⬆

Dâmboviţa, apă dulce sau otravă?!

Autor: Ana Iacob

Bucureştenii zilelor noastre, deprinşi cu uşurinţa satisfacerii nevoilor indispensabile traiului, îşi pot cu greu închipui că în urmă cu doar o sută şi ceva de ani obţinerea apei potabile era o importantă problemă edilitară şi existenţială. Sacagii îşi umpleau recipientele direct din Dâmboviţa şi colindau apoi uliţele şi fundăturile urbei, cerând bani serioşi pentru apa impură şi nesănătoasă pe care o comercializau. Puţurile din curţile oamenilor reprezentau o sursă alternativă de alimentare, iar familiile boiereşti se foloseau de cişmele şi de fântâni faimoase, cum era cea a mitropolitului Filaret...

De la întemeierea oraşului, şi vreme îndelungată după aceea, principala sursă de aprovizionare cu apă a gospodăriilor o reprezenta „dulcea” Dâmboviţă. Preţuită în folclorul urban, savoarea apei curgătoare prin Bucureşti a fost transpusă şi în versuri de austriacul Enrich Winterhalder, în volumul de poezii Flori de scaieţi culese pe malul Dâmboviţei.

„Dâmboviţa, undă dulce, /Undă cu cerescul dar, /Cine te-a gustat vreodată/Va să plece în zadar/ Dâmboviţa, apă dulce, /Cine o bea, nu se mai duce!”, fredonau bucureştenii pe vremuri în acordurile muzicii lui Jean Wachmann. Referitor la această aserţiune rimată, George Costescu considera „cântarea” respectivă ca apreciind „numai mulţumirea şi voia bună cu care bucureştenii, ca toţi românii – totdeauna bucuroşi de oaspeţi –, primeau ori adunau pe străini, ori pe-ai lor”, făcându-i „pe toţi cei care trăiseră un timp aici să dorească a se stabili definitiv în oraşul bucuriei”, aşa după cum comentează şi Constantin C. Giurescu pe aceeaşi temă.

Click aici pentru mai multe fotografii

Lipsit de menajamente, însă nu şi de umor, Ion Ghica decripta înţelesul stihului socotind că „dacă acel care bea din Dâmboviţa nu se mai duce, este pentru că îşi ia de tânăr domiciliul la Grădina Bellu”. Controversata zicere – consemnată de mulţi dintre călătorii străini pe meleagurile bucureştene – a fost pentru întâia dată menţionată în scris de armeanul Hugas Ingigian, pe la 1780;dar evaluări pozitive la adresa gustului Dâmboviţei se cunosc încă de la 1710, când Anton Maria Del Chiaro, secretarul italian al domnitorului Constantin Brâncoveanu, aprecia apa râului ca fiind „leggiere e salubri”.Aşa să fi fost oare?

Puţuri cu roată, cu cumpănă, cu scripete...

Pe lângă „Fóiă-de-Stejar” – numele râului Dâmboviţa potrivit botezului slavon, setea majorităţii bucureştenilor era potolită şi de apa scoasă din puţurile săpate în curţile oamenilor, pe uliţe sau la răspântii de drumuri. Referitor la densitatea acestora, pentru începutul secolului al XVIII-lea, constatările călătorilor străini sunt diferite:Anton Maria Del Chiaro sesiza un număr redus al puţurilor, contrar relatărilor călătorului rus Vîşenski.

Într-o evidenţă cifrică efectuată de Primăria oraşului între anii 1886-1888, situaţia devenea mai precisă. Pe tot cuprinsul localităţii se aflau amplasate puţuri cu roată, cu cumpănă, cu găleată sau cană, cu scripete sau lanţ, şi felurite alte construcţii, însumând o mie de astfel de surse de apă. Şi după obiceiul de a înzestra elementele componente ale cadrului urban cu denumiri inspirate din înfăptuirile proprii unui anumit loc, numeroase străzi purtau nume ce făceau trimitere la puţurile pe care le găzduiau;întâlnim şi astăzi în Bucureşti denumiri de străzi care amintesc de „puţul cu roată”, „puţul de piatră”, „puţul lui Zamfir”sau „puţul lui Crăciun”etc.

Aparii colindau urbeau şi nu duceau lipsă de muşterii

Dacă pentru locuitorii stabiliţi în preajma puţurilor sau pentru riveranii care îşi puteau umple singuri cofele din Dâmboviţa, aprovizionarea cu apă era relativ lesnicioasă şi nu implica o cheltuială bănească, restul populaţiei era constrânsă să plătească pentru obţinerea ei. Apa adunată în sacale din vadurile amenajate pentru folosul obştei pe albia Dâmboviţei, precum şi cea din puţuri devenea un produs negustoresc ca oricare altul.

