Cursa înarmărilor în timpul Marii Crize Economice: Supraproducția de aruncătoare de mine
Anul 1929 a fost cel în care a izbucnit marea recesiune prin prăbușirea afacerilor la bursa din New York și fenomenul economic a lovit omenirea cu forța unui tsunami. Au încercat politicienii și patronii timpului să oprească valul nimicitor, dar puterile lor au fost prea slabe și a urmat un deceniu de marasm economic și financiar la nivel planetar, cel din care a rezultat un nou război mondial. Orașele care au fost strâns legate de industria grea au fost cele mai afectate de lipsa comenzilor.
Aceasta este o scurtă variantă a descrierii Marii Crize Economice în cărțile de Istorie contemporană și fiecare autor a încercat să determine o îngroșare a descrierilor în culori sumbre. Realitatea a fost complet diferită și industria epocii a realizat tot felul de mașini din cantități uriașe de metal de cea mai bună calitate. Problema era că produsele finite nu produceau ceva util pentru populație și mai provocau și cheltuieli cu întreținerea. Așa au fost aruncătoarele de mine de calibrul 81,4 mm produse de firma Brandt.
Erau supranumite tunul săracului deoarece erau simple și aveau masa de 58,5 kg. Au fost asamblate începând din 1927 și imediat generalii au vrut noua jucărie mortală prin proiectilele de 3,25 kg. Industria livra și varianta de 6,9 kg. Arma franceză a fost copiată la nivel planetar cu sau fără licență și cerea cantități mari de muniție din cauza cadenței sporite de până la 18 lovituri pe minut. Bombele de aruncător mai aveau o caracteristică interesantă: erau încărcate cu cantități mari de explozibil deoarece pereții bombei nu erau supuși unei presiuni sporite în timpul lansării. Forța exploziei era deosebită și politicienii au cerut noi cantități de muniții și de rezerve de materii prime.
Aruncătorul de mine a fost conceput să fie un fel de tun al infanteriei, cel care să fie disponibil în orice moment la solicitările comandanților de batalioane și regimente. Gura de foc putea să fie deplasată de servanți în câmp tactic, dar transportul trebuia să fie asigurat cu mijloace mecanizate, cea mai bună soluție fiind reprezentată de șenilete blindate ce ofereau inamicului o țintă scundă, greu de lovit. Toate marile puteri au căutat variante pentru mecanizarea forțelor armate și nici nu se poate spune că era criză economică în epocă. Dimpotrivă. Se poate scrie că a fost o eră de înflorire a produselor cu destinație specială.
Aruncătorul de mine de calibrul 81,4 mm era util în condiții de front, dar era prea departe de prima linie și nu erau văzute obiectivele mici și bine camuflate, cum ar fi o armă automată. A apărut necesitatea producerii unui guri de foc care să fie permanent lângă trupe și să fie deplasată rapid în acțiunile ofensive. A apărut Aruncătorul Brandt, calibrul 60 mm, cel ce avea o masă de 19,7 kg și lansa bombe de 1,33 sau 2,2 kg. Unii ofițeri ai timpului n-au fost mulțumiți de efectele la țintă, dar arme asemănătoare sunt păstrate și astăzi în dotarea armatelor datorită debitului de până la 25 de mine pe minut. Industria timpului trebuia să asigure aprovizionarea cu muniție din belșug. Conducerea României a cumpărat licența și s-a trecut la producerea în mare serie, după standarde românești, pentru dotarea companiilor de infanterie.
Generalii timpului se înarmau pentru un nou război mondial și uzinele mecanice funcționau din plin din timp de pace. Trebuia doar o scânteie pentru a incendia din nou planeta și aceasta a venit în ziua de 1 septembrie 1939. Aruncătoarele de mine erau disponibile deja în număr mare și armata franceză dispunea de 8.000 de exemplare. Oare cum este posibil să se scrie că nu s-a produs în fabricile timpului?
Foto sus: Pușcași senegalezi antrenându-se cu aruncătoare de mine de 81 mm în Alsacia, la sfârșitul anului 1939 ( © Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine...
