De ce învățământul românesc nu mai este ce era odată? Reformele Educației de dinainte de Marele Război

Reforma învăţământului românesc aşa cum a fost concepută în 1864 s-a realizat mai mult în spiritul decât în litera legii. Există numeroase probleme la toate nivelurile de educaţie şi este evident că procesul de reformare nu este încheiat. Dezvoltarea unor noi reforme ale învăţământului devine imperativă din a doua jumătate a secolului XIX, după primele încercări de amendare a legii din 1864. Întregul proces presupune o continuă raportare la textul legii instrucţiunii publice din 1864, aşadar legile ulterioare s-au concentrat doar pe anumite probleme ale sistemului, şi nu pe modificarea generală a legii.

Lipsurile cele mai evidente ale dezvoltării sistemului de educaţie se înregistrau, desigur, în mediile rurale, unde nu existau clădiri şcolare corespunzătoare şi nici numărul învăţătorilor calificaţi nu era suficient. Sistemul de amenzi nu era coerent şi controlat, aşa că multe familii încă încurajau absenteismul şcolar, iar programele şcolare nu erau complete.

Începând cu 1879, au fost realizate schimbări semnificative ale sistemului, care au continuat până la reforma învăţământului promovată de Spiru Haret, pe bazele puse de miniştrii anteriori, Gheorghe Chiţu, P. S. Aurelian, Take Ionescu şi Petru Poni.

Gheorghe Chiţu

Numit Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în 1876, Gheorghe Chiţu îşi porneşte traseul academic la şcoala din Craiova, apoi continuă cursurile la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti şi termină studiile licenţiat în drept la Viena.

În 1879, an în care devine şi membru al Academiei Române, dispune legea pentru numirea profesorilor de gimnazii, licee şi şcoli profesionale, prima modificare importantă a legii educaţiei. Principala directivă este aceea că profesorii pot ocupa posturile vacante numai în urma susţinerii unor concursuri naţionale de examinare atât a materiei de specialitate, dar şi a cunoştinţelor pedagogice. Absolvirea unei trepte superioare de învăţământ faţă de cea în care dorea să profeseze era o condiţie sine qua non pentru candidatul la un post de profesor.

P. S. Aurelian

P. S. Aurelian studiază la Colegiul „Sf. Sava”, iar, ulterior, se specializează în ştiinţe agricole în Franţa, după ce primeşte o bursă din partea Eforiei Şcoalelor. Întors în ţară, se remarcă prin transformarea Şcolii de agricultură din Pantelimon în Şcoala centrală de agricultură şi silvicultură şi prin fondarea Ateneului Român, fiind numit şi primul preşedinte. Din 1882 este membru în Consiliul Permanent al instrucţiunii.

Prima lege pe care ministrul Aurelian o propune în Parlament este legea pentru fixarea şi gradarea remunerării corpului didactic.Prin această lege se precizează salariile cadrelor didactice şi a sporurilor adăugate ulterior în funcţie de gradul învăţământului şi de scumpetea vieţei în localităţile unde-şi au sediul acele şcoli. Conform textului legii, salariile pot varia de la 80 de lei pentru un învăţător absolvent al şcolii pedagogice, până la 500 de lei pentru un profesor universitar. Sporurile se acordă după 10 ani de muncă, când salariul se măreşte cu 50%, ajungându-se ca după 20 de ani să se dubleze salariul iniţial.

P. S. Aurelian propune şi înfiinţarea Casei pentru ajutorul şcolilor, instituţie cu rol de atragere a fondurilor particulare, provenite din donaţii. Scopul acestei iniţiative este de a extinde sistemul de învăţământ, astfel încât niciun cătun să nu rămână fără o şcoală bine organizată şi oricine să aibă acces uşor la educaţie. Din comitetul de conducere al Casei fac parte ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, guvernatorul BNR, rectorii universităţilor, preşedintele Academiei Române şi directorul CEC-ului.

Take Ionescu

Doctor în drept, format la Paris, Take Ionescu aderă în 1886 la Partidul Conservator. Din 1891 ocupă funcţia de Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. O primă directivă a lui Take Ionescu ce cunoaşte concretizare este reformarea administraţiei învăţământului, modificarea atribuţiilor Consiliului General care este însărcinat, începând din 1892, numai cu aprobarea programelor şcolare. Curând, îşi va dovedi inoperabilitatea, dispărând şi obligativitatea convocării sale anuale.

Un an mai târziu, apare o nouă iniţiativă legislativă, anume legea învăţământului profesional, prin care se doreşte o lărgire a instituţiilor capabile să pregătească pentru agricultură, comerţ, industrie şi meşteşuguri, specialişti şi muncitori calificaţi. Se organizează învăţământul profesional pe două grade – inferior şi superior-  aşa încât şcolile profesionale de agricultură, brigadieri, silvicultură, de arte şi meserii, comerciale intră sub administraţia Ministerului Agriculturii, Industriilor, Comerţului şi Domeniilor, reunind în programă predarea cunoştinţelor teoretice şi exersarea activităţilor practice.