Recipientele în formă de butoi, aşezate pe un cadru cu două roţi, erau purtate „prin toate fundăturile”urbei, de obicei de „un cal bătrân şi costeliv”, sub călăuzirea câte unui sacagiu „gârbov şi zdrenţăros, încovoiat de greutatea celor două doniţe mari”, cu care măsura apa comercializată locuitorilor oraşului – povesteşte unul dintre părinţii istoriei acestui oraş, George Potra. Cutreierând uliţele (în unele suburbii, chiar şi până la începutul secolului al XX-lea), negustorii de apă sau aparii, cum li se mai spunea, îşi popularizau marfa, ca şi restul vânzătorilor ambulanţi, strigând sonor:„apa! haap!”sau „ooop!”.

Cu excepţia zilelor de pomenire a celor morţi, când urmaşii defunctului achitau contravaloarea unei întregi sacale ce urma a fi apoi distribuită gratis în memoria acestuia, costul apei era lăsat de autorităţi la libera învoială a neguţătorilor cu doritorii;preţul diferea în funcţie de zona de livrare şi de concurenţă, apa devenind un bun supus speculei. Uneori, deoarece furnizarea apei în mahalale era stabilită preferenţial de către sacagii, în funcţie de comoditatea acestora sau de solvabilitatea cumpărătorilor, multe familii nevoiaşe rămâneau însetate.

Tot sacagii serveau şi la domolirea focurilor izbucnite în oraş;casele şi prăvăliile erau adesea construcţii improvizate care ardeau uşor. Astfel, prin „orânduiala”de la 1842 – aflăm din publicaţia bucureşteană „Cantor de avis şi comers”– aceia care transportau şi ofereau spre vânzare apa „erau datori să se înscrie în condica corporaţiilor şi să dea ajutor la stingerea incendiilor, alergând la locul dezastrului cu sacalele pline cu apă”.Iar 60 dintre aparii din oraş, „în schimbul scutirii de capitaţie şi a unei simbrii de 10 lei pe lună, aveau sarcina aducerii apei pentru arestaţii de la Agie, pentru udatul Podului Mogoşoaiei, al Şoselei Kiseleff, etc”.

Bucureştenii bogaţi aveau la îndemână alte surse de alimentare

Venită din regiuni muntoase şi împădurite, ceea ce-i conferea anumite calităţi potabile, expusă însă pe parcurs numeroaselor murdării, dar şi a igienei precare a sacalelor („spălate” doar de dogari la măsurarea capacităţii), odată ajunsă în gospodării, înainte de a fi consumată, apa Dâmboviţei era primenită prin „bătaie” cu piatră-acră. Cei mai cu dare de mână separau de impurităţi apa folosită la băut, indiferent dacă era scoasă din puţ sau adusă cu sacaua, prin filtre din piatră poroasă, de formă conică, din care apa trecea prelingându-se în vasul situat dedesubt.

Pentru alimentarea cu apă a bucureştenilor înstăriţi, familii boiereşti, Curtea Domnească, se foloseau fântânile constituite din izvoarele înmagazinate în rezervoare. Una dintre cele mai cunoscute fântâni din Bucureşti, atât pentru calitatea apei, frumuseţea construcţiei, cât şi pentru spaţiul de promenadă şi benchetuială oferit, a fost aceea a mitropolitului Filaret. Aflată până în primăvara anului 1863 (când a fost demolată) într-un loc elogiat în versuri populare („La Filaret la izvoare/Mult e umbră şi răcoare/Şi apă răcoritoare”), ea a fost înlocuită, din anul 1870, cu fântâna amplasată şi azi în Parcul Carol I, care poartă numele primarului G.Gr. Cantacuzino, sub oblăduirea căruia a fost clădită.

