult din regiunea cunoscută sub numele de Slavonia Orientală, orașul Vukovar rămânea un ultim bastion de rezistență al croaților din zonă.

Bombardarea sistematică de către armata iugoslavă a fost urmată de încercuirea totală a orașului la jumătatea lunii octombrie. Majoritatea clădirilor au fost transformate în ruine și moloz. Pentru apărătorii croați, Vukovarul a devenit un nou Stalingrad. Răniții au fost adăpostiți în clădirea spitalului, iar după distrugerea acestuia, întregul personal s-a refugiat într-un adăpost antiatomic, construit în perioada conflictului diplomatic dintre Tito și Stalin.

Orașul a rezistat peste 90 de zile unui bombardament sistematic în care mii de civili au fost uciși, inclusiv copii. La data de 18 noiembrie 1991, orașul a căzut în mâinile sârbilor. Un episod dramatic s-a produs la Ovčara, unde într-o fostă fermă de creștere a porcinelor din perioada comunistă, sârbii au executat un număr de 250 de pacienți militari și civili ai spitalului orășenesc, încercând apoi să își ascundă faptele prin aruncarea cadavrelor într-o groapă comună.

La începutul anului 1992, războiul a fost oprit odată cu adoptarea unui acord, conform căruia Națiunile Unite au primit misiunea de a forma zone de protecție în zonele de conflict. Au urmat apoi negocieri între guvernul croat și sârbii constituiți în entitatea ce purta numele de Republika Srpksa Krajna privind posibilitatea unei autonomii a acesteia. Negocierile au eșuat. În 1995 însă, beneficiind de o armată refăcută cu sprijin internațional, croații au ocupat o serie de zone ale sârbilor prin operațiunile Bljesak (Fulgerul) și Oluja (Furtuna).

În cadrul acesteia din urmă, în doar câteva zile, peste 200.000 de sârbi au fost expulzați din regiuni în care locuiau de secole. În același timp, conform surselor sârbe, 1.800 de persoane, majoritatea civili, au fost date dispărute sau au fost ucise. Republika Srpska Krajna a încetat să mai existe.

Confruntările militare din Bosnia

 Nici Bosnia nu a fost ferită de apariția unui lider extremist. Astfel, la alegerile postcomuniste din 1990, câștigă noile partide etnice. Prin acordul primelor trei partide, Alija Izetbegović devine președintele țării, sârbul Momcilo Krajsnic, președintele Parlamentului, iar croatul Jure Pelivan, prim-ministru. Cu mult înainte de alegeri, noua revistă „VOX” publica articole în care se anunța că sârbii vor trăi într-o țară musulmană ca niște cetățeni de categoria a doua. În același timp, revista „VOX” publica o serie de articole prin care i se aduceau insulte autorului Ivo Andrić, un bun ilustrator al relațiilor interetnice bosniace de-a lungul vremurilor.

 La data de 29 februarie, în regiune a fost organizat un referendum în care reprezentanții celor trei etnii de aici (sârbi, croați și musulmani) erau întrebați dacă sunt de acord să trăiască într-o țară suverană și independentă. În timp ce musulmanii și croații au votat masiv pentru independență, sârbii au boicotat alegerile, dorind să rămână în Iugoslavia.

 Referendumul a fost urmat de mișcări violente provocate de toate cele trei etnii în mai multe centre urbane ale țării. O serie de forțe paramilitare, între care și grupuri infracționale, au pus în zilele următoare stăpânire pe zone din capitala Sarajevo. În timp ce musulmanii controlau centrul, sârbii s-au refugiat în cartierul lor majoritar Grbavica și pe înălțimile din jur. În estul regiunii și-au făcut apariția brigăzi paramilitare sârbe care luptaseră și în războiul croat, dintre acestea „distingându-se” formațiunea „Tigrii lui Arkan”, condusă de temutul interlop Željko Raznatović.

Reprezentanții internaționali au început să vorbească despre demararea unor acțiuni de purificare etnică a populației musulmane din zonă. Între timp, partea musulmană a început să beneficieze de un număr tot mai mare de mujahedini veniți din țările arabe. Nici ei nu au fost străini de masacre și de abuzuri asupra populației civile.

Imaginile din Sarajevo din timpul războiului civil au cutremurat întreaga omenire

Un simbol al războiului din Bosnia a fost reprezentat de asediul orașului Sarajevo. În timpul asediului acestuia de către forțele sârbe aflate pe dealurile din împrejurimi, populația civilă a fost supusă unor privațiuni în ceea ce privește utilitățile curente, devenind o țintă permanentă a lunetiștilor aflați pe dealurile din împrejurimi. Deplasarea spre anumite zone ale orașului devenise o adevărată ruletă rusească pentru pietoni. Situația din Bosnia a devenit și mai tragică odată cu izbucnirea unui război între croați și musulmani în regiunea orașului Mostar. În același timp, forțe musulmane conduse de adjunctul lui Izetbegović, pe nume Fikret Abdić, își formează propria armată și un fief în regiunea orașului Bihać, luptând împotriva fostului său aliat. 