Tot acum este adoptată şi legeaînvăţământului primar şi normal primar, care desfiinţează unitatea naţională a primei trepte de învăţământ şi introduce diferenţe substanţiale între şcolile din mediul urban şi rural. Apar trei tipuri de şcoli elementare – şcoli primare de cătun, şcoli primare inferioare şi şcoli primare superioare – iar diferenţele dintre ele constau în funcţionarea permanentă sau neregulată şi parcurgerea integrală sau parţială a programei. Această lege a lucrat, însă, împotriva copiilor din mediul rural, care, din cauză că nu puteau primi o educaţie completă, nu beneficiau de continuarea studiilor în treptele superioare de învăţământ.

Petru Poni

Petru Poni elaborează legi pentru unificarea sistemului de învăţământ primar, aşadar reface modificările realizate de Take Ionescu, dar introduce, la rândul lui, altele. Şcolile primare din comunele rurale sunt structurate pe trei cursuri – inferior, mediu şi superior, toate obligatorii – şi sunt instituite cursuri complementare şi şcoli primare superioare destinate învăţământului suprarprimar. Este ridicată de la 12 la 14 ani vârsta până la care este obligatoriu învăţământul primar, iar absolvenţii cursurilor primare pot aplica pentru cursuri de iniţiere în practica agriculturii, silviculturii şi pomiculturii.

Sunt păstrate, totuşi, din cauza problemelor încă nesoluţionate ale sistemului, o serie de diferenţe între învăţământul din mediul urban şi rural:numărul anilor de studiu – 4 la oraşe şi 5 ani la sate, efectivul de cadre didactice-un institutor pentru fiecare clasă în mediul urban şi un învăţător în mediul rural.

Este propusă înfiinţarea Casei Şcolilor, instituţie prin care să se acorde subvenţii de la stat sub forma unor împrumuturi. Obiectivul central era construcţia de clădiri în care să funcţioneze şcoli, întrucât lipsa acestora era unul dintre cele mai mari impedimente în evoluţia procesului de modernizare a sistemului de învăţământ românesc.

Spiru Haret

„Omul şcolii”, aşa cum era supranumit Spiru Haret, realizează o adevărată reformă a sistemului de învăţământ în mai multe etape. Prima şi cea mai de anvergură lucrare a lui Spiru Haret este legea învăţământului secundar şi superior, sancţionată la 23 martie 1898. Acest act normativ limitează învăţământul secundar la gimnazii şi licee – pentru băieţi şi şcoli secundare, pentru fete, fiecare organizat pe două cicluri:patru clase inferioare şi patru superioare în cazul băieţilor, în timp ce pentru fete se adaugă un singur an ciclului inferior. Ultimii patru ani de învăţământ erau dedicaţi specializării în ştiinţe reale, clasice sau fizico-naturale.

Bacalaureatul este înlocuit cu o examinare generală, ce făcea mai puţin apel la memoria candidaţilor şi analiza, mai degrabă, capacităţile sale analitice. Noua probă introdusă presupune realizarea unei compoziţii asupra unui subiect ales din cinci, traduceri care atestă cunoştinţele de franceză sau germană, precum şi o traducere din română în latină, o problemă de matematică sau fizică – conform cu specializarea elevului – şi, în final, o probă orală comună.

„Cea dintâi datorie a şcoalei, care trece înaintea oricărei alteia, este de a forma buni cetăţeni şi cea dintâi condiţie pentru a fi cineva bun cetăţean este a-şi iubi ţara fără rezervă şi de a avea o încredere nemărginită într’însa şi în viitorul ei.”

Legea învăţământului profesionaldin 1899 vine în întâmpinarea dezideratului naţional de a intensifica activităţile industriale şi comerciale. Se face trecerea şcolilor profesionale din subordinea Ministerului Administraţiei, Industriei, Comerţului şi Domeniilor în cea a Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Intenţia declarată este ca învăţământul general să asimileze spiritul practic al celui profesional, în vreme ce învăţământul profesional să împrumute metodele şi didactica celui general.

Legea pentru înfiinţarea grădiniţelor de copii din 1909 înfiinţează „grădini de copii”, în special în zonele dominate de populaţie minoritară nevorbitoare de limba română. Interesul este ca aceşti copii să deprindă limba română şi obiceiurile româneşti cu o mai mare uşurinţă.

Bibliografie

Cristina Gudin, Istoriamodernă a României, Culturăși modernizare, Editura Tritonic, București, 2009

Nichita Adăniloaie, Istoria învăţământului primar (1859-1918), Editura Cris Book Universal, Bucureşti, 1998.

„Studii şi materiale de istorie modernă”, Vol I, Editura Academiei Române, Bucureşti