Cum percepe Rusia procesul de extindere în est a Uniunii Europene
Destrămarea Uniunii Sovietice, la sfârșitul anului 1991, intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993, dar mai ales ajutorul tehnic oferit de Uniunea Europeană statelor din CSI, în schimbul îndeplinirii anumitor condiții, au determinat aceste state, învecinate cu Federația Rusă, să pornească într-o cursă concurențială, în ultimii aproximativ douăzeci de ani, pentru a fi finanțate de Bruxelles. Odată cu aderarea Finlandei, Suediei și, mai târziu, a Estoniei, Letoniei și Lituaniei la Uniunea Europeană, statele din regiunile învecinate au fost nevoite să își raporteze politicile de dezvoltare la cele ale statelor nordice și baltice, state membre ale Uniunii Europene, mai ales începând cu anul 1997, când s-a lansat Planul de acțiune pentru Dimensiunea septentrională în politicile transfrontaliere al Uniunii Europene, o adaptare regională a Politicii Europene de Vecinătate. Trebuie să menționăm faptul că în Federația Rusă, procesul de europenizareal zonelor învecinate nu face obiectul unor studii aprofundate.[1]Cu toate acestea, europenizarea este resimțită și aici, ca urmare a interacțiunilor transfrontaliere existente în Europa de Nord după prăbușirea URSS-ului. Ce a determinat acest proces de europenizare al regiunilor frontaliere rusești este transnaționalizarea schimburilor din acest spațiu care înconjoară Marea Baltică, ce face legătura Occidentului cu Estul.
Politicile de vecinătate cu țările baltice și cu Belarusul fac obiectul preocupărilor intelectualilor de la Moscova, cu atât mai mult cu cât apar două căi de urmat:europenizarea, pentru regiunile învecinate cu Uniunea Europeană și modelul postsovietic al CSI, pentru regiunile euroasiatice. Dintre regiunile mai sus amintite, Sankt Petersburg-uleste considerat capitala europeană a Federației Ruse, ai cărei ultimi guvernatori au mizat pe rolul ei stategic și istoric de fereastră către Europa.[2]Pe cale de consecință, este lansat în anul 1997, Planul Strategical Sankt Petersburg-ului, sub conducerea guvernatorului Vladimir Yakovlev (1996-2003), obiectivul principal al acestui program fiind acela ca Sankt Petersburg-ul să își recapete rolul său istoric european.
Valentina Matvienko, care i-a urmat la vârful administrației din Sankt Petersburg lui Vladimir Yakovlev, a continuat politica dusă de acesta de promovare a capitalei de regiune și a orașului european, axându-se pe fundamentele europene ale fostei capitale a Imperiului Rus, aducând ca principale argumente capitalul uman și mai ales amplasarea strategică a capitalei Nordului, care s-a dorit a fi piatra de temelie în procesul de înnoire a întregului spațiu postsovietic.[3]Unul dintre cei mai mari adepți ai europenizării a fost chiar primul primarul al Sankt Petersburg-ului, Anatoli Sobceak (1991-1996), al cărui consilier, Vladimir Putin, va deveni mai târziu, președintele Federației Ruse. Sobceak afirma și dorea ca până în 2003, Sankt Petersburg-ul să devină un pol al științei, al culturii și al spiritului, un centru turistic internațional, principalul centru financiar al Rusiei și unul dintre cele mai mari ale Europei.[4]Trebuie să observăm că oameni precum Anatoli Sobceak sau Andrei Saharov au văzut imposibilă înnoirea Federației Ruse fără redarea rolului istoric și european al Sankt Petersburg-ului și se părea că, odată cu preluarea conducerii țării de către Vladimir Putin, care se născuse în Sankt Petersburg, aceasta era singura cale către înnoirea și europenizarea Rusiei.
În pofida faptului că Vladimir Putin a devenit președintele Federației Ruse în martie 2000 și că în 2003 a proclamat Sankt Petersburg-ul capitală diplomatică a Rusiei, inclusiv acești susținători fervenți ai rolului istoric al capitalei diplomatice și-au dat în curând seama că nu era deloc simplă transformarea Moscovei tradiționaliste, în definitiv capitala de iurea Federației Ruse. Se părea că niciun efort nu era suficient pentru a schimba imaginea Rusiei în fața occidentalilor, imagine formată în peste opt decenii. Cert este că majoritatea observatorilor ruși și străini au văzut în Sankt Petersburg laboratorul reîntoarcerii la democrația dirijată, după ce Vladimir Putin căștigase alegerile în anul 2000.[5]Sankt Petersburg-ul nu a fost singura regiune rusească învecinată cu Uniunea Europeană, care a încercat procesul de europenizare deoarece sunt cinci regiuni regiuni rusești care se învecinează cu șapte state europene, dintre care cinci state membre ale Uniunii Europene (Suedia, Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania). Această învecinare a dus la un altfel de integrare decât cea europeană, și anume cea subregională, pe 3 direcții:cooperarea dintre organizațiile regionale baltice, rețelele interurbane și instituțiile de cooperare transfrontalieră.[6]La început, acordurile de înfrățire și asociațiile regionale, precum Congresul Regiunilor Maritime, au pus bazele cooperării transfrontaliere din Europa Nordică. Fostul ministru de externe al Federației Ruse, Evgheni Primakov a promovat o politică de valorificare a relației Uniunea Europeană-Federația Rusă, manifestată în primul rând prin cooperare transfrontalieră.
