Cum au fost repatriați prizonierii americani din România, după 23 august 1944
La 23 august 1944, în Romania se aflau 1.123 de prizonieri americani (465 ofiţeri, 649 subofiţeri şi 9 trupă) şi 39 de britanici internaţi în Lagărul nr. 13 București (Școala normală de pe strada Sfânta Ecaterina, Spitalul Militar ,,Regina Elisabeta”) și în Lagărul nr. 14 Timișul de Jos (vilele primăriilor Brașov și Giurgiu).
Primii aviatori americani, 110 la număr, fuseseră capturaţi după raidul din 1 august 1943 asupra Ploieștiului, fiind internaţi în lagărul de la Timişul de Jos. După 4 aprilie 1944, când au fost reluate raidurile aviaţiei americane asupra teritoriului românesc, numărul prizonierilor aliaţi avea să crească, obligând autorităţile române să înfiinţeze un nou lagăr chiar la Bucureşti, în cazarma Regimentului 6 „Mihai Viteazul”. O lună mai târziu, din cauza bombardamentelor aliate care vizau centrul orașului, prizonierii americani au fost mutați în incinta Școlii normale din strada Sfânta Ecaterina, clădire care astăzi adăpostește Facultatea de Teologie Ortodoxă.
La sfârșitul lunii iunie 1944, numărul prizonierilor aliați aflați în București sărise deja de 600, iar lagărul din strada Sfânta Ecaterina era deja suprapopulat. Astfel, s-a luat decizia ca subofițerii aviatori aliați capturați să fie transferați în câteva clădiri aflate în partea de vest a Spitalului Militar ,,Regina Elisabeta”.
La sfârșitul lunii august 1944, numărul prizonierilor americani și britanici care se aflau internați în lagărele din București sărise deja de 1.000 de persoane. (...)
Aviatorii americani vor să lupte
Pe 25 august 1944, o delegație a prizonierilor americani a ajuns în audiență la noul ministru de Război, generalul de corp de armată Ioan Mihail Racoviţă, cerând, în numele tuturor prizonierilor, să fie scoși cât mai repede din București, unde erau expuși bombardamentelor neîncetate ale aviaței germane.
De asemenea, prizonierii americani cereau „să fie înarmați și organizați într-o unitate sub conducerea ofițerilor români, pentru a lupta alături de noi contra germanilor”, iar „un ofiţer aviator american, însoţit de un ofiţer român sau de o personalitate politică destinată de Guvern, să plece imediat cu un avion în Italia, pentru a aduce la cunoştinţă Comandamentului Aliat situaţia creată în România”.
Autoritățile române au luat act imediat de cerințele americanilor, iar cei aproape 900 de prizonieri care se aflau în lagărele din Școala normală Sfânta Ecaterina și Spitalul Militar „Regina Elisabeta” au fost mutați în afara Capitalei, în cazarma Regimentului 4 Vânători, care se afla 3 km sud de Ghencea, pe șoseaua București-Alexandria. Generalul Mihail Racoviță a dispus și ca aviatorii americani să fie înarmați, însă intrarea lor în luptă urma să se producă abia după o perioadă de instrucție de 10-15 zile, care urma să se execute sub comanda unor ofițeri români vorbitori de limba engleză.
Organizarea militară și înarmarea aviatorilor aliați s-au precipitat însă repede. De instrucția lor s-a ocupat personal șeful Secției 7 a Marelui Stat-Major. Prizonierii au fost organizați într-un batalion cu patru companii, cărora li s-au distribuit circa 600 de carabine și 100 de pistoale, plus două autocamioane și două motociclete cu ataș. Însă la primul contact cu ei, ofițerii români destinați să-i instruiască nu au fost prea încântați de situația trupei, constatând că aceștia „nu au fost luați în mână de comandanții lor, ceea ce a dăunat stării lor disciplinare”.
Indisciplinați și fără o instrucție de infanterie, aviatorii americani ar fi devenit victime sigure în confruntările cu mult mai experimentatele unități germane, astfel că s-a renunțat la folosirea lor în luptă.
Însă cea mai importantă dintre cerințele prizonierilor americani era ca aceștia să poată contacta cât mai repede Statul-Major al Armatei 15 Aeriene din sudul Italiei. Omul care avea să joace un rol cheie în această operațiune a fost locotenent-colonelul James A. Gunn, adjunctul comandantului Grupului 454 Bombardament, care căzuse prizonier la 17 august 1944. Acesta era foarte preocupat să-i scoată din ţară pe camarazii săi, înainte de sosirea ruşilor, care ar fi putut să-i interneze.
Întrucât legăturile radio cu trupele aliate din Italia erau întrerupte, Gunn a propus ca el să plece imediat cu un avion în Italia, însoțit de un ofițer sau de un oficial român pentru a putea informa Comandamentul Aliat despre situația creată în țara noastră. (...)
Un ofițer american în fuselajul unui Messerschmitt românesc
Cu aprobările de rigoare, în dimineaţa zilei de 27 august 1944, locotenent-colonelul James Gunn a decolat spre Foggia la bordul unui avion bimotor Savoia Marchetti S.M. 79 românesc de pe aerodromul Popeşti-Leordeni. Însă, din cauza unor defecțiuni tehnice, la scurt timp, avionul s-a întors din drum abandonând misiunea.
„Către orele 13:00 – îşi amintea general-maiorul (r.) ing. N. Balotescu – se aude un zgomot de avion bimotor şi toţi cei aflaţi pe aerodrom au văzut avionul Savