Cursa înarmărilor în perioada Belle Époque
Europa occidentală părea la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor un adevărat paradis în raport cu ceea ce se întâmplase în deceniile trecute. Dezvoltarea învățământului de toate gradele a dus la o accelerare a descoperirilor științifice și invențiile aplicate în practică schimbau fața bătrânului continent. Fabricile produceau din ce în ce mai mult și utilajele puternice sau rapide începeau să ușureze munca angajaților.
Cărbunele părea zeul economiei, dar se căutau noi soluții pentru reducerea dependenței de combustibilul solid ce înnegrea tot peisajul. Modernizarea începea să ducă la limitarea poluării prin introducerea electricității, energia electronilor aducând lumina la serviciu, în case și pe străzi. Petrolul începea să se infiltreze în uzul industrial și în cel casnic. Nici transportul nu mai era ca odinioară și trăsurile cu cai începeau să fie înlocuite de tramvaie și chiar de metrou. Mirosul clasic de bălegar începea să fie îndepărtat. Animalele nu mai aveau ce să caute în marile centre urbane, mâncarea fiind adusă de la mari distanțe cu trenurile și vapoarele.
O adevărată revoluție se întâmplă în arhitectură și o epocă palațială devine universală. Clădiri înalte și elegante sunt ridicate ca semn al prosperității în întreaga Europă. Oradea și Timișoara sunt numai două centre urbane ce devin bijuterii arhitecturale. România, stat tânăr conectat la modelul francez, importă ideea și înfloresc orașele București și Iași. Cele două capitale se respectau, statul și particularii fiind la întrecere să ridice sedii de instituții sau locuințe somptuoase. Palatul Culturii din Iași a fost o construcție uimitoare prin dimensiuni pentru o țară definită drept agrară și suprafața clădirii era de 36.000 de metri pătrați. A fost terminat în perioada interbelică din cauza războiului.
Chiar dacă nu toată populația resimțea îmbunătățirile aduse de dezvoltarea economică, nivelul de trai era în creștere și mortalitatea a început să scadă datorită progreselor din medicină. Au fost descoperite proprietățile apelor vindecătoare și Băile Herculane au cunoscut o epocă de înflorire în timpul împăratului Franz Iosif. Alimentația a început să limiteze efectele bolilor de nutriție precum pelagra și scorbutul, mai puțin în spațiul românesc unde se păstra un stil de trai foarte conservator și autoritățile au știut să aplice bine principiul acumulării primitive de capital.
A început să se dezvolte și turismul spre centrele unde timpul putea să fie petrecut în mod plăcut, industria loisir-ului ducând la apariția unei epoci de înflorire a teatrelor, clădirile luxoase fiind o atracție pentru cei ce apreciau cultura. Cum totul înseamnă bani și oamenii sunt jucăuși, a fost dezvoltată și lumea cazinourilor, marile averi dispărând peste noapte în localurile ce adormeau atenția și rațiunea.
Călătorii erau atrași și de expozițiile universale, ocazii minunate pentru a vedea creațiile fabricilor în care trudeau milioane de muncitori ce puneau în metal sau alte materiale proiectele inginerilor din ce în ce mai instruiți teoretic. Mașinile impresionau prin dimensiuni și firmele din industria grea se întreceau să uimească publicul și, mai ales, clienții cu dare de mână. Automobile, locomotive și tunuri dominau spațiile expoziționale. Oameni veseli le priveau și timpul trecea repede și în mod plăcut. Perioada 1871 – 1914 părea să fie ceva de vis pentru europeni și nu degeaba a fost definită drept La Belle Époque.
Ființa umană a fost definită drept inteligentă, dar are obiceiul să strice tot ce înseamnă fericire pentru a vedea nenorociri și sânge. Piesele de artilerie ce păreau niște jucării nevinovate din metal anunțau o epocă de distrugeri și dezastre în care bărbații pașnici urmau să fie sfârtecați de schijele colțuroase.
Tunurile navale impresionau prin puterea de distrugere
Inginerii și politicienii făceau eforturi deosebite să obțină din oțel cele mai ucigătoare proiectile împotriva corpului uman. Simțeau o mare plăcere atunci când aflau că obuzul se sparge în cât mai multe fragmente sau transportă mai multe gloanțe sub formă de șrapnel. Armele expuse publicului erau dublate de cele testate în secret și păstrate departe de ochii inamicului.
Franța ascundea tunul de calibrul 75 mm model 1897, revoluționar prin numărul de proiectile trase pe minut și prin frâna de recul ce permitea un tir mult mai precis decât cel al modelelor germane. Trimiterea spre țintă a unor dispozitive explozive de circa 6 kg nu mai era ceva spectaculos și arsenalele lucrau intens pentru obținerea armei supreme. Cele mai luminate minți ale epocii cercetau oțeluri rezistente și explozibilii cei mai puternici. Tunurile navale impresionau prin puterea de distrugere și o adevărată revoluție au făcut cele de calibrul 305 mm Model X instalate pe cuirasatele britanice începând cu legendarul Dreadnought. Arma fusese testată pe nave din clasa Lord Nelson, dar sporirea numărului de la bord și modul de dispunere au schimbat definitiv proiectarea navală. Obuzul de 386 kg putea să genereze scufundarea oricărui vapor militar din epocă și toate cuirasatele au devenit brusc învechite. Nu se putea să nu se declanșeze o adevărată cursă a înarmărilor după 1906.
