Cum s-au furat alegerile din decembrie 1937

În perioada 1934-1937, presiunile exercitate de Germania nazistă și amenințarea bolșevică au făcut ca România să se îndrepte spre un sistem „militarizat” de guvernare, care a dus la limitarea dezbaterilor politice, restrângerea unor libertăți și drepturi publice, introducerea cenzurii și a stării de asediu. Exponentul acestei politici a fost guvernul liberal condus de Gheorghe Tătărescu, devenit un instrument docil la dispoziția regelui Carol al II-lea (foto sus). Parlamentul, ca for legislativ, devenise pur decorativ.

Astfel că, odată cu apropierea scadenței guvernării liberale, chestiunea succesiunii devine o preocupare intensă, de natură să decidă soarta vieții politice din țară.

Legea electorală, din anul 1926, acorda o primă electorală de 10% partidului sau grupării politice (Grupare Majoritară) care atingea pragul de 40% din voturi, asigurând majoritatea absolută menită să asigure stabilitatea politică în actul guvernării (art. 89-94)¹.

Cele mai mari șanse la alegerile fixate pentru 20 decembrie 1937 le avea Partidul Național Țărănesc (PNȚ). Preocupați, liderii acestuia, Ion Mihalache și Iuliu Maniu se pregătesc și întăresc unitatea partidului.

Carol al II-lea nu-l agrea însă pe Iuliu Maniu, din cauza atitudinii sale refractare față de camarila regală și Elena Lupescu. De aceea, regele face tot posibilul să compromită PNȚ. Se amestecă brutal și acreditează ideea că, pentru a veni la putere, PNȚ trebuie să accepte o colaborare cu Alexandru Vaida-Voevod, liderul Frontului Românesc, o grupare politică satelitară politicii carliste.

Refuzul național-țărăniștilor declanșează criza guvernamentală, variantă agreată de Carol al II-lea, care nesocotește uzanțele vremii și-l însărcinează tot pe Gheorghe Tătărescu (foto jos) cu constituirea guvernului. Acesta depune jurământul la 17 noiembrie 1937, iar două zile mai târziu Corpurile legiuitoare sunt dizolvate.

Strategia lui Carol al II-lea era să aibă controlul asupra organizării scrutinului. Anterior, regele s-a îngrijit să-și pună oamenii cheie în aparatul administrativ. Gavrilă Marinescu era unul dintre ei. Fusese numit subsecretar de stat la Ministerul de Interne, îndeplinind în același timp și funcția de Prefect al Poliției Capitalei. Pentru serviciile aduse, la 10 mai 1937 primește gradul de general de brigadă. Nu în ultimul rând, ministru de interne era chiar Gh. Tătărescu! În iunie 1935, ziarul „Dreptatea”, oficiosul PNȚ, îl caracteriza astfel pe Gavrilă Marinescu:

„Un specimen dintr-o serie de cuibare cu ploșnițe sugătoare de sânge din trupul sănătos al nației (...). Nici viața filmată a gangsterilor nu întrece în peripeții și tertipuri activitatea acestui borfaș de junglă”.

Parcă sesizând pericolul, regele Carol al II-lea îi cere lui Gheorghe Tătărescu ca Partidul Național-Liberal să încheie un cartel electoral cu Frontul Românesc și cu Partidul German², susținătorii politicii carliste.

Național-țărăniștii sunt și ei conștienți că singuri nu pot atinge pragul electoral de 40%, necesar pentru a emite pretenții în a alcătui guvernul. Era nevoie de o colaborare, dar oferta era limitată. Bine clasat în opțiunile alegătorilor se afla Partidul „Totul pentru Țară”, al mișcării legionare (Garda de Fier), dar cu o ideologie complet diferită față de cea a PNȚ.

Pactul de neagresiune electorală încheiat între Maniu și Codreanu

Silit de împrejurări, Iuliu Maniu ia legătura cu Corneliu Zelea Codreanu și, la 25 noiembrie 1937, încheie un pact de neagresiune electorală, la care aderă și gruparea liberală a lui Gheorghe Brătianu, mai apoi și mica grupare agrariană a lui Constantin Argetoianu.

Potrivit lui Horia Sima, scopul pactului de neagresiune era și acela de a monitoriza și depista frauda la urne, „prin păzirea împreună a urnelor contra eventualelor ingerințe guvernamentale (...). Pe măsură ce se apropia data alegerilor – 20 decembrie – rapoartele Prefecților de județe, adresate Ministerului de Interne, deveneau mai neliniștitoare. Popularitatea Partidului Național-Țărănesc și a Mișcării Legionare creștea. Dacă guvernul nu se decidea să aplice metoda forte în alegeri, adică teroarea și furtul la urne, situația lui devenea incertă, întrucât era puțin probabil ca el să atingă cota de 40 la sută prescrisă de lege”³.

