⬆

Cum s-a format Republica Moldoveneasca Nistreana

Autor: Andrei Morar

În anii ’80 ai secolului trecut, Uniunea Sovietică era un uriaș în agonie. Retardul economic față de Statele Unite făcuse imposibil de susținut Războiul Rece. În plus politicile ultimului președinte, Mihail Gorbaciov:perestroika dar mai ales glasnostul au favorizat fricțiunile din cadrul URSS. Pentru a salva ce se mai putea din Uniunea Sovietică, Mihail Gorbaciov a recurs la un artificiu tehnic pentru a menține unitatea colosului sovietic.La plenara CC al PCUS din februarie 1988 Gorbaciov condamnă manifestările antiruse și tendințele de separare de URSS ale guvernelor din republicile unionale pe care le numește „naționalismul orb” care au luat amploare datorită politicii sale de liberalizare, în schimb propune internaționalismul ca formă superioară de manifestare a naționalităților care avea drept principii respectarea demnității, culturii, limbii și istoriei fiecărui popor;internaționalism materializat prin separatismul autonomiilor ce amenințau integritatea republicilor rebele.[1]

Dar liderul de la Kremlin nu se rezumă doar la o critică. Profitând de situația multinațională a republicilor unionale ”rebele”, de schimbările succesive de frontiere făcute de Stalin și susținând în același timp că acționează în spiritul Actului Final de la Helsinki din 1975, liderul sovietic promulgă în 1990 o lege care va fi izvorul principalelor conflicte separaționiste de pe teritoriul fostei URSS. Astfel în urma legii autonomiilor, URSS va fi formată din 35 de subiecți:adică cele 15 republici unionale și încă 20 de republici nou create, autonome, care prin legea din 26 aprilie 1990 vor drepturi egale cu cele unionale în domeniile social-economic, administrativ și cultural. Aceste autonomii erau create de elitele regionale care doreau să-și păstreze avantajele oferite de influența Moscovei, prin urmare atâta timp cât rămâneau în URSS privilegiile le erau respectate, tot ceea ce trebuiau să facă era să respecte politica Moscovei. Astfel Gorbaciov opunea separatismului republicilor unionale care amenințau integritatea URSS, separatismul autonomiilor, care amenința integritatea acestora din urmă, nu și integritatea Uniunii[2].

Planul gândit de Gorbaciov și de liderii de la Kremlin a fost pus în aplicare perfect la Tiraspol, unde a fost creată o astfel de autonomie, numită Republica Moldovenească Nistreană, pe teritoriul Fostei RASSM. Unul din principalele atuuri propagandistice ale acestei republici nistrene a fost permanenta dispută a originii poporului moldovenesc și a conflictului ruso-român și româno-sovietic în ceea ce privește Basarabia, distanţa păstrată la nivel social şi economic între cele două părţi ale RSSM, dar şi identitar: basarabenii au fost românizați și sunt mai răi și mai leneși, adevărații moldoveni sunt cei din stânga Nistrului. O altă idee care a sădit panică a fost „pericolul” unirii cu România, alimentată de adoptarea limbii române ca limbă de stat la 31 august, separatiștii folosindu-se în propaganda lor de imaginea românilor fasciști care vin și-i lasă fără loc de muncă și fără drepturi pe toți cei care nu știu limba română, fără să specifice însă că limba romînă era în proporţie covârşitoare asemănătoare cu limba moldovenească.

Formarea Republicii Moldoveneşti Nistrene

Procesul de formare a autonomiei de pe malul Nistrului a început chiar în august 1989, o dată cu primele manifestări de autodeterminare națională de la Chișinău. Forțele conservatoare înființează în august 1989 noi soviete ale muncitorilor din uzinele din stânga Nistrului, numite comitetele unificate ale colectivelor de muncă (OSTK-sovety trudovykh kollektivov). Aceste organizații prosovietice au protestat puternic împotriva introducerii grafiei latine[3]. Principalul pericol pentru sovietici îl reprezenta unirea cu România deoarece o Moldovă independentă era mai slabă și mai ușor de manipulat decât o Moldovă unită cu România, care ar fi însemnat pierderea totală a controlului la Nistru.

