Darul otrăvit al lui Tito: Kosovo
În inima Peninsulei Balcanice, o regiune a purtat, până la eliberarea sa de sub multiseculara dominație otomană, în anul 1912, numele de „Vechea Serbie” (în sensul de „bătrâna”, „străbuna” Serbie). Este ținutul în care s-a constituit, în urma unor repetate tentative, nucleul statului sârb medieval, istoria acestor tentative de închegare statală urcând până în secolul al IX-lea.
Se consideră că leagănul acestui prim stat sârb, creat sub forma uniunilor tribale, a fost Rașca, un teritoriu muntos în bazinul râurilor Ibar, Lim, Tara și Piva. Între această regiune și litoralul adriatic, de la Cetina la Bojana, a început să se dezvolte statul sârb în fruntea căruia s-a aflat dinastia Nemanjia (1168-1371).
Leagănul civilizației sârbe
Dezvoltarea Serbiei în acest interval, între sfârșitul secolului al XII-lea – începând cu renașterea vieții religioase sârbești sub sfântul Sava (1174-1235) și a tatălui acestuia Ștefan Nemanjia (sfântul Simion) – și până la moartea țarului Uroș (1371) și la bătălia de la Kosovo (1389), a însemnat făurirea unui stat medieval puternic ce a permis poporului sârb să atingă un nivel cultural ridicat, și să edifice sub semnul ortodoxiei o operă politică și spirituală ce mai târziu, în epoca modernă, s-a putut constitui în fermentul realizării unității statale și religioase a tuturor sârbilor.
Este epoca în care câmpia înconjurată de coline, care mai târziu s-a numit Kosovo, a devenit regiunea centrală a civilizației sârbe. Asemenea nobilimii apusene, nemanizii au ridicat aici numeroase castele și palate întărite, precum și un extrem de mare număr de biserici și mânăstiri, conferind regiunii și împrejurimilor sale calitatea de centru politic și religios al lumii sârbe. Această regiune, în sens larg, s-a dezvoltat în timp nu numai ca nucleul statului medieval sârb, cât mai ales într-un pământ sacru al spiritualității sârbești, unde împreună cu reculegerea și pietatea s-au dezvoltat artele, literatura și științele.
Treptat nemanizii au fost canonizați, membrii săi și-au luat locul pe pereții bogat pictați ai bisericilor, au fost imortalizați în pagini de cronică și literatură, cântați în imnuri ce le-au fost dedicate și imortalizați în hagiografii. După ridicarea arhiepiscopiei Serbiei la rang de patriarhat (1346), mitropolitul a fost instalat la Skoplje. Sediul patriarhal a rămas tot timpul de-a lungul secolelor la Mânăstirea Peș. Deloc întâmplător, tocmai aici, pe câmpia Kosovei a avut loc, în iunie 1389, celebra bătălie care a opus armatele creștine, conduse de prințul sârb Lazăr, armatei musulmane a sultanului Murad I. Lupta a fost crâncenă.
Atât Lazăr, cât și Murad au pierit în bătălie, iar înfrângerea trupelor sârbe a marcat prăbușirea lumii sârbe sub autoritatea Semilunii. Tragedia de la Kosovo i-a inspirat pe barzii sârbi care au compus un bogat și cutremurător ciclu poetic ce a putut susține secol după secol spiritul de rezistență al poporului față de umilințele și represiunile asupririi islamice. Toate acestea au consacrat convingerea colectivă că Kosovo și împrejurimile sale sunt centrul ortodoxiei sârbești, panteonul spiritual și sprijinul cel mai solid al poporului în vremile de restriște, singura rațiune de a exista a Serbiei.
Toponimul Kosovo
Dar dincolo de simbol și de numele de Kosovo, realitatea politico- geografică care acum este transformată în litigiu internațional nu este ceea ce pare a fi. Căci ceea ce se dispută acum între sârbi și albanezi este darul otrăvit pe care croatul (și, după părerea multora, antisârbul) Tito, alături de conducerea comunistă iugoslavă, au știut să-l realizeze și l-au lăsat moștenire spre veșnică dihonie, atât albanezilor, care nu pot invoca aici nici un drept istoric real, cât și sârbilor, care nu vor putea convinge opinia publică mondială despre faptul că o provincie care există și are o minoritate majoritară în proporție de 80 % n-a existat niciodată ca provincie istorică, ci doar ca făcătură administrativă de sorginte comunistă.