Industria metalurgică a găsit metal pentru muniții și pentru vapoare, indiferent de cerere și costuri. Popoarele priveau cu plăcere coșurile fumegânde ale fabricilor pentru că ofereau locuri de muncă, dar nici nu bănuiau ce forțe nimicitoare sunt asamblate dincolo de zidurile cenușii. Tunurile navale au ajuns și pe uscat prin montarea pe vagoane speciale și astfel mobilitatea artileriei grele a crescut. Cel puțin trei tunuri de 305 mm au fost aduse de forțele britanice pentru pisarea pozițiilor germane din Belgia. Franța a avut guri de foc de același calibru Model 1906 și proiectilele explozive de 308 kg puteau ajunge să distrugă clădiri la peste 20 km.
Locuitorii Europei mai citeau prin paginile ziarelor că forțele britanice au reușit o mare victorie împotriva populației sudaneze cu ajutorul mitralierelor ce secerau frumos rândurile dense de luptători slab înarmați și instruiți. Forțele germane testau armele automate și tunurile împotriva populației din Namibia, rezultatele fiind foarte bune. Nici nu bănuiau cititorii că jucăria automată cunoștea o adevărată revoluție în sens contrar evoluției tunurilor. Dacă argumentul suprem al regilor devenea din ce în ce mai greu și cu muniții puternice, mitralierele își reduceau masa pentru a putea fi deplasate în câmpul tactic și pentru a fi ușor de camuflat. Cartușele clasice erau prea grele și cu forme ce nu erau adaptate tirului automat. S-a ajuns la gloanțe ce aveau calibrul de 7,62 sau chiar 6,5 mm, așa cum aveau armele adoptate de armata română după model austriac.
Tehnica de luptă mai era interesantă pentru mediul de afaceri prin comenzile venite din țări îndepărtate. Marea Britanie trimitea tunuri grele către un aliat din Extremul Orient, suspect de interesat de tehnica modernă. Vapoarele de luptă erau comandate șantierelor navale englezești și apoi erau produse local sub licență. Puțini erau cei ce anticipau că aceste guri de foc se vor întoarce cândva împotriva creatorilor prin voința militariștilor niponi. Imperiul otoman, China și statele din America de Sud erau piețele de unde veneau comenzi importante pentru întreținerea prosperității europene. Rusia cumpăra armament de la firma Krupp și astfel au fost produse tunurile de calibrul 305 mm Model 1886 pentru cuirasatele țarului. Erau capabile să lanseze proiectile grele de 455 kg. Este interesant de observat că firma germană ajuta tocmai un posibil mare adversar să se înarmeze și doar acumularea de venituri conta pentru afaceriștii veroși.
Nu numai puterile europene acumulau armament în cantități industriale și multe fabrici trăiau din comenzi militare generos acordate de către politicieni interesați de comisioane frumoase. SUA a început să fie interesată de tunurile de calibrul 305 mm și în prima variantă foloseau proiectile de 394,6 kg. Posibilitățile industriei chimice erau destul de modeste la sfârșitul secolului al XIX-lea și pulberea propulsivă nu avea suficientă forță explozivă. Numai 72,6 kg erau utilizate la o salvă. Omul are o plăcere deosebită să vadă alți semeni loviți cumplit de bucățile metalice și explozibilul de calitate era perfect pentru satisfacerea instinctelor primitive. Variantele Mark 5 și 6 ale tunului utilizau 140,6 kg de pulbere și performanțele erau îmbunătățite în ceea ce privește forța de penetrare la distanțe sporite. Japonia producea muniții de același calibru și masa unui proiectil era de 386 kg.
Războiul anglo – bur de la începutul secolului a demonstrat potențialul munițiilor moderne pe corpurile europenilor, dar a fost undeva departe și capturarea resurselor de aur și diamante pentru anumite cercuri de interese a fost prea plăcută pentru a se mai pune întrebări despre ravagiile proiectilelor. Nici nu prea se comenta în fața tunurilor britanice. Nici Războiul ruso – japonez din 1904 – 1905 n-a trecut dincolo de știrile senzaționale pentru o populație obișnuită să trăiască din ce în ce mai bine și să petreacă.
Orice epocă frumoasă ascunde în adâncuri semințele nenorocirii și acestea sunt îngrijite de către politicieni, militari și savanți de renume. Omul n-a putut evolua spre limitarea răutății ce caracterizează specia din cele mai vechi timpuri și a investit prea mult în amplificarea forței de ucidere și distrugere. Descoperirea focului a fost interesantă pentru ușurarea vieții, dar piromania a devenit o boală universală. Apariția prafului de pușcă a fost exact pe gustul agresivilor ajunși la putere, dar mereu se poate mai bine și au fost căutate noi și noi formule chimice pentru distrugerea civilizației.
Mai multe pentru tine...