Toți semnatarii pactului de neagresiune erau convinși că „sistemul tradițional de fraude” nu mai putea fi folosit. Horia Sima este chiar categoric în a afirma rolul jucat de legionari în supravegherea alegerilor din decembrie 1937:

„În regiunea a 10-a Banat, unde am supravegheat personal alegerile, ingerințele guvernului au fost aproape nule. Localurile de vot erau păzite în interior de delegații mixte ale partidelor coalizate, și, afară, de masele de țărani vigilenți care au așteptat până la sfârșit, târziu în noapte, proclamarea rezultatelor (...). Ultima operațiune, și cea mai importantă, consista în modificarea rezultatelor obținute după despuierea urnelor, făcându-se să se treacă în profitul guvernului cea mai mare parte din voturile date partidelor din opoziție. A curs și sânge (...), liberalii i-au bătut pe partizanii lui Maniu, lăsând pe teren trei morți și mai mulți răniți. Mișcarea Legionară a avut doi morți (...). Iuliu Maniu și Gh. Brătianu au trimis telegrame de protest Ministrului de Interne” ⁴ .

Același Horia Sima nota:

„A doua zi după alegerile pentru Camera Deputaților, conform tradiției partidele au așteptat ca guvernul să dea o informare globală asupra rezultatelor. Dar comunicatul nu mai venea. Ceva era grav. Întreaga Capitală fierbea. După informații neoficiale, guvernul pierduse alegerile și avea nevoie de răgaz pentru a găsi o soluție salvatoare. De aceea întârzia publicarea rezultatelor. Prin calcule savante (...), guvernului i-au mai lipsit 150 000 voturi. Acestea nu mai puteau fi scoase din nici un dosar județean. Jocurile erau făcute (...). În disperare de cauză, prim-ministrul Tătărescu a solicitat intervenția Comisiei Centrale Electorale (...), cerându-se magistraților să falsifice ei înșiși rezultatele generale, atribuind guvernului cota de 40% indispensabilă pentru obținerea majorității” ⁵ .

În cele din urmă, la 30 decembrie 1937, ministrul de interne s-a văzut nevoit să anunțe public rezultatele. Pe primele trei locuri s-au clasat:

1. Partidul Național Liberal, cu 35.92%;

2. Partidul Național-Țărănesc, cu 20,40%;

3. Partidul „Totul pentru Țară”, cu 15.58%.

Succesul obținut de Garda de Fier nu însemna o victorie, dar efectul psihologic era imens. Pentru prima dată în istoria României, un guvern cădea la alegerile prezidate de el însuși. Însă toată lumea era mai surprinsă de voturile acordate... legionarilor.

Dar cu toate că obiectivul înfrângeri guvernului a fost atins, voturile însumate obținute de PNȚ nu-i ofereau poziția de a solicita regelui Carol al II-lea alcătuirea guvernului.

Profitând de rezultatul indecis, regele nu a mai așteptat publicarea rezultatelor oficiale și a acționat rapid, chiar suspect de rapid. A primit demisia lui Gheorghe Tătărescu, la 28 decembrie 1937, și fără a mai recurge la obișnuitele consultări politice l-a numit premier pe Octavian Goga, al cărui partid s-a clasat abia pe locul al IV-lea.

Prin aceasta, Carol al II-lea își pregătea instaurarea propriei guvernări. Însă totul era foarte, foarte... suspect.

Ce s-a întâmplat în culise?

În decembrie 1937, Mihail Moruzov și unii apropiați din Serviciul Secret au aflat că Gavrilă Marinescu, protejatul lui Carol al II-lea, a primit de la Regele Carol al II-lea sarcina de a se asigura că la alegerile generale din 20 decembrie 1937:

„Nu se va înregistra nici o surpriză neplăcută, iar liberalii vor câștiga cu 42% contra alianței Maniu-Codreanu ! - Lucru pe care Marinescu l-a garantat în fața regelui” ⁶ .

Răsplata lui Gavrilă Marinescu (foto jos) ar fi fost înființarea Ministerului Independent al Poliției și numirea lui acestuia în postul respectiv. Acest minister trebuia să fie de sine stătător, deci eliberat de dependența față de Ministerul de Interne.

Dar iată ce declară Eugen Cristescu, pe atunci director în Siguranța Statului și viitorul Director General al Serviciului Special de Informații:

„La alegerile din anul 1937, Mișcarea Legionară (Partidul Totul pentru Țară) a obținut 800 000 de voturi ! Dar 300 000 voturi au fost escamotate de Ministerul de Interne, anunțându-se public numai 500 000 voturi” ⁷ .