Originea denumirii Kosovo se pierde în zorii evului mediu, iar de-a lungul secolelor și-a schimbat semnificația, desemnând teritorii diferite conform epocilor. Ceea ce în evul mediu se numea Câmpia Kosovei, reprezintă doar o mică parte a provinciei Kosovo de astăzi. Astfel încât există o netă diferență de conținut între Kosovo medieval, care era în primul rând un toponim geografic, și actuala denumire de Kosovo, care are un sens mai larg, desemnând o unitate administrativă de factură recentă, mult extinsă peste limitele toponimului ce i-a împrumutat numele.
„Kosovo” – și nu inițiala denumire de Câmpia Kosovei – a început să se răspândească odată cu numele vilaetului otoman omonim, iar marele pas pentru propagarea sa a fost făcut în 1968, când numele compus al Regiunii autonome Kosovo-Metohija a fost înlocuit cu numele simplu de Kosovo, desemnând un district care îngloba și regiunile din partea orientală, până la frontiera Republicii Serbia, una și aceeași cu a Iugoslaviei. În ciuda acestui fapt, medievalul Kosovo a continuat să existe și a devenit pentru localnici „Micul Kosovo” (Kosovica), adică una dintre multele denumiri regionale și districtuale ale Provinciei Kosovo.
O provincie autonomă
Kosovo-Metohija este o creație comunistă, prin care s-a urmărit exact ceea ce a urmărit Stalin când a tăiat granițe artificiale peste granițele istorice ale republicilor devenite sovietice, și are aceeași sorginte cominternistă. Această denumire a apărut pentru prima dată ca unitate teritorială și politică în unele documente ale Consiliului Antifascist pentru Eliberarea Populară a Iugoslaviei. Până atunci, Kosovo-Metohija în frontierele sale actuale nu constituia o provincie autonomă, ci era pur și simplu un teritoriu indistinct în cadrul Republicii Sârbe.
La început, în timpul dominației otomane, exista un vilaet al Kosovei, care în preajma primului război balcanic cuprindea sandjacul de Novi Pazar, cu regiunea superioară a râului Lim, Kosovo-Metohija actuală, Macedonia de nord până la Veles și Macedonia orientală cu tot bazinul râului Bregalnica. Între cele două războaie mondiale au fost efectuate diferite împărțiri administrative, dar nici una dintre ele nu a corespuns provinciei autonome a Kosovo-Metohija de după 1945.
Constituția din 28 iunie 1921 prevedea (în articolele 95 și 101) regiunile ale căror limite vor fi fixate prin Regulamentul cu privire la împărțirea teritoriului în regiuni (din 26 aprilie 1922). Atunci a fost creată și delimitată regiunea Kosovo, cu capitala la Priștina, dar întinderea sa era mai mică decât a provinciei autonome de după cel de-al doilea război mondial. În 1929 Iugoslavia a fost împărțită în nouă mari regiuni administrative (numite banat), situație în care Metohia făcea parte din banatul Zeta, cu capitala la Cetinje, iar Kosovo a fost inclus în banatul Vardar, cu capitala la Skoplje.
Dincolo de problema întinderii și a denumirii, până la instaurarea regimului comunist Kosovo nu a avut un regim deosebit față de celelalte unități teritorial administrative ale Serbiei și, cu atât mai puțin, n-a fost socotită, și nici măcar percepută, ca provincie distinctă. Statutul special de autonomie dobândit de Kosovo- Metohija după cel de-al doilea război mondial este în cea mai mare măsură consecința poziției avută între cele două războaie de Partidul Comunist Iugoslav asupra problemelor albaneză, sârbă și iugoslavă, și a politicii promovate de Internaționala III Comunistă, care, urmărind includerea Albaniei și a altor țări balcanice în sfera de influență sovietică, promova federalizarea Balcanilor, susținând „dreptul la autodeterminare până la despărțire” al regiunilor și provinciilor.
