⬆

Cum se desfășura ceremonialul întronării unui sultan?

Din cele mai vechi timpuri și până astăzi, ceremoniile urcării pe tron au fost adevărate spectacole care i-au fascinat (și continuă să-i fascineze) pe privitori – relativ recenta încoronare a Regelui Charles al III-lea al Marii Britanii dovedește din plin această aserțiune.

Nu este deci de mirare că, în vremurile de glorie ale Imperiului Otoman, întronarea unui padișah atrăgea privitori din întreaga lume. Din fericire pentru pasionații de istorie, o astfel de ceremonie a fost imortalizată la sfârșitul secolului al XVIII-lea de către pictorul italo-german Luigi Mayer.

Un ambasador britanic și pictorul său

Printre numeroasele artefacte de mare preț aflate în colecția Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române, se numără și o acuarelă de dimensiuni impresionante care ilustrează momente importante din ritualul întronării sultanului Selim al III-lea, realizată în anul 1798 de către pictorul Luigi Mayer (cca 1750/1755-1803), care l-a însoțit la Constantinopol pe unul dintre cei mai importanți comanditari ai săi, Sir Robert Ainslie (cca 1730-1812). În anul 1776, acesta fusese numit ambasador al Imperiului Britanic la Înalta Poartă Otomană. Provenit din mica nobilime scoțiană, Sir Robert (ridicat la rangul de cavaler chiar înaintea numirii sale) a știut să-și atragă bunăvoința sultanului Abdul Hamid I, care a domnit între anii 1774 și 1789.

După cum remarca istoricul britanic Philip Mansel în lucrarea Constantinopol: orașul dorinței lumii, capitala Imperiului Otoman a inspirat un foarte mare număr de „imagini de ambasadă”. Nimic neobișnuit în asta: în acea epocă de dinaintea inventării fotografiei, pictura era principala artă vizuală care putea tezauriza memoria unor evenimente semnificative și înfățișa locuri pe care marele public le cunoștea doar din cărți sau uneori numai din auzite. Nu doar diplomații, ci mai toți călătorii cu dare de mână luau în suita lor și câte un pictor. Sir Robert Ainslie, care era un orientalist și numismat pasionat, nu putea face altfel.

Prin urmare, diplomatul britanic l-a angajat pe Luigi Mayer, un talentat pictor originar din Germania. Din punct de vedere artistic se formase la Roma, în calitate de discipol al renumitului Giovanni Battista Piranesi (1720-1778), pictor, gravor, arheolog și arhitect născut la Veneția. Mayer s-a pus imediat pe treabă, realizând o cantitate impresionantă de desene și acuarele în care a înfățișat Constantinopolul și împrejurimile sale, Levantul, Egiptul și chiar Valahia.

Aici a redat Biserica Domnească din Curtea de Argeș (așa cum arăta aceasta înainte de a fi drastic modificată de arhitectul francez Emile André Lecomte du Noüy), imagini bucureștene (precum Biserica Mihai Vodă cu podul de lemn din fața acesteia, care traversa Dâmbovița), peisaje de pe Valea Oltului și chiar audiența acordată comanditarului său de către Vodă Alexandru Moruzi în 1794, an în care Sir Robert Ainslie, care se întorcea în Marea Britanie, a trecut și prin București.

Aceste imagini și evenimente imortalizate de Luigi Mayer au fost aduse la cunoștința publicului din Marea Britanie și Europa de-abia șapte ani mai târziu – deci în 1801 –, când la Londra a văzut lumina tiparului albumul intitulat Views of the Ottoman Dominion in Europe, in Asia and in some of the Mediteranean islands, from the Original Drawings Taken for Sir Robert Ainslie by Luigi Mayer, un impresionant in folio realizat de gravorul William Watts (1752-1851) și subvenționat, evident, de nimeni altul decât Sir Robert. Albumul s-a bucurat de un mare succes, motiv pentru care au mai existat patru ediții: 1802, 1803, 1807 și 1810.

Aceste reeditări demonstrează că alegerea lui Luigi Mayer a fost cât se poate de bună, pentru că pictorul (căruia unii autori îi atribuie origini evreiești) s-a dovedit a fi nu numai un artist plastic inspirat și talentat, ci și plin de umor. În sprijinul acestei afirmații menționăm o foarte reușită lucrare realizată de Mayer în acuarelă și guașe, care înfățișează doi servitori turci bătând un covor lângă grădina reședinței ambasadorului britanic (Sir Robert), aflată în cartierul constantinopolitan Pera.