Pe cale de consecință a fost lansată de către guvernul rus, în anul 1999, Strategia pe termen mediu privitoare la Uniunea Europeanăși, în anul 2003, Conceptul de politică frontalieră. În opinia mai multor intelectuali ruși, printre care și Ghenadi Tkacev, cooperarea la nivelul regiunii nord-europene a fost imaginată prin contribuția orașelor la buna vecinătate. S-a dorit, așadar, o reîntorcere la liga orașelor sau la crearea așa-numitelor de către profesorul finlandez Upro Kikivari triunghiuri de creștere, cum ar fi Sankt Petersburg-Helsinki-Tallin.[7]După cum era de așteptat, Sankt Petersburg-ul a dorit să își aducă contribuția la dezvoltarea regională, însă nu a fost singura regiune rusească aflată la frontiera Uniunii Europene, care a pornit pe calea procesului de europenizare, cu precizarea că în cazul acestora a lipsit infrastructura atât de necesară schimburilor comerciale dintre Federația Rusă și Uniunea Europeană. În acest sens, au fost lansate mai multe programe de finanțare a cooperării regionale, printre care amintim TACIS și INTERREG, care din 2007 au fost înlocuite cu ENPI, program unic de finanțare a Politicii Europene pentru Vecinătate.
În pofida relațiilor tensionate existente în ultimele două decenii între Federația Rusă și statele baltice, Uniunea Europeană a reușit totuși să mențină un dialog cu Federația Rusă, să promoveze un parteneriat cu aceasta în vecinătatea lor baltică. Acest lucru a fost posibil prin lansarea Planului de Acțiune pentru Dimensiune Septentrională, ai cărei principali destinatari au fost Rusia, țările baltice și Polonia, și prin declararea de către Uniunea Europeană a Kaliningrad-ului drept regiunea pilotpentru cooperarea existentă între Uniunea Europeană și Federația Rusă.[8]Tot la granița dintre Federația Rusă și Uniunea Europeană se regăsește și cea mai dezvoltată euroregiune – Euregio Carelia – inaugurată la începutul anului 2000 și care doar trei ani mai târziu a primit titlul de regiune europeană a anului.
Ca o concluzie, modelul Careliei și al Kaliningrad-ului a fost preluat și de alte regiuni din zona Marii Baltice, lucru posibil datorită finanțării europene prin Programul de Vecinătate Europeană, ccea ce a declanșat procesul de europenizare al regiunilor rusești de la frontiera cu Uniunea Europeană. Relațiile cu statele vecine se îmbunatățiseră considerabil în primul mandat prezidențial al lui Putin.
Pentru a promova stabilitatea și securitatea economică, Rusia a acționat oficial prin intermediul mai multor organizații, dintre care unele au luat naștere în primii ani ai independenței. Printre ele s-au numărat:Comunitatea Economică Euroasiatică, prin care au fost îmbinate orientările proeuropene cu cele euroasiatice și care a cuprins șase state (Rusia, Belarus, Kazahstan, Tadjikistan, Kîrgîzstan și Uzbekistan). Comunitatea a fost ratificată în 2001, Armenia, Ucraina și Moldova au avut statutul de observatori;Organizația Tratatului pentru Securitate Colectivă (OTSC), înființată în 2002, Organizația pentru Cooperare de la Shanghai (OCS), din care face parte și China, iar Iran, India, Pakistan și Mongolia au statut de observatori.[9]După cum era de așteptat, Rusia joacă rolul central în aceste organizații regionale, indicând recâștigarea puterii în est și sud, simultan cu politica de europenizare.
Stabilitatea și securitatea statelor din Estul Europei și fosta Uniune Sovietică au constituit preocuparea mai multor intelectuali atât din Federația Rusă, cât și din Occident. Odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice, Rusia a încercat să își definească identitatea pe scena securității internaționale. Timp de mai multe secole, până la Revoluția bolșevică din toamna anului 1917, Rusia a fost o mare putere, dar după dezintegrarea Uniunii Sovietice, la sfârșitul anului 1991, se părea că statul rus suferea de sindromul maniei grandorii, iar populația rusă se dorea fi o națiune superioară. Nu de puține ori, politicienii ruși au adus ca argumente superioritatea culturii ruse de dinainte de instalarea comunismului și a reușitelor tehnice și sportive din timpul perioadei sovietice, pe lângă argumentele de ordin geografic și democratic pentru a justifica sfera de influență a Rusiei, din care fac parte fostele Republici Sovietice, printre care și statele baltice.[10]
[1]Anne de Tinguy, Moscova și lumea-Ambiția grandorii:o iluzie?, Ed. Minerva, București, 2008, p.158.
[2]Ibidem, p. 162.
[3]Ibidem, p. 163.
[4]Ibidem, p. 164.
[5]Hahn Gordon, Mnaged democracy? Building stealth authoritarianism in St. Petersburg, în Demokratizația, vol. XII, nr. 2, 2004, p. 197.
[6]Oldberg Ingmar, Northern Europe:a new web of relations, în Gorodetski Gabriel, Russia between East and West, Ed. Cummings Center, Tel Aviv, 2003, pp. 111-112.
[7]Idem.
[8]Arkadi Moșes, Pilotni reguion ili dvoinaia periferia?în“Budușce Kaliningrada. Ot honfliktov k sotrudnicestvu”, în rom. Regiune pilot sau periferie dublă?în“Viitorul Kaliningradului. Conflicte și cooperareˮ, Ed. Ves' Mir, Moscova, 2003, p. 86.
[9]David R. Marples, Rusia în secolul XX:în căutarea stabilității, Ed. Meteor Press, București, 2014, pp. 451-452.
[10]Pranas Ciziunas, Russia ant the Baltic States:Is Russia Imperialism Dead?, în Comparative Strategy, Vol. 27, Nr. 3, 2008, p. 287.