De aceea, pe întreaga durată a celui de-al doilea război mondial nu s-a pronunțat niciodată cu claritate asupra viitorului statut al regiunii Kosovo-Metohija, nici măcar asupra faptului dacă acest teritoriu face sau nu parte din Iugoslavia sau Albania. Decizia celei de-a doua reuniuni a Consiliului Antifascist pentru Eliberarea Populară a Iugoslaviei nu menționa expres decât șase unități federale care intrau în componența Iugoslaviei (Serbia, Croația, Slovenia, Macedonia, Muntenegru și Bosnia-Herțegovina), Voivodina și Kosovo-Metohija nefiind pomenite.
...dar parte a Republicii Serbia
După lungi ezitări și o tentativă de a regla problema Kosovo într-un cadru larg, al relațiilor cu Albania și al eventualității unei confederații balcanice, conducerea Partidului Comunist Iugoslav a decis în cele din urmă să considere Kosovo-Metohija parte componentă a Republicii Serbiei, dar cu statut de autonomie, fapt care nu l-a făcut cunoscut opiniei publice decât o dată cu rezoluția Adunării Regionale Populare a Kosovo-Metohija din 9 iulie 1945 prin care aceasta exprima dorința „întregii populații a regiunii ca aceasta să fie alipită Serbiei federale ca parte integrantă a acestei republici”.
Dar se va descoperi imediat că alipirea Voievodinei și Kosovo- Metohija la Serbia a avut loc cu condiția ca aceste regiuni să dobândească un statut de autonomie în cadrul republicii. Ca urmare, la 1 septembrie 1945 Adunarea Națională Provizorie a Serbiei a votat Legea cu privire la instaurarea și organizarea Regiunii Autonome Kosovo-Metohija (Kosmet), fapt ce dovedește că inițiativa și decizia a aparținut Republicii Sârbe.
Conform acestei legi (art. 3) autonomia regiunii nu era decât o simplă descentralizare administrativă, Parlamentul Regional al Kosovo- Metohija nu putea vota nici Constituție, nici legi proprii, ci doar putea lua decizii, iar autoritățile regionale nu puteau decât să contribuie la elaborarea legilor, decretelor și deciziilor federației sau Republicii Serbia. Această situație indica faptul că în momentul în care, din proprie inițiativă, Serbia a instaurat autonomia regiunii Kosovo-Metohija, ea nu a renunțat la nici una din prerogativele sale legislative.
Singurele garanții ale legii de constituire a Kosmet vizau garantarea egalității în drepturi pentru toți cetățenii, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de religie și de sex (art. 4), egalitatea folosirii limbii materne de către toate naționalitățile în relațiile cu organele administrative, ca și garantarea școlarizării în limba maternă pentru toate grupele etnice. Cum această lege a Republicii Sârbe cu privire la instaurarea și organizarea Regiunii Autonome Kosovo- Metohija avea un caracter provizoriu, organizarea definitivă a autonomiei Kosovo-Metohija a fost stabilită prin Constituția Republicii Populare Federative a Iugoslaviei din 31 ianuarie 1946 și prin Constituția Republicii Populare a Serbiei din 17 ianuarie 1947.
Constituția federală n-a prevăzut doar posibilitatea proclamării regiunilor autonome, ci a consemnat explicit că „Republica Populară Sârbă are în compoziția sa Regiunea Autonomă a Voievodinei și Regiunea Autonomă a Kosovo-Metohija” (art. 2, al. 2). Este de asemenea consemnat că înființarea de noi regiuni și provincii autonome, care este de resortul republicilor, trebuie să primească autorizarea finală din partea federației (art. 44), adică a Parlamentului Federal (art. 50).
În același timp, Constituția federală din 31 ianuarie 1946 mai prevedea, în afara confirmării existenței în cadrul Serbiei a Kosovo- Metohija și a Voievodinei, organizarea generală și competențele acestora. Astfel, art. 103 din această Constituție precizează că drepturile și competențele regiunilor și provinciilor autonome sunt formulate de către Constituția republicii care le tutelează, și art. 104 prevede că statutul regiunilor și provinciilor autonome trebuie să fie aprobat de către Parlamentul Republicii din care face parte.
