Cum se organizau oamenii în Evul Mediu?

Oamenii medievali s-au organizat într-o mare varietate de moduri, depinzând de spaţiu şi timp. Existau, desigur, în toată diversitatea, şi elemente de unitate pe plan politic şi instituţional. Foarte în mare, conform studiilor antropologice, putem împărţi aceste organizări în:bande de vânători-culegători, triburi, şefii şi state.

Ce era organizarea de bandă? Un grup închis, redus numeric, autosuficient şi autonom, fără prea multe contacte cu cei din afara sa. Vânători-culegătorii îşi procurau singuri hrana, fără a face schimb, şi tot ce adunau împărţeau cu ceilalţi, pentru că se considerau egali. Nimeni nu acumula avere. Exista totuşi un fel de autoritate, mai mult informală, care depindea de prestigiu. În evul mediu astfel de structuri erau rare, limitându-se la populaţii izolate din nordul extrem al Europei.

Triburile în schimb erau mult mai numeroase. Societăţile care se organizau astfel aveau o economie mai diversificată, practicau horticultura, cel puţin la nivel incipient, şi creşteau animale, mai mult în regim semi-nomad. În triburi se organizau oamenii din zone mai populate, cu hrană mai abundentă, pe care oamenii şi-o puteau prepara. Astfel că deveniseră mai sedentari şi aveau un teritoriu cât de cât delimitat.

Societatea era tot egalitaristă, dar unele persoane deţineau mai multă autoritate, recunoscută formal. Se remarcă şi o specializare în rândul membrilor, unii dintre aceştia ocupându-se de forţele supranaturale (şamanii, vracii). Dar şi în cazul acestor societăţi primau tot nişte structuri informale. Mai concret, triburile erau la rândul lor alcătuite din clanuri bazate pe legăturile de rudenie. La rândul lor, aceste grupuri locale se puteau extinde într-unele mai largi. Societăţi organizate astfel întâlnim în centrul şi estul Europei (slavii în epoca migraţiilor), în nord (laponii) sau în zona baltică (pruşii).

Alte societăţi, cu şi mai mulţi membrii, cu comunităţi permanente, prin urmare şi cu productivitate mai mare, au drept structură politică şefia, care implică o autoritate formală ce reuneşte mai multe comunităţi. Acestea la rândul lor puteau să aibă propriul şef, sau un consiliu. Şefia era uneori ereditară, dar chiar dacă sistemul era electiv, funcţia tot permanentă rămânea, oferindu-i ocupantului un prestigiu extrem de mare.

Prestigiul se contura şi în funcţie de rangurile sociale, închegate în acest tip de societate. Agenţii de redistribuire, care împărţeau bogăţiile comunităţii între membrii, aveau un rol foarte important. Triburile germanice avansaseră spre organizarea în şefii, dar şi unele triburi slave, hunii sau celţii. Vikingii au menţinut structura până târziu.

Statele medievale se pot mula pe definiţia celor moderne:unităţi politice alcătuite din mai multe comunităţi, pe un teritoriu bine definit, cu o conducere centrală şi cu autoritatea aplicării legilor, colectării taxelor, organizării forţelor armate. Statul corespunde unei structuri politico-sociale ierarhizate şi unor instituţii birocratice cu diverse funcţii.

Pentru a-şi asigura monopolul asupra violenţei legitime, statul dezvolta instrumente de control precum armata sau forţele de menţinere a ordinii. Dar legitimitatea conducătorului trebuia justificată şi printr-o anumită ideologie, astfel ca supuşii să creadă că este îndreptăţit să-i guverneze. Carisma, prestigiul şi mai ales legitimarea religioasă îi asigurau acestuia justeţea controlului.

Caracteristice pentru stat sunt şi structurile sociale, cu alte cuvinte numai anumiţi membrii ai comunităţii aveau acces la resurse şi la exercitarea puterii. Treptat, odată cu creşterea productivităţii economice, care a permis specializarea activitătilor şi schimburile comerciale, organizarea statală s-a impus în tpată Europa.

Şi statele se pot împărţi în mai multe tipuri. Teritorial vorbind, în state teritoriale şi oraşe-state, sau politic vorbind, în republici sau monarhii (regate şi imperii). Care ar putea fi deosebirea dintre un regat şi un imperiu? Imperiul se axa pe ideea centrală a universalităţii, cu alte cuvinte reprezenta o proiecţie terestră a împărăţiei divine. Prin urmare, era destinat să se întindă asupra întregii lumi, sau cel puţin a acelei părţi semnificative. În evul mediu, menirea universalistă şi-o dispută Imperiul Bizantin şi Imperiul Romano-German.

Regatul nu se centrează pe această idee, dar unele elemente ale sale există şi în cazul său, dacă ne amintim de relaţia deosebită între monarh şi autoritatea divină. Puterea regilor depindea direct de Dumnezeu, pe care îl reprezentau pe pământ. Regii se deziceau, pe de altă parte, de autoritatea imperială, considerându-se independenţi şi suverani în teritoriul lor. Cu cuvintele legiştilor francezi ai secolului al XIV-lea, “regele este împărat în regatul său”.

Recomandare:

R. Mousnier, Monarhia absolută în Europa din secolul al V-lea până în zilele noastre, Bucureşti, 2000.