Considerând că grevele nu sunt de ajuns, la mai puțin de două săptămâni de la votarea limbii române ca limbă de stat deputații din sovietele locale de la Tiraspol, Tighina și Râbnița inițiază un complex de măsuri de nesupunere civică față de legile Parlamentului de la Chișinău. Pentru legitimarea noii republici, a fost adusă în discuție condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov și a anularea consecințelor sale de către comunitatea internațională. La 24 decembrie 1989 Congresul deputaților poporului al URSS adopta o Hotărâre prin care condamna „semnarea Protocolului secret adițional din 23 august 1939 și a altor înțelegeri secrete cu Germania”, recunoscând prin aceasta că sunt din punct de vedere juridic lipsite de temei și de valabilitate[4]. Această condamnare însemna recunoașterea existența Pactului după ce istoriografia sovietică l-a negat vreme de patruzeci de ani, și în același timp confirma și faptul că a fost folosit de Stalin pentru a exercita presiuni asupra altor state prin recurgere la forță.

Declararea Pactului drept nul însemna printre altele și renunțarea URSS la Basarabia, fapt consemnat de Parlamentul Republicii Moldova în Declarația de independență, adoptată la 27 august 1990[5]. Separatiștii au luat act de anularea acestui pact înaintea moldovenilor, când în iarna anului 1989-90 au înființat o comisie care să pună în discuție legalitatea hotărârii de la 2 august 1940, prin care erau unite RASSM și Basarabia în cadrul RSSM[6]. Următorul pas înspre crearea unei autonomii este organizarea de referendumuri la Râbnița (3 decembrie 1989) și la Tighina (1 iulie 1990) obținându-se astfel legitimitatea pentru crearea unui teritoriu autonom în cadrul Moldovei:Republica Sovietică Socialistă Autonomă Nistreană[7], care era, potrivit rezultatelor, cerută de popor.

Dar după fiecare măsură adoptată de autoritățile de la Chișinău, cei de la Tiraspol răspundeau cu promptudine, mărind miza. Astfel după Declarația de Suveranitate adoptată de Parlament la 23 iunie 1990, pe 2 septembrie 1990, la Tiraspol este proclamată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană, republică unională, egală în drepturi cu celelalte republici unionale[8]. Totodată sunt organizate formațiuni paramilitare care să apere nou-creata republică, pentru înarmarea acestor formațiuni sunt folosite arsenalele Armatei a 14-a ruse. La nivel central URSS încerca salvarea in extremis a imperiului este crearea unui nou Tratat unional după cel din 1922, în care prerogativele centrului scădeau considerabil, mărind autoritatea guvernelor și sovietelor republicane, dar Tratatul a fost respins de Moldova. Din această cauză, la 26 aprilie 1991, Consiliul Naționalităților al Sovietului Suprem al URSS critică guvernul de la Chișinău şi aminteşte faptul că nistrenii și găgăuzii nu-și văd viitorul în afara URSS, iar dacă Moldova nu poate respecta acest lucru atunci separatiștii erau liberi să se despartă.

Propaganda antiromânească, acuzațiile de românizare și de abuzuri din partea autorităților de la Chișinău au fost principalul motor cu care separatiștii au strâns efective militare. Trupele locale care erau formate din garda republicană care cuprindea 8000 de luptători, apoi miliția, inclusiv batalionul de elită Dnestr – 5000 luptători, detașamentul territorial de salvare – 4000 de oameni, regimente muncitorești – 4-5000 muncitori înarmați[9], apoi mai sunt trupe străine de pe întreg teritoriul URSS:cazacii – 3-4000 de cazaci[10] și armata a 14-a, care deși se proclamă neutră acordă sprijin moral și tehnic separatiştilor. Armata a 14-a este foarte bine organizată cuprinde aproximativ 6500 de cadre și soldați, o divizie de infanterie motorizată – încartiruită la Tiraspol, două regimente de artilerie, un regiment de tancuri, un regiment antitanc, două regimente de pontonieri, un regiment de rachete, o escadrilă de elicoptere. Au fost retrase două divizii:cea din Bălți, retrasă în Rusia și cea de la Odessa stabilită în Ucraina[11]. Cu asemenea contingente războiul era inevitabil