Iosip Broz Tito
Altfel spus, cea dintâi Constituție federală confirma faptul că înființarea și stabilirea competențelor regiunilor și provinciilor autonome era de resortul unic al republicilor. Prima Constituție a R.P. a Serbiei, din 1947, nu a modificat într-o măsură demnă de luat în seamă statutul de autonomie al provinciei Kosovo-Metohija. Ea confirma de fapt o simplă descentralizare administrativă. Faptul este probat, printre altele, prin dispozițiile conform cărora Serbia trebuia, printr-un vot al Parlamentului său, să confirme statutul regiunilor autonome, să le fixeze frontierele și să confirme toate modificările limitelor districtuale și orășenești ale Voievodinei și ale Kosovo-Metohija (art. 46, al. 3, 4, 5).
Președinția Parlamentului Serbiei avea puterea de a anula deciziile Comitetului Regional al Kosmet dacă ele nu erau conforme cu Constituția sau cu legile Republicii Sârbe, cu Constituția și legile federale, cu decretele și deciziile Președinției Adunării Federale. Din aceleași considerente, guvernul Serbiei avea puterea să suspende aplicarea deciziilor Comitetului Regional și să le supună pentru o decizie finală Parlamentului Serbiei.
Guvernul și miniștrii Serbiei dispuneau de aceleași drepturi care decurgeau din deciziile Comitetului executiv regional și ale împuterniciților acestuia (art. 152). Trebuie menționat că, între Voievodina (numită „provincie”) și Kosmet (numită „regiune”) existau grade diferite de autonomie, Voievodina având și autonomie judecătorească față de Serbia (o Curte supremă proprie care avea rang de Curte supremă de republică), care nu fusese prevăzută de Constituție, ci printr-o lege federală, de care Kosmet nu a beneficiat.
O nouă Constituție – lărgirea autonomiei
O largă extindere a autonomiei Kosmet s-a realizat prin Constituția Republicii Socialiste Federative Iugoslavia din 7 aprilie 1963 și prin Constituția Republicii Socialiste Sârbe din 9 aprilie 1963. Aparent, noua Constituție a Republicii Socialiste Federative Iugoslavia dădea o importanță scăzută autonomiei, pentru că doar două articole (față de patru înainte) îi erau consacrate în capitolul referitor la republicile socialiste.
În fapt, statutul de autonomie a fost accentuat. În timp ce înainte nu doar crearea, ci și desființarea unităților autonome era de competența exclusivă a republicii tutelare, conform noii Constituții a Republicii Socialiste Federative Iugoslavia, atât înființarea cât și desființarea nu putea intra în vigoare decât după ce era confirmată de Constituția federală (art. 111, al. 2). Astfel Serbia, care era singura republică ce avea în cuprinsul său provincii autonome, se afla practic cu mâinile legate.
În plus, această Constituție a întregit adevărul despre cele două provincii, afirmând că ele „au fost create printr-o decizie a Adunării Naționale a Serbiei care s-a supus voinței exprimate de populația din aceste regiuni” (art. 11, al. 3). Faptul nu este întru totul exact, știut fiind că în 1945, în momentul instaurării autonomiei pentru Kosovo-Metohija și Voievodina nimeni nu a cunoscut în fapt voința populației acestor regiuni, în afara deciziei luată de cele mai înalte foruri ale Voievodinei și Kosovo-Metohija de a se despărți de Serbia, și n-a existat nici cea mai mică tentativă de consultare a voinței locuitorilor dacă doresc sau nu autonomia.
În măsura în care autoritățile autoconstituite ale acestor două regiuni și-au exprimat dorința de a obține autonomia, ele nu și-au făcut intenția publică. În fine, această Constituție a uniformizat complet autonomia din Kosovo-Metohija cu cea a Voievodinei. Constituția R.S. Sârbe din 9 aprilie 1963 a realizat această uniformizare în plan practic. Printre altele, la Priștina și Novi Sad Curtea Supremă a Serbiei a creat camere ai cărei membri nu erau aleși de către republică, ci numiți de adunările provinciale (art. 227).
Cu toate că relațiile acestor camere cu Curtea Supremă din Belgrad fuseseră reglate printr-o lege a Republicii Sârbe, prin rațiunea modului de desemnare a membrilor săi acestea dispuneau de un înalt grad de autonomie concretizat practic într-o veritabilă independență a justiției din provincie. Referitor la puterea legislativă și executivă provinciile și-au conservat vechiul statut de autonomie. Drepturile și îndatoririle provinciilor autonome erau determinate în cadrul drepturilor și îndatoririlor Provinciei Sârbe (art. 129).