În vremea lui Ipsilanti, cişmele cu apă adusă „din depărtare”

Primul dintre domnitorii care au vădit preocupare pentru depăşirea modului primitiv de alimentare cu apă a Bucureştilor a fost Alexandru Ipsilanti. Interesat de sănătatea publică, Ipsilanti a hotărât construirea a două cişmele „cu apă din izvoare, adusă din depărtare, cu mare cheltuială, spre a se adăpa obştea cu apă curată şi limpede, mai alesu în vremi zlotoase, cându gârla Dâmboviţei, trecătoare printr-acestu oraşu, curge turbure şi cu multe necurăţenii”, precum aminteşte hrisovul din anul 1779. Actul domnesc desemna ca suiulgi-başa(un fel de inginer al apelor, responsabil cu funcţionarea cişmelelor) pe căpitanul Dumitru şi stabilea explicit remuneraţia, privilegiile acestuia şi a ajutoarelor aflate în subordinea lui, dar şi rânduiala privind succesiunea la îndeplinirea obligaţiilor pentru „această purtare de grijă”. Printre avantajele oferite cu acest prilej, acceptate şi susţinute mai târziu de Nicolae Caragea şi Mihail Suţu, se număra şi asigurarea domiciliului „marelui cişmigiu”în apropierea „Lacului lui Dura Neguţătorul”, care de atunci îşi va schimba numele în Lacul Cişmigiu.

Nicolae Mavrogheni, manifestând şi el grijă pentru satisfacerea necesităţilor de apă ale locuitorilor oraşului, s-a îngrijit de îmbunătăţirea sistemului de olane folosit la transportarea apei de la locurile de captare până la cele de folosire. Iar printr-un gest de exprimare publică a atitudinii de bunăvoinţă, a acordat spre folosinţă exclusivă boierilor săi credincioşi 14 dintre cişmelele capitalei. Constituind o mare fală pentru posesorii unor astfel de instalaţii aducătoare de apă, la rândul lor, aceste „feţe simandicoase”(după apelativul aplicat de George Potra), „din mărinimie, lăsau pe vecinii din apropiere să-şi ia apa trebuincioasă”.

Interesul stăpânirii pentru asigurarea oraşului cu apă bună de băut a căpătat expresie şi prin acţiunile din timpul celor două domnii ale lui Alexandru Moruzi. Evidentă în acest sens era porunca scrisă a domnitorului privind repararea şi păstrarea cişmelelor în stare bună, pentru „ca toate să curgă cu îndestulare”, adresată „Epitropiei de obşte” în anul 1795. În caz de nerespectare a dispoziţiilor, pitacul menţiona intenţia domnului de-a îl„pedepsi negreşit, foarte straşnic”pe suiulgi-başa, considerat ca fiind recompensat arhisuficient pentru responsabilitatea îngrijirii instalaţiilor de apă. Deopotrivă preocupaţi de această trebuinţă vitală, înşişi feciorii domnitorului au descoperit în preumblările curente prin pădurea Cotrocenilor câteva şuviţe de apă. Concretizate iniţial în Cişmeaua Beizadelelor, destinaţia a devenit una dintre oazele de desfătare ale bucureştenilor. Cişmeaua cu pricina şi-a îndeplinit funcţia până prin jurul anului 1900, din 1863 purtând numele Cişmeaua lui Davila, după numele doctorului Carol Davila.

Maşină de aburi, instalată pentru a curăţa apa Dâmboviţei

Cu toate acestea, la începutul secolului al XIX-lea, alimentarea cu apă potabilă continua să fie o chestiune greu de rezolvat pentru administraţia oraşului. Cişmelele erau insuficiente şi instalate în special pe străzile principale din centrul oraşului, întreţinerea acestora anevoioasă, iar apa puţurilor, săpate la adâncime mică, era sălcie şi dăunătoare sănătăţii. Cealaltă alternativă, Dâmboviţa, nu mai era „decât un mic râu, care spăla necurăţeniile oraşului şi amestecându-se cu dânsele, pentru cei ce nu sunt în stare de a o curăţi ca să o bea [...] a ajuns a fi de mare vătămare”, după cum raporta Adunării Obşteşti, la 1836, marele vornic Mihail Ghica.

Odată cu înmulţirea locuitorilor şi sporirea cerinţelor de consum, cârmuirea a hotărât soluţionarea alimentării cu apă prin instalarea unei maşini cu aburi ce scotea apă din Dâmboviţa, strecurând-o şi curăţind-o înainte de a o distribui cişmelelor. Prilej de mare sărbătoare pentru bucureşteni, ceremonia inaugurării stabilimentului hidraulic s-a desfăşurat sub privirile curioase şi entuziaste a peste 70.000 de suflete, în prezenţa a însuşi domnitorului Gheorghe Bibescu.

