Cum îi uimeau româncele pe străinii care treceau pe aici în secolul al XVIII-lea

Supuse faţă de soţii lor şi binevoitoare faţă de străini, îmbrăcate simplu şi curat, româncele din secolul al XVIII-lea îi impresionau prin frumuseţea şi hărnicia lor pe străinii care au călătorit în Transilvania, Moldova şi Muntenia. O serie de mărturii arată felul de viaţă al tinerelor românce.

Scriitorul Johann Friedel, născut în Timişoara în 1752, dar stabilit în Viena, a descris hărnicia femeilor românce, într-un jurnal de călătorie, datat în 1769.

„Femeia, cum iese, ia fusul în mână şi toarce oriunde ar merge. Am văzut adeseori femei care purtau un copil pe spate, ţinând un altul la piept, ducând un al treilea de mână, având pe cap o oală cu lapte, pentru bărbatul ce era la păpuşoi şi care, cu toate acestea, torceau pe drum. Astfel, femeia adună vara destulă agoniseală pentru iarnă. În afară de aceasta, toate femeile mai posedă şi arta de a coase tot felul de desene pe cămăşile, cearşafurile, ştergarele lăicerele lor. Cusăturile (lor) au un  caracter cam gotic, dar unele din ele sunt, cu toate acestea, destul de reuşite. Combinaţia ideilor este remarcabilă, mai ales la astfel de lucrări”, scria autorul citat în volumul Călători străini despre Ţările Române. Volumul X (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2000).Vienezul era impresionat de portul simplu al româncelor, dar mai ales de comportamentul lor faţă de străini.

„Podoaba lor cea mai de seama constă în groşiţe noi, monede de şapte douăzeci de creiţari, însăilate în salbe, ce le poartă parte la broboade, parte la gât. Obiceiul cere însă ca să poarte numai banii ce-i primesc în dar. Aşa se şi explică felul de a se înfăţişa îndrăzneţ şi îndatoritor al fetelor române faţă de orice străin, mai ales însă faţă de germani, şi care to uimeşte. Aş fi dorit să se fi găsit alături de mine unul dintre băieţii de bani gata care, desigur, şi-ar fi golit buzunarele cu plăcere văzând cum fete în floarea vieţii, îmbrăcate în costume uşoare de nimfe, îi sar înainte din colibele lor, sărutându-i mâinile, întrecându-se în a-i servi fructe, lapte, brânză şi mălai.

Dansul ar fi crezut că e mutat în Câmpiile Elisee, comparând această situaţie cu cea obişnuită la cucoana sa, care, vopsită cu alb, căptuşită cu perniţe, şade ţeapăn, lăsându-l să se topească de dorul ei până îi îngăduie să-i sărute prea graţioasele ei mâini”, relata Johann Friedel.

Impresionau prin hărnicie

Fetele se căsătoreau de tinere şi erau deprinse cu munca de la vârste fragede, afirma savantul vienez Ignaz von Born, născut în Transilvania, în urma unei călătorii în Banat şi Ardeal. „Nu vezi nicăieri o femeie mergând fără a lucra. Ele poartă de obicei pe cap (coşul cu) ceea ce vor vinde la piaţă. Dacă au un copil neinţărcat, il poartă tot astfel. Furca le este înfiptă în brâu şi tot drumul, ele torc mergând. Tot ce le trebuie e făcut de ele”, afirma Ignaz von Born, citat în volumul Călători străini despre Ţările Române. Volumul X (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2000).

Omul de ştiinţă austriac se arăta uimit de obiceiurile românilor. „Riturile sau ceremoniile acestui popor aduc mai mult cu păgânismul decât cu religia pe care o mărturisesc ei. De exemplu, niciodată o femeie la ei n-ar îndrăzni să omoare un animal de orice fel ar fi. Miresele, in ziua nunţii lor, ca şi în ajun stau acoperite cu un văl. Oricine ridică vălul are dreptul la o sărutare, dar, totodată, trebuie să-i facă un dar, daca ea ar dori acest lucru”, relata Ignaz von Born, la începutul anilor 1770.