Conform acestei Constituții, relațiile între autoritățile republicii și cele ale provinciei autonome nu ieșeau din cadrele obișnuite ale unei autonomii teritoriale clasice. Actele legislative și reglementările provinciei trebuiau să fie conforme Constituției și legilor republicii. În cazul în care unul dintre aceste acte ale provinciei lezau un domeniu de competență legislativă al republicii, orice lege ulterioară a republicii referitoare la domeniul în cauză putea anula automat dispozițiile provinciei, cu excepția când legea prevedea contrariul în mod expres (art. 131).
Autoritățile provinciilor autonome nu puteau emite reglementări pentru executarea deciziilor federale și republicane dacă acestea nu aveau explicații autorizate de aplicare printr-o lege sau un regulament al republicii (art. 131). În plus, autoritățile provinciale erau obligate să aplice reglementările, deciziile și directivele autorităților republicii. Astfel, directivele generale ale Comitetului Executiv al republicii aveau valoare obligatorie pentru organele executive ale provinciei autonome.
În plus, instrucțiunile autorităților administrative ale republicii erau obligatorii pentru organele administrative ale provinciei autonome (art. 134). Rezumând, în 1963 autonomia Kosovo-Metohija a fost garantată și întărită prin Constituția federală, ca urmare a faptului că Republica Sârbă, care putea dispune crearea sau nu a Regiunii Autonome Kosovo- Metohija, a pierdut vechiul său drept de a fi în măsură să poată desființa această regiune.
Totodată, Kosovo- Metohija și-a obținut autonomia judiciară, în timp ce în domeniul puterii legislative și executive relațiile obișnuite între o putere centrală și unitățile teritoriale autonome au fost menținute. Situația constituțională a autonomiei Kosovo-Metohija și a divizării, în practică, a Serbiei în trei zone – două provincii autonome și Serbia strictosensu – sunt consecința luptelor constituționale, puțin cunoscute, care s-au derulat între 1966 și 1974 și care s-au concretizat prin trei revizuiri ale Constituției promulgate în 1963, apoi prin adoptarea Constituției federale din 1974.
Rezultatul final al acestei lupte putea fi ghicit încă din decembrie 1968 când, între altele, s-au adoptat amendamentele VII și XVIII. Prin amendamentul VII numele regiunii era schimbat din Kosovo- Metohija în Kosovo și introdus ca atare în Constituția federală. Prin cel de-al XVIII-lea amendament se dădea o „nouă” și originală interpretare momentului creării provinciilor autonome, „decretându-se” că atât Voievodina cât și Kosovo erau constituite ca provincii autonome încă înaintea intrării lor în componența Serbiei, după care, prin voința liber exprimată a localnicilor s-au asociat Serbiei.
Faptul era în măsură să justifice aserțiunile conform cărora pe de-o parte Serbia nu avea căderea și dreptul de a interveni pentru schimbarea statutului juridic al unor teritorii ce i s-au alipit prin voința de liberă asociere cu popoarele iugoslave într-un stat unic, pe de alta „libera asociere” conținea, implicit, și dreptul de „liberă secesiune”.
Această nouă „interpretare”, consacrată prin Constituție, lărgea foarte mult competențele celor două provincii, căci dacă până la această dată legislația în vigoare considera că delimitarea competențelor provinciilor autonome constituia un drept intern al Serbiei față de care federația nu se amesteca, odată cu amendamentul XVIII federația își arogă pentru prima dată dreptul de a determina întinderea puterilor provinciilor autonome, suprimând astfel puterile suverane ale Republicii Sârbe.
Prin amendamentul XVIII provincia a obținut o totală autonomie judiciară în raport cu Curtea Supremă a Serbiei, fiindu-i atribuite toate drepturile și obligațiile unei curți superioare de republică (al. 4). Republica Sârbă a fost privată de dreptul ca pe viitor să fie în măsură să modifice frontierele Republicii Kosovo fără acordul Parlamentului provinciei (al. 3). Cele mai înalte decizii legislative ale provinciei îmbrăcau o formă juridică care-i conferea o suveranitate statală.
