Cum s-a nãscut cultura latinã
În aproape şapte secole, Roma s-a dezvoltat de la stadiul de micã aşezare în Latium la cel de imperiu mediteraneean. Statul rural s-a prefãcut treptat într-unul teritorial, înglobând influenţele strãine şi împrumuturile strãine într-un tot care avea sã devina civilizaţia greco-romanã.
Influenţele din lumea greco-orientalã s-au manifestat mai ales în domeniul artistic, în schimb romanii au topit în creuzetul cultural experienţa administrativã şi organizaţionalã. Impunerea culturii romane se manifestã şi prin limba latinã şi sincretismul religios, care contribuie considerabil la romanizare.
O caracteristicã importantã a culturii romane o reprezintã de altfel bilingvismul, identificabil şi pe plan geografic:frontiera dintre latinã şi greacã porneşte din Africa de Nord, cam din vestul provinciei Cyrenaica, apoi urmeazã aşa-zisa linie Jirecek-Skok din peninsula Balcanicã. Conform acesteia, între sudul Albaniei, sudul Bulgariei şi Gurile Dunãrii se folosea cu precãdere limba latinã. Linia a supravieţuit pânã la invazia slavilor din secolul al VII-lea, eveniment care a determinat populaţia tracicã vorbitoare de latinã sã se refugieze la nord de Dunãre. Astfel, la sud mai întâlnim doar pungi de latinitate cum ar fi aromânii, macedo-românii sau istro-românii.
Din punct de vedere social se poate constata, odata cu extinderea statului, o treptatã elenizare a aristocraţiei romane, mai ales dupã rãzboaiele macedonene.
Horatius a surprins bine infiltrarea grecitãţii în lumea romanã prin urmãtorul citat:“Graecia capta ferum victorem cepit et artes intulit agresti Latio” (Grecia învisã şi-a învins la rândul ei învingãtorul şi a adus civilizaţia în necioplitul Latium). Elenitate însemna tehnici precum discursul politic, limba greacã, bunurile de lux, elemente care ajung sã predomine printre elitele la finele republicii. În percepţia romanilor tradiţionalişti, afluenţa de sclavi greci, modele greceşti pentru teatru sau gustul pentru atletism au adus cu sine şi pervertirea vechilor moravuri.
În planul culturii scrise, primul text este o inscripţie de pe fibula de la Praeneste, care s-ar traduce aproximativ:“M-a fãcut Manio pentru Munasio”. Dincolo de controversele din jurul acestui tetx, cert este cã alfabetul roman este o adaptare a celui grec, preluat pe filierã etruscã, în jurul anului 600 a. Hr. Cultura romanã cunoaşte pânã la finele celui de-al doilea rãzboi punic (241 a.Hr.) o dezvoltare lentã, perioadã în care sunt elaborate poezii cu caracter religios:“Cântecul Salienilor”, “Cântecul Fraţilor Arvali”, inscripţii triumfale sau funerare. În aceeaşi perioadã se elaboreazã şi un important document din domeniul jurisprudenţei, anume Legile celor XII Table.
Cam dupã 241 a.Hr. are loc o explozie culturalã cu etichetã greceascã, însoţitã de o modificare pe planul mentalitãţilor. Educaţia elenã, filosofia sau retorica devin armele nobilimii în lupta pentru câştigarea puterii politice. În aces sens se înfiinţeazã cercul Scipionilor, în jurul lui Scipio Aemilianus, unde se citea din poeţii greci şi se discuta filosofie greacã. Pe de altã parte, personaje precum Porcius Cato se opun elenismului, perceput ca o ameninţare moralã, iniţiind mãsuri precum interzicerea Bacchanalelor (187 a.Hr.), expulzarea oratorilor strãini (161 a.Hr.) sau retrimiterea ambasadorilor atenieni în patrie (156 a.Hr.).
In ciuda acestor mãsuri austere, ascensiunea grecitãţii nu poate fi opritã. Livius Andronicus introduce la Roma genul epopeii şi dramei, perfecţionate de Ennius. Pe plan istoriografic apar analiştii:Fabius Pictor, Postumius Albinus, Coelius Antipater sau Cornelius Sisenna. Lucrãrile acestora sunt simple înregistrãri de evenimente, dar ele marcheazã un pas important spre progresele lui Titus Livius, Tacitus sau Sallustius. În ceea ce priveşte retorica, discursul politic roman se bazeazã total pe cel de tip grecesc, de unde se împrumutã vocabularul şi termenii tehnici.
În Republica târzie se remarcã o infuzie masivã de culte orientale precum cel al Cybelei, al lui Mithras sau al Isidei. Totodatã începe sã predomine şi ideea filosofiei ca religie. Stoicismul, epicureismul sau platonismul se infiltreazã tot mai mult în cadrul elitelor romane. Rãzboaiele civile au dus la o dezvoltare culturalã impresionantã, numai dacã ne gândim la realizãrile lui Cicero. Acesta a început sã pledeze încã de la 20 de ani, primul discurs pãstrat fiind Pro Quinctio. Primul discurs politic îl susţine în 66 a.Hr. în favoarea lui Cn Pompeius (De imperio consulari Cn. Pompeii sau Pro lege Manilla) pentru a i se acorda comanda in rãzboiul mithridatic. Remarcabile sunt şi Catilinarele sau Filipicele.
In total Cicero a compus 106 discursuri, dintre care s-au pãstrat 58. sã nu uitãm şi de preocupãrile sale retorice (Orator ad Marcum Brutum, Brutus sau De oratori libri tres) şi filosofice (De republica, De natura deorum libri tres, De legibus:de officiis libri tres). Autorul are o inclinaţie cãtre academism în domeniul cunoaşterii, platonism în teoria statului ideal şi stoicism în partea de eticã şi moralã.
Istoriografia o dominã chiar unul dintre portagoniştii rãzboaielor civile, Iulius Caesar, care inaugureazã genul memorialistic cu operele De bello Gallico şi De bello civile. Sub aparenţa unei false obiectivitãţi, acesta manipuleazã realitãţile în aşa fel încât sã iasã în avantaj. Stilul propagandistic este destul de clar. În domeniul poeziei notabili sunt Lucretius, reprezentant al literaturii didactice, şi Catullus, autor de poezie eroticã şi de epigrame. Lucretius a rãmas faimos prin poemul în care proslãveşte filosofia epicureicã – De rerum natura-o viziune naturistã, concretã, departe de misticisme.
Începând cu cel de-al doilea triumvirat (43 a.Hr.), cultura latinã îşi trãieşte apogeul, înflorind maiestuos sub egida unor talente precum Titus Livius, Vergilius, Ovidius, Horatius, Tacitus sau Suetonius.