De asemenea, Mayer a lăsat posterității lucrări înfățișând viața de zi cu zi a locuitorilor capitalei otomane sau a țăranilor bulgari, imagini precum ruine antice de pe coasta anatoliană, care au fost incluse în albumul mai sus menționat. Nu este deloc de mirare că o bună parte din prețioasele lucrări semnate de Luigi Mayer au ajuns în cele din urmă în colecțiile celebrului British Museum din Londra, unde pot fi admirate și acum.

Selim al III-lea, un tânăr de 27 de ani

Să revenim însă la acuarela înfățișând ceremonialul întronării sultanului Selim al III-lea. Evenimentul redat cu măiestrie de Luigi Mayer a avut loc pe data de 7 aprilie 1789 la Constantinopol, când pe tronul padișahilor otomani s-a suit cel de-al 28-lea membru al dinastiei. La acea dată, sultanul Selim al III-lea era un tânăr în vârstă de 27 de ani, pasionat atât de caligrafie, muzică și literatură, cât și de arta militară. Pe lângă limba turcă, stăpânea la perfecție persana, araba (care se bucurau de mare prestigiu: prima, în rândul oamenilor de litere, iar a doua, mai ales în rândul juriștilor și în cel al teologilor) și, pe deasupra, slavona, folosită în biserică de o bună parte din supușii săi creștini din Bulgaria și din împrejurimi.

Cum tatălui său, sultanul Mustafa al III-lea (care a domnit între anii 1757 și 1774), i se prezisese că fiul va fi un mare cuceritor, datorită căruia Imperiul Otoman va cunoaște din nou trecutele vremuri de glorie din timpul lui Mehmet al II-lea Cuceritorul Constantinopolului și al lui Suleyman Kanunî (Legiuitorul), cel pe care europenii îl numesc și acum „Magnificul”, ceremonialul întronării lui Selim al III-lea (cunoscut sub numele de „Cülus” – termen de origine arabă care se traduce, pur și simplu, prin „urcare”), a fost unul extrem de fastuos.

Trebuie să începem prin a face o precizare: obiceiul de a trimite tinerii prinți departe de capitala imperiului, ca guvernatori de sanjak-uri (provincii), pentru a se „califica la locul de muncă”, fusese abandonat imediat după domnia lui Mehmet al III-lea (1595-1603), fapt care a pus capăt asasinării fraților pe care noul suveran îi putea considera ca fiind o amenințare. Prin urmare, prinții moștenitori locuiau în interiorul imensului complex palatal, cunoscut sub numele de Topkapî Saray. Din acel moment, ceremonialul întronării nu s-a mai schimbat (în linii mari) până în secolul al XX-lea – mai exact, până la întronarea ultimului padișah din Casa lui Osman, Mehmet al VI-lea Vahideddin, care a avut loc pe data de 4 iulie 1918. (Patru ani mai târziu, mai exact în luna noiembrie 1922, monarhia a fost abolită, ultimul sultan fiind nevoit să plece în exil).

Un ritual complex

Procesul de întronare a unui nou sultan începea odată cu decesul (sau detronarea) actualului sultan. Cel care constata în mod oficial decesul era dârüssaâde ağasi – Marele Eunuc Negru, cunoscut și sub numele de Kizlar Agha (expresie care s-ar putea traduce prin „șeful haremului”, adică supraveghetorul soțiilor și concubinelor sultanului). Acest demnitar – care începând cu epoca „Sultanatului Femeilor” (1534-1715) – perioadă în care femeile care purtau titlul de Sultana Validé au exercitat o influență importantă asupra politicii imperiului) era întotdeauna un sclav de origine africană, care îl informa pe Marele Vizir – cel mai puternic demnitar otoman, cu atribuții de șef al guvernului și al administrației (echivalentul prim-ministrului).

Îmbrăcat în ținută de doliu, Marele Vizir intra în sala numită Divan-i Hümâyûn (Sala Consiliului Imperial, unde aveau loc ședințele de guvern); Luigi Mayer a redat și această sală din Topkapî Saray, într-o altă lucrare. Aici (sau în Sala Circumciziilor, dacă dintr-un motiv sau altul Divan-i Hümâyûn nu putea fi folosită), Marele Vizir îi informa, la rândul său, pe toți ceilalți demnitari otomani că Padișahul a murit. Odată anunțul făcut, Marele Vizir îl trimitea pe același Kizlar Agha în apartamentul prințului moștenitor (șahzadé), pentru a-l informa oficial că i-a venit rândul să urce pe tron, ca urmare a decesului predecesorului său.

