De ce a pierdut Churchill alegerile din iulie 1945

Între 1940 și 1945, Churchill s-a bucurat de mai multă popularitate decât orice alt premier britanic vreodată. În mai 1945, cu câteva săptămâni înaintea alegerilor, sondajele de opinie arătau că el se bucura de încrederea a 83% dintre englezi. Toată lumea se aștepta ca Churchill să aducă Partidului Conservator victoria la următoarele alegeri. Și totuși nu asta s-a întâmplat... Partidul Laburist a câștigat cu o majoritate surprinzătoare, învingându-l pe marele erou din timpul războiului.

Conservatorii au suferit atunci o înfrângere neaștepată, pentru care Churchill era în bună măsură responsabil. Calitățile care făcuseră din el un excepțional lider pe timp de război nu erau însă, în opinia britanicilor, potrivite pentru conducerea politicii interne pe timp de pace. Practic, susține istoricul britanic Paul Anderson, Churchill a fost învins în alegerile din 1945 tocmai datorită succesului său ca premier din timpul războiului.

Primul gest al lui Churchill în calitate de premier a fost să-i invite pe liderii celor trei mari partide britanice – laburist, liberal și conservator – adică Attlee, Sinclair și Chamberlain – să facă parte dintr-un guvern de coaliție. Înțelegerea dintre cele trei partide a dat Marii Britanii o coaliție de guvernare care a asigurat stabilitatea țării în vremurile dificile din timpul războiului, și nimeni nu își poate imagina azi că altcineva în afara lui Churchill și-ar fi putut asuma rolul de lider național cu mai mult succes.

Churchill a fost un excepțional lider pe timp de război, iar cel mai important dintre țelurile sale a fost întotdeauna victoria militară. De aceea, problemele ce țineau de politica de partid nu contau foarte mult în ochii săi. Dar odată cu terminarea războiului, politica britanică și-a reluat vechiul curs, iar Churchill s-a trezit lipsit de un țel sau o direcție clară.

Churchill ajunsese la conducerea Partidului Conservator, în toamna anului 1940, doar pentru că dorea să-și consolideze autoritatea ca lider pe timp de război. Pentru el, partidul nu era altceva decât un sprijin, motiv pentru care a ignorat în bună măsură interesele partidului pe timpul războiului. În octombrie 1944, un parlamentar conservator scria că niciodată vreun partid a dus atâta lipsă de un lider precum Partidul Conservator de atunci.

Campania laburiștilor

Între timp, Partidul Laburist a pus la punct un program politic și a lansat în media o propagandă prin care membrii Partidului Conservator dinainte de război erau acuzați pentru politica de conciliere față de Hitler și eșecul reînarmării la timp a Marii Britanii. De asemenea, această propagandă înfățișa anii '30, dominați de politica conservatoare, ca fiind o epocă a sărăciei și șomajului.

Churchill, absorbit de probleme războiului, a ignorat programele de reformă puse la punct de aliații săi la guvernare. El era de părere că se pot discuta, chiar și pe timp de război, chestiuni legate de reforme sociale, dar că deciziile trebuie amânate pentru perioada postbelică. Astfel, era de așteptat ca la primele alegeri de după război populația să se orienteze către partidul ce părea cel mai dispus să inițieze rapid reformele necesare. În februarie 1945, sondajele de opinie (ceva nou pentru vremea respectivă) arătau că laburiștii aveau 18% mai mult în fața conservatorilor. Cu toate acestea, toată lumea se aștepta ca Churchill, acum erou de război, să câștige (așa cum se întâmplase în cazul lui Lloyd George după primul război mondial).

Greșelile conservatorilor 

Campania Partidului Conservator s-a construit, după cum era de așteptat, în jurul lui Churchill, susținând că acesta nu era doar un excelent lider pe timp de război, ci și un om de stat care putea construi politica pe timp de pace. Laburiștii, în schimb, au pus accent pe programul lor de naționalizare a industriei, asigurarea locurilor de muncă, securitatea socială etc.

Una din marile greșeli ale lui Churchill din timpul campaniei a fost că a pus accentul pe nevoia de a pune capăt războiului împotriva Japoniei, sugerând astfel că singurul său interes real era războiul. Iar în acest context de neîncredere față de interesele lui Churchill față de problemele interne au apărut și unele zvonuri (absurde, de altfel!) potrivit cărora acesta plănuia un război împotriva Rusiei.

Inițial luat prin surprindere și deprimat din cauza înfrângerii neașteptate, Churchill și-a recuperat repede starea de spirit. S-a orientat către politica internațională, intuind tulburările ce aveau să apară în curând, și a așteptat ceea ce credea el că va fi inevitabila reacție a britanicilor la politica de stânga a laburiștilor.