Şi a venit, în mod simbolic, pe data de 2 martie 1992, când Republica Moldova este primită în cadrul ONU, prin urmare recunoscută de comunitatea internațională, iar entitățile separatiste nistreană și găgăuză devin implicit ilegale, începe conflictul. Profitând de lipsa președintelui Mircea Snegur, care era plecat la New York, reprezentând pentru prima oară Republica Moldova în calitate de membră a ONU, separatiştii lansează o provocare către poliţia moldovenească şi începe asediul satelor din Dubăsari. Oraşul este scăpat de sub control de poliţia moldovenească, treptat instalându-se o linie de demarcaţie între cele două formaţiuni politice pe Nistru. Imediat după incidentele din 2 martie, Centrul de Presă al Armatei CSI transmite publicității un comunicat care stabileşte coordonatele după care se va desfăşura conflictul:se anunță că la 2 martie a fost comis un atac asupra unui regiment de infanterie motorizată al apărării civile din apropiere de Dubăsari, iar gardiștii au sărit în ajutorul militarilor;astfel este inversat raportul-agresor victimă. Este făcută o analogie între Transnistria și Nagorno Karabah – în caz de escaladare a conflictului autorităţile moldoveneşti sunt singurii vinovaţi. Comunicatul amintește că armata este neutră dar extremismul moldovenilor care vor românizarea republicii cu orice preț e o ameninţare care poate forţa armata să-i apere pe separatişti[12].

Tiraspolitanii beneficiază și de sprijin moral din partea Moscovei, în primul rând presa centrală din Federația Rusă:agenția ITAR–TASS și televiziunea rusă Ostankino reiau știrile care anunță imixtiunea armatei Române în conflictul de pe Nistru, știre dezmințită după protestele lui Mircea Snegur[13]. Şi nu în ultimul rând al autorităţilor ruse:vicepreședintele Federației Ruse, Alexandr Ruțkoi afirmă într-o vizită la Tiraspol că pentru el „Republica Nistreană a existat dintotdeauna și va continua mereu să existe” şi că la al 6-lea Congres al Deputaților din Rusia, problema Transnistriei va fi rezolvată pozitiv, iar garantul acestei rezolvări este chiar Armata a 14-a care va apăra republica nistreană în hotarele ei actuale. Un alt exemplu este ordinul ministrului apărării, Pavel Graciov trimis pe 19 mai 1992, către generalul armatei a 14-a, Netkacev, în care era specificat că „Transnistria este pământ rusesc” și de aceea „trebuie să-l apărăm cu toate mijloacele și pe toate căile”, de aceea este dat ordinul de mobilizare a Armatei a 14-a și pregătirea pentru război[14]. Aşa începe faza fierbinte a războiului.

În timp ce tiraspolitanii se înarmează și atacă dispozitivele moldovenești, la Chișinău măsurile rămân la stadiu de negociere. Guvernul Moldovei lansează separatiştilor apeluri prin care le cere să înceteze focul şi să depună armele, acorduri care sunt acceptate în primă fază, dar în cele din urmă încălcate de noi atacuri din ce în ce mai dure ale separatiştilor care folosesc liniştea aparentă pentru a se întări.. O dată cu ordinul lui Graciov, dispozitivele Armatei a 14-a părăsesc garnizoana din Tiraspol, atacă şi forţează poliţia moldovenească să părăsească localităţile din raionul Dubăsari şi asediază Tighina. Boris Elțîn, neagă existența ordinului lui Graciov și susține că militarii sunt în continuare pe poziții de neutralitate, dar Igor Smirnov, liderul separatiştilor adoptă un decret prin care trece la comanda Armatei a 14-a.

[1] Ion și Luiza Popa, Românii, Basarabia și Transnistria, Fundația europeana Titulescu, Centrul de studii strategice, București, 2009, p 226

[2] Ibidem, pp 225-226

[3] Victor Bârsan, Masacrul inocenților – Războiul din Moldova, 1 martie-29 iulie 1992, Editura Fundației Culturale Române, București, 1993, p 24

[4] Ion și Luiza Popa, op cit, p 224

[5] http://www.basarabeni.ro/legislatie/declaratia-de-independenta-a-republicii-moldova/(vizualizat 01.06 2010)

[6] Ioan și Luiza Popa, op cit, p 227

[7] Victor Bârsan, op cit, p 25

[8] Ioan și Luiza Popa, op cit, p 227

[9] Ibidem, pp 34-35

[10] Ibidem, passim

[11] Ibidem, p 35

[12] Ibidem, passim