Omul de ştiinţă veneţian Francesco Griselini, autorul Istoriei Banatului a relatat despre cochetăria afişată în portul româncelor din Banat. „Femeile românce stau acasă mai mult desculţe şi numai când ies din casă şi la sărbători, ele încalţă cizmuliţe din piele galbenă sau roşie. Atât timp cât fetele sunt necăsătorite, ele umblă cu capul descoperit şi cu părul împletit. Cele casătorite însă, în unele localităţi ale provinciei, îşi acoperă capul cu un văl alb subţire, pe care il trag până sub bărbie, iar în alte locuri, folosesc o fâşie lungă de muselină, vărgată, pe care o aşează în aşa fel în cute, încât formează un fel de scufie. Atât fetele marl, cât şi femeile măritate caută să-şi sporească farmecul prin găteală. Grija lor dintâi este aţintită asupra împletiturii cosiţelor, iar celelalte prind de maramele lor salbe de diferite monede. Numai arareori se văd la ele monede de aur, iar cele care locuiesc în ţinuturile Dunării se folosesc chiar şi de aspri turceşti de argint. Ele îşi atârnă şi pe piept asemenea monede sau şiruri de mărgean sau mărgele de sticlă, iar truda ţiganilor va trebui să le pună la indemand cercei. Pe lângă acestea se mai adaugă şi o cămaşă brodată cu mătase sau fire de aur fals, cu care se împăunează la sărbătorile principale, la horă, la iarmaroace şi la hramuri sau nedei”, relata Francesco Griselini, la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Autorul Istoriei Banatului mai adăuga că femeile românce nu e aşezau cu bărbaţii lor la masă, ci mâncau după ei, stând mai totdeauna în picioare, îndeletnicindu-se în acelaşi timp cu vreo treabă casnică. „Nici în timpul sarcinii nu se abat de la această regulă, ci numai câteva zile înainte şi după naştere. Ele nasc uşor cu ajutorul moaşei; acest ajutor li se dă întotdeauna de către mamele sau soacrele lor. În trei-patru zile după naştere, ele sunt iar în stare a face faţă treburilor casnice”, relata Griselini, citat în volumul Călători străini despre Ţările Române. Volumul X (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2000).

Cum îşi jeleau soţii

Francesco Griselini se arăta mirat de modul în care româncele îşi manifestau dragostea faţă de soţii răposaţi. La înmormântări, femeile impresionau prin bocetele lor şi prin obiceiul de a-şi smulge părul. „Cu nimic nu pot fi asemuite dovezile durerii pe care femeile o arată la pierderea soţilor, copiilor, părinţilor şi fraţilor lor. Unele femei se duc în fiecare zi, altele numai în zile de sărbătoare, la cimitir, unde, şezând sau îngenunchind pe mormântul celui iubit, bocesc atât de sfâşietor, încât într-adevăr îţi trezesc mare compătimire. Altele aduc rachiu, colaci şi alte lucruri de mâncare, pe care le întind pe mormânt, ca şi când mortul ar manca din ele, femeile vorbesc cu mortul, căruia îi zugrăvesc marea lor durere, il cheamă să iasă din mormânt şi, într-un fel de cântece triste, ele evocă fericirea vieţii lor de mai înainte faţă de durerea lor de acum”, relata omul de ştiinţă veneţian.

Johann Lehmann, director al unei trupe de teatru din Bratislava, a ajuns în Transilvania la sfârşitul secolului al XVIII-lea. S-a arătat mirat de supunerea de care dădeau dovadă femeile faţă de soţii lor.

„Femeile românilor sunt cu toate roabele bărbaţilor, rar sunt dedate plăcerilor... Pe cât pierd românii în comparaţie cu alţi bărbaţi, pe atât câştigă femeile în comparaţie cu alte femei de seama lor de prin alte locuri. Româncele sunt supuse, prietenoase, îndatoritoare şi foarte harnice. Femeia munceşte la câmp, vede de copii şi de casă, toarce şi ţese pentru nevoile casei şi pentru vânzare, îşi face şi îşi curată ea însăşi îmbrăcămintea, creşte păsări, duce sau mână păsările la târg la vânzare, toarce din furcă în timp ce merge cu căruţa sau umblă pe jos, pe când bărbatul său doarme ameţit de băutură”, afirma Johan Lehman.