Mai mult chiar, amendamentul federal împuternicea cea mai înaltă autoritate legislativă a provinciei cu dreptul de a-și putea vota legile și chiar Constituția (al. 2). În sfârșit, pentru ca drepturile acordate provinciei să fie și să rămână intangibile, federația se angaja să protejeze prin constituție drepturile și obligațiile provinciilor autonome (al. 2). Autonomia Provinciei Kosovo a cunoscut o nouă extindere la 30 iunie 1971, când Constituția Republicii Socialiste Federative Iugoslavia a fost din nou amendată, în dauna suveranității Republicii Serbia.
La fel ca în anul 1968 modificarea statutului de autonomie al Kosovei a avut drept fundament „o nouă interpretare” a originii autonomiei provinciilor și a rolului lor în formarea Serbiei și a Iugoslaviei. Dacă în 1968 amendamentul XVIII „decreta” că Voievodina și Kosovo, în baza voinței liber exprimate de locuitorii lor, s-au unit la trupul Serbiei, în 1971, prin amendamentul XX se preciza că Iugoslavia nu este doar comunitatea statală „a popoarelor unite și a republicilor lor socialiste”, ci, de asemenea, „a provinciilor autonome ale Voievodinei și Kosovei care fac parte din Republica Socialistă Sârbă” (al. 2).
Or, din punct de vedere istoric afirmația era falsă, pentru că prin decizia celei de-a doua reuniuni a Consiliului Antifascist pentru Eliberarea Populară a Iugoslaviei cu privire la formarea Iugoslaviei pe principii federale, doar Serbia, Croația, Slovenia, Muntenegru, Macedonia și Bosnia-Herțegovina au fost menționate ca entități înaintea datei când au alcătuit federația. Enumerarea acum și a provinciilor autonome printre părțile constitutive ale federației era în măsură să le includă pe lista elementelor fondatoare ale Iugoslaviei, fapt cu semnificații ce depășea o simplă aparență protocolară în definirea constituțională a țării, având importante consecințe practice.
Era de fapt o ridicare a provinciilor autonome la rangul republicilor, căci amendamentele constituționale (XX-XLII) din 30 iunie 1971 au introdus în Constituția federală sintagma „republicile și provinciile autonome”, care, în mare, uniformiza aceste două tipuri de entități federale și reducea, practic, Republica Serbia la Serbia dinainte de 1912. Ca urmare a acestui nou mod de a privi lucrurile, toate drepturile caracteristice republicilor s-au transferat automat asupra provinciilor autonome.
Astfel, printre altele, un amendament a stabilit că „regiunile care sunt conduse printr-o lege federală – republicile și provinciile autonome – pot, în cadrul drepturilor și îndatoririlor lor, să voteze legi” (am. XXXI, al. 2), iar altul că republicile și provinciile autonome trebuie să-și dea acordul când au loc revizuiri ale Constituției Republicii Socialiste Federative Iugoslavia.
1974 – atributele unei adevărate Republici
Prilejul pentru primirea acestui acord nu a întârziat să apară, și în 1974 au fost promulgate noile Constituții ale RSFI și, respectiv, a RS Sârbe în urma cărora Republica Serbia a fost practic spartă în trei unități statale, iar Provincia Autonomă Kosovo a obținut în toate domeniile aceleași drepturi pe care le avea o republică. Dacă prin constituția federală se prevedeau pentru provincii competențe legislative identice cu cele ale provinciilor, implicit, prin Constituția Republicii Serbia, competența legislativă a provinciilor Voievodina și Kosovo a fost plasată explicit la același rang cu cel republican.
Totodată, Republica Sârbă, prin Constituția sa, era privată de capacitatea de a-și exercita eficient puterea executivă neputând aplica o lege în republică dacă aceasta nu era acceptată de regiunea autonomă. În plus, Republica Sârbă a fost plasată într-o pronunțată stare de dependență către provincii atâta timp cât propriile legi nu erau obligatorii pentru provincii, iar decizia în numirea și revocarea propriilor delegați pentru forurile federale nu erau valabile decât pentru teritoriul care nu se afla sub jurisdicția provinciilor.