Așadar, surpriza este imensă! În realitate, la alegerile din decembrie 1937 legionarii au abținut aproape 25% din voturi! Fiind al doilea partid politic al țării.

Mai concret, Regele Carol al II-lea și „oamenii săi” au dat o lovitură de stat!

Conform lui Eugen Cristescu, despre situație aflase inclusiv Mihail Ostrovsky, reprezentantul Uniunii Sovietice în România.

Un epilog al relației Maniu – Codreanu

Ce s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi falsificat alegerile din decembrie 1937 e greu de imaginat. Istoria se scrie pe ce a fost, iar nu pe ce-ar fi fost dacă?

Ca epilog al relației Maniu – Codreanu, același Eugen Cristescu observa într-o declarație făcută organelor comuniste de anchetă:

„Zelea Codreanu a avut o mare stimă pentru Iuliu Maniu, în special după pactul de neagresiune de la alegerile din anul 1937. (...) În testamentul său politic, Codreanu a fixat cine trebuie să fie urmașii Legiunii. Al 14-lea era Horia Sima. A mai spus că dacă toți aceștia vor cădea, Legiunea să treacă sub Maniu. Dacă rămâne fără conducător, să se adreseze lui Maniu. Pe această bază s-a încheiat atunci acel pact. După Codreanu, al doilea conducător trebuia să fie Clime [Gheorghe, n.n.], pentru că toți ceilalți au căzut omorurilor lui Armand Călinescu” ⁸ .

Conform lui Eugen Cristescu:

„Armand Călinescu avea documente compromițătoare despre activitatea lui Codreanu și a mișcării sale, dar nu putea să le facă publice deoarece România era țară neutră și nu era bine să strice relațiile publice cu Germania” ⁹ .

La 15 martie 1939, Siguranța Statului arată într-o notă că Iuliu Maniu s-ar fi destăinuit unui apropiat:

„În discuțiile pe care le-am avut cu Corneliu Codreanu, mi-am dat seama de pericolul mare pe care-l reprezintă pentru țară. El nu era un om politic, nici conducător, ci un om simplu și semidoct, însă în adevărat posedat. Aici era pericolul, căci își conducea organizația spre o adevărată psihoză, reușind să-i imprime exaltarea în care trăia și el. Mi-am dat seama că trebuie să încercuiesc această organizație și să o trag către fapte politice normale, oferindu-i o campanie electorală, cu teme date, alăturarea de organizații normale, intrarea într-un parlament și tutelarea lui” ¹⁰ .

La 21 septembrie 1939, sub îndrumarea lui Horia Sima, legionarii l-au asasinat pe primul ministru Armand Călinescu. Astfel, Garda de Fier își pierdea caracterul de organizație politică și devine una teroristă.

Visul legionarilor se va împlini însă. Carol al II-lea abdică, iar la 14 septembrie 1940 România se proclamă „Stat național-legionar”.

Între 21-23 ianuarie 1941, legionarii cu sprijinul național-socialiștilor germani încearcă să-l înlăture pe Ion Antonescu și să preia întreaga putere politică în stat. Însă Adolf Hitler pregătea războiul cu URSS și avea nevoie de liniște în România.

La sfârșitul lui ianuarie 1941, generalul Ion Antonescu era singurul stăpânitor al scenei politice din România.

La 3 aprilie 1941, Kurt Geissler, șeful Gestapo în România, este rechemat în Germania de șeful său direct Heinrich Himmler, din cauza implicării sale în susținerea rebeliunii legionare. Dovezile sunt puse la dispoziția lui Manfred von Killinger, ministrul Germaniei la București, de către Eugen Cristescu, șeful Serviciul Special de Informații din România (SSI)¹¹.

La 15 martie 1941, Buletinul Informativ al SSI, Președinția Consiliului de Miniștri, prezenta conducerii statului român următoarea situație a „arestărilor și capturilor asupra rebeliunii legionare până la data curentă”:

În București - au fost arestate 7 596 persoane, din care au fost eliberate 2 260.

În Provincie - au fost arestate 5 185 persoane, din care au fost eliberate 1 509, judecate 1 533, condamnate 898 și achitate 535.

De la legionari au fost confiscate, până la 15 martie 1941:

100 mitraliere;

487 puști mitralieră;

20 212 arme și carabine militare;

8 266 arme de vânătoare;

11 517 pistoale și revolvere;

91 pistoale mitralieră;

382 587 cartușe diverse tipuri de armă;

46 606 cartușe de revolver;

92 190 cartușe arme de vânătoare;