„În timp ce se trăgeau câteva salve de tun, au fost deschise robinetele şi din ţevile fântânilor şi a celor trei bazine au ţâşnit cu putere şi la înălţime şuvoaie de apă, care, căzând iarăşi în bazinuri şi şerpuind pe sub pământ, ieşea cu urlet dintr-o gură râpoasă şi cădea pe o stâncă a lacului, spărgându-se în valuri spumoase”, zugrăvea momentul de punere în funcţiune a instalaţiei publicaţia „Vestitorul românesc”, din anul 1847. Apoi, „toată după amiaza până seara târziu, în sunetul muzicii militare, grupuri mari de bucureşteni s-au perindat în jurul bazinelor şi fântânilor ţâşnitoare care erau o mare curiozitate pentru ei în acea vreme”, completează descrierea evenimentului istoricul George Potra.

„Venea câte un câine sau o pisică moartă pe gârlă şi intra în sorb”

Această „întreprindere colosală”, realizată după proiectul inginerului parizian Jean Baptiste Marsillo, care „va aduce folos însemnat sănătăţii locuitorilor Capitalei şi podoabă oraşului”, nu izbutea însă deservirea cu apă potabilă decât a unui număr restrâns de locuitori. Marea masă a populaţiei suferea în continuare de pe urma lipsei cişmelelor şi a abuzurilor sacagiilor, iar operaţia de limpezire prin bătaie cu piatră acră a apei luată direct din râu şi depozitată în butoaie rămânea pe mai departe în seama consumatorilor. Ceea ce, luând în considerare relatările din „Gazeta municipală”, în care „Moş Gheorghe”, mecanicul staţiei, îşi aminteşte modul de funcţionare al pompelor, părea procedeul cel mai prielnic sănătăţii. Chestionat în privinţa modului de soluţionare în cazurile de înfundare a pompelor, bătrânul mecanic povestea cu dezarmantă naturaleţe:„apăi, coboram în gârlă şi desfundam sorbul”, sorbul astupat „din mai nimica... venea câte un câine sau o pisică moartă pe gârlă şi intra în sorb”.

Funcţionând pe principiul filtrării cu lână şi nedând randamentul scontat din cauza repetatelor înfundări, la doar un an după instalarea lor, filtrele s-au astupat iremediabil şi au ieşit din uz. Pompele însă au continuat să servească la deplasarea apei către cişmele, exact aşa cum era colectată din Dâmboviţa, doldora de materii organice, substanţe nămoloase şi orice fel de alte impurităţi. Sau, cum detalia Ion Ghica, „luând în disoluţiune şi în suspensiune toate lăturile şi toate gunoaiele cuhnielor şi grajdurilor, tot noroiul stradelor şi canalurilor, toate mortăciunile, putreziciunile şi decompoziţiunile, toate infiltraţiunile depunerilor a unei populaţiuni de două sute de mii de locuitori;cum am zice, un pahar cu apă în care s-ar arunca un pumn de otravă şi vei avea o idee aproximativă de lichidul cu care îşi potolesc setea acei care nu au un cal şi o saca să-şi aducă apă de la Filaret, de la fântâna Brâncoveanului sau de la Herăstrău”.Aşadar, în condiţiile unui consum curent de apă încărcată cu bacterii provocatoare de boli, sunt uşor de înţeles epidemiile care bântuiau oraşul la vremea respectivă.

În deceniile sfârşitului de secol XIX au existat numeroase studii, propuneri şi încercări privind lucrările de captare, decantare, filtrare şi distribuire a apei;dar absenţa unui proiect fezabil şi a unor utilaje perfecţionate, concomitent cu creşterea destul de rapidă a numărului de consumatori, au împiedicat atenuarea neajunsurilor legate de aprovizionare cu apă a oraşului. Un anumit progres pentru perioada respectivă a fost marcat de lucrarea de la Arcuda (după soluţia propusă de Bürkli-Ziegler şi Culmann), care presupunea captarea apei din Dâmboviţa, limpezirea acesteia prin decantare şi filtrare prin nisip, înainte de aducerea la Bucureşti, şi distribuirea prin reţeaua de conducte. Instalaţia prezenta însă o serie de dificienţe, semnalate de inginerul român Elie Radu, printre care aceea că „nu se putea filtra apa în cantitatea şi calitatea prevăzută”.

În aceste condiţii, apa ramânea „încărcată cu un număr prea mare de microbi şi prin urmare periculoasă sănătăţii”. Abia sub temeinica grijă şi pricepere a aceluiaşi Elie Radu, şi odată cu începerea lucrărilor de colectare a surselor de apă subterană, prin puţuri de captare cu aer comprimat, apa băută de bucureşteni începea sfios să fie adusă la condiţii de potabilitate şi debit satisfăcător.