Practic, din acest moment Serbia s-a aflat într-o permanentă situație asimetrică în raport cu provinciile care își puteau exprima acordul sau veto-ul în raport cu orice problemă a republicii, pe când republica nu se putea opune nici unei hotărâri a provinciei. Ridicând provinciile Kosovo și Voievodina la rangul de republică federală, Constituția din 1974 a spart unitatea Republicii Serbia în trei entități distincte, ridicând numărul entităților statale constitutive de la șase, câte erau în momentul constituirii federației iugoslave (în 1945) la 8.
În felul acesta albanezii, majoritari în Kosovo și minoritari în Serbia și Iugoslavia, au obținut – alături de R.P. Albania – un al doilea stat. Era deci de așteptat ca în etapa imediat următoare conflictul de interese cu autoritatea sârbă să se polarizeze, Regiunea Autonomă Kosovo căutând să devină un stat independent în adevăratul sens al cuvântului, în timp ce Serbia a întreprins numeroase riposte și acțiuni menite a îngrădi și, pe cât posibil, a anula drepturile dobândite de-a lungul timpului de provincie.
Pe această sinusoidă ne aflăm în momentul de față, și anume în partea sa superioară, când conflictul de interese a devenit acut și, din păcate, de nerezolvat pe termen lung, chiar dacă momentan sârbii vor fi reduși la tăcere și obligați să accepte ceea ce, pentru ei este de neacceptat: Serbia fără Kosovo. Pentru că nu trebuie să se creadă că așa cum a fost posibilă dezmembrarea Iugoslaviei va fi acum posibilă dezmembrarea Serbiei.
Iugoslavia a fost o încercare de a aduna într-un stat entități statale distincte, legate printr-o origine comună, dar cu identități deosebite structurate de istorie într-un răstimp îndelungat, de aproape 1.500 de ani. Această încercare hotărâtă la Versailles în 1918 este astăzi un eșec. Or, pentru Serbia, Kosovo nu este Croația sau Slovenia, Kosovo este însăși Serbia. Pentru Serbia a nu a mai avea Kosovo este echivalentul situației în care ar fi pusă România obligată a nu mai avea Argeșul, Craiova sau Bucureștii. Căci Kosovo, înainte de a fi o problemă de „regiune autonomă”, de „independență” sau „republică”, este o problemă de identitate spirituală, culturală și istorică a sârbilor.
Una din figurile de marcă ale culturii sârbe, Isidora Sekulic, exprima deosebit de expresiv această realitate: „Serbia este Kosovo, iar Kosovo este un mormânt, mormântul în care se află acoperit totul. Învierea nu poate țâșni decât din mormânt, căci nu există Înviere fără moarte”. Altfel spus, atâta timp cât sârbii vor mai avea conștiință sârbească, sârbii vor lupta să apere, să păstreze, să elibereze și să redobândească Kosovo.
Albanezii nu! Căci Albania poate fi obligată să respecte situația de fapt în raport cu un teritoriu care nu i-a aparținut niciodată, iar minoritatea albaneză din Serbia să fie determinată să înțeleagă că este minoritatea cu cele mai largi drepturi de care se bucură o minoritate din Europa. Altfel, a „rezolvat” problema în ciuda și în dauna sârbilor înseamnă a o rezolva în dauna și în ciuda Europei.
Pentru că „soluția” în măsura în care va duce implicit la proclamarea independenței „Republicii Kosovo”, va pune imediat problema modificării granițelor postbelice, nu numai pentru că noul stat ia naștere prin ruperea din hotarul unei țări a unui teritoriu, cât și pentru faptul că acest teritoriu va deveni instantaneu obiect de litigiu prin faptul că asupra sa își vor ridica pretenții Macedonia, Albania și Muntenegru, urmând ca apoi Grecia și Bulgaria să revendice părți din Macedonia, apoi Turcia din Grecia și... și tot așa.
Pentru România, „rezolvarea problemei Kosovo” în dauna Serbiei, deschide obligatoriu calea pentru ca perechea sa Voievodina să-și „rezolve” problema independenței. Numai că Voievodina ruptă de Serbia atrage asupra sa pretenții maghiare și ridică problema Banatului, problemă care odată pusă înseamnă luarea în discuție a hotarelor României. Iar a invoca caracterul național unitar prevăzut de Constituția României drept garanție pentru integritatea acestor hotare este astăzi o copilărie tot atât de absurdă, pe cât de absurdă ne părea acum câțiva ani ideea dezmembrării Iugoslaviei.