Acesta putea să-i fie tată, frate sau unchi; Selim al III-lea, de exemplu, i-a succedat unchiului său Abdul Hamid I, care a domnit între anii 1774 și 1789. După care, împreună cu Silahtar Ağasi (maestrul de arme – echivalentul spătarului, care purta sabia voievodului valah sau moldav la ceremoniile oficiale de la noi), îl conducea pe noul stăpânitor să vadă trupul neînsuflețit al predecesorului său.

Apoi mergeau în sala tronului, unde noul padișah, Calif al Islamului și Kayser-i Rûm (pentru că sultanii din Casa lui Osman se considerau succesori prin cucerire, deci legitimi, ai împăraților romani), oficia rugăciunea de după-amiază, având lângă el o relicvă sfântă a Islamului: Hirka-i Şerif, mantia purtată de profetul Mahomed când s-a ridicat la ceruri. Pentru păstrarea în condiții adecvate a acestei mantii țesute din lână fină de cămilă, sultanul Abdulmejid I (1839-1861) a ridicat moscheea Hirka-i Şerif (a Mantiei Sfinte). Odată această îndatorire religioasă îndeplinită, noul suveran, așezat pe tronul din aur instalat în fața Porții Fericirii (Babüssaade), primea omagiul tuturor demnitarilor otomani, începând cu Marele Vizir și cu Şeyh ül-Islam (Șeicul Islamului, cel mai înalt demnitar religios din Imperiu). Toți înalții oficiali și nobilii care participau la ceremonia depunerii omagiului trebuiau, conform protocolului, să sărute poalele caftanului padișahului. Cu ocazia întronării, proaspătul sultan primea felicitări într-un cadru festiv și din partea ambasadorilor acreditați la Constantinopol.

După primirea omagiului, noul suveran le oferea cadouri celor prezenți și ordona baterea de noi monede, pe care urma să apară tughraua (monograma caligrafică a noului sultan), adică semnătura sultanului, care în Imperiul Otoman ținea loc și de blazon heraldic.

După ce Şeyh ül-Islam încheia ceremonia omagierii rostind o rugăciune, noul sultan se întorcea în camera sa privată (Has Oda), pentru a se odihni. După odihnă, însoțit de oficiali și nobili, participa la înmormântarea predecesorului său.

Pe Calea Urcării

Urma etapa a doua a ceremonialului întronării, care nu putea fi amânată mai mult de două săptămâni: încingerea padișahului cu Sabia lui Osman, fondatorul dinastiei. Această ceremonie avea loc la complexul funerar de la Eÿup, situat în apropiere de Cornul de Aur, unde fastuosul alai ajungea în procesiune de-a lungul marelui Cülus Yolu (Calea Urcării).

Acest ansamblu de monumente religioase islamice îl comemorează pe un însoțitor al profetului Mahomed pe nume Eÿup Ansari, care a murit înaintea zidurilor în timpul primului asediu arab al Constantinopolului bizantin, care a avut loc între anii 674 și 678. În 1453, trupele sultanului Mehmet Cuceritorul au găsit în mod miraculos rămășițele pământești ale lui Eÿup Ansari, iar sultanul a considerat că este de datoria lui să ridice în acel loc un mausoleu, o moschee și medresele. Pe aceste locuri sacre avea loc încingerea sabiei, echivalentul otoman al încoronărilor din lumea creștină, ceremonie care lega noul monarh atât de strămoșii săi din secolul al XIII-lea, cât și de însăși persoana Profetului.

Cu mult fast și însoțit de un strălucitor alai, noul sultan părăsea Topkapî Saray și se urca pe o barcă pentru o scurtă călătorie în susul Cornului de Aur. Padișahul era însoțit de garda sa personală și de unități militare de elită, înalți demnitari și nobili otomani.

După sosirea noului suveran în sanctuar, se rostea o scurtă rugăciune, apoi Şeyh ül-Islam îl încingea cu sabia cunoscută și sub numele de Kiliç Alayi, care simboliza nu numai puterea sultanilor, ci și rolul acestora de Gazi (protectori ai lumii musulmane). Odată primită sabia lui Osman, noul sultan vizita altarele și mormintele predecesorilor săi, pentru a-i omagia. Pe traseul străbătut de noul padișah, calif și Kayser-i Rûm, demnitarii otomani dăruiau în numele sultanului bani și bunuri de valoare oamenilor de rând, ieșiți cu mic, cu mare să vadă fastuosul alai. De asemenea, toți militarii care serveau în armata otomană imperială primeau cu ocazia întronării un bonus special numit Cülus Bahșiș – tot așa cum, la urcarea lor pe tron, împărații romani care i-au urmat lui Octavian Augustus le acordau militarilor o așa-numită donnativa.

(...)

Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 284 al revistei „Historia” (revista:284), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 17 septembrie - 14 octombrie, și în format digital pe platforma paydemic.