Cel mai mare masacru din cadrul conflictului rămâne însă cel de la Srebrenica, unde peste 8.000 de persoane (bărbați și băieți musulmani) au fost executate de forțele sârbe conduse de liderul sârbilor bosniaci Radovan Karađić. Deși masacrul și intenția de genocid nu pot fi puse la îndoială, au existat și evenimente care au șubrezit imaginea de victime a musulmanilor. Într-un raport al forțelor franceze FOPRONU se atrăgea atenția asupra faptului că lunetiștii musulmani continuă să împuște civili musulmani pentru a provoca o reacție occidentală împotriva sârbilor.

La data de 27 aprilie 1992 a luat ființă Republica Federală Iugoslavia. Aceasta se considera urmașă de drept a Republicii Federative Socialiste Iugoslavia. În rândul ei intrau Serbia și Muntenegru și se recunoștea totodată independența Sloveniei, Croației, Macedoniei și Bosniei-Herțegovina. Trupele noii federații se retrăgeau oficial de pe teritoriul statelor nou apărute.

Evenimentele care au grăbit sfârșitul războiului au fost determinate de explozia unor obuze în Piața Markale din Sarajevo, soldate cu nu mai puțin de 37 de morți și 90 de răniți. În urma acestora, NATO se implică în conflict prin atacuri aviatice, în timp ce o nouă alianță croato-musulmană realizează atacuri la sol împotriva sârbilor. La 12 noiembrie 1994, sârbii au fost nevoiți să semneze un acord de încetare a focului ce urmărea să pregătească bazele tratativelor de pace de la Dayton. 

Războiul s-a încheiat în noiembrie 1995 prin acordurile semnate în baza militară americană de la Dayton, Ohio. Potrivit acestui acord, Bosnia-Herțegovina era formată din Republica Srpska (49% din teritoriu) și Federația Croato-Musulmană din Bosnia-Herțegovina (51% din teritoriu). 

Războiul din Kosovo

Un ultim episod violent al destrămării Iugoslaviei a fost reprezentat de Războiul din Kosovo. Situația din Kosovo a rămas, în prima jumătate a anilor 90, una aparent pașnică, atât datorită mijloacelor pacifiste de luptă ale liderului Ibrahim Rugova, cât și faptului că Milošević era angajat în războaiele din Croația și Bosnia. Era de fapt liniștea dinaintea furtunii. Între timp, pe fondul agresiunilor albaneze, o parte dintre sârbi au părăsit provincia.

Au luat amploare activitățile unei formațiuni paramilitare cu numele de UCK (Ushtria Çlirimtare e Kosovës/Armata de eliberare din Kosovo). Avându-și originea în diverse grupări marxiste care își făcuseră apariția în regiune după anul 1981, UCK a apărut oficial pe scenă în 1993, cu un comunicat în care își revendica o acțiune de tip terorist, iar apoi au urmat comunicate de amenințare în presa albaneză la adresa forțelor de ordine iugoslave.

 În anii următori, UCK a întreprins o serie de atentate atât asupra forțelor de ordine, cât și asupra unor civili sârbi şi albanezi, considerați colaboraționiști ai regimului. Organizația era susținută masiv de fonduri din exteriorul provinciei, fiind cunoscută finanțarea traficului de carne vie și de stupefiante de către structuri mafiote. Situația din Kosovo avea să escaladeze la nivelul anului 1998, odată cu o serie de crime și abuzuri din partea ambelor părți. Având în vedere episodul Srebrenica, se prefigura o intervenție NATO în regiune.

Un tanc sârbesc circulă lângă Klina, la 40 km vest de Pristina (13 iunie 1999)

Posibilitatea unui atac a fost exclusă însă temporar printr-un acord între Milošević și reprezentanții SUA în 1998. Cu toate acestea, în primăvara următoare, după o negociere nereușită la Castelul Rambouillet în apropiere de Paris, NATO a decis să bombardeze teritoriul iugoslav. Partea sârbă a respins ultimatumul ce prevedea ca poliția și armata sârbă să se retragă din regiune, iar NATO, fără o decizie a Consiliului de Securitate al ONU, a început să bombardeze ținte de pe teritoriul iugoslav între 24 martie și 10 iunie 1999, atingând și obiective civile și de infrastructură. 

 La data de 9 iunie 1999, odată cu Acordurile de la Kumanovo, armata și poliția sârbă au început să se retragă din regiune alături de o populație numărând peste 200.000 de sârbi. Deși Rezoluția ONU 1244 garanta integritatea teritorială a Republicii Federale Iugoslavia, inclusiv a teritoriului Kosovo, în 2008, teritoriul și-a proclamat independența. Evenimentul, precedat și de proclamarea independenței Muntenegrului în 2006, a reprezentat sfârșitul celei de-a treia Iugoslavii. 

Acest text este un fragment din articolul „Iugoslavia, mitul destrămat al unității“, publicat în numărul 36 al revistei „Historia Special”, disponibil în format digital pe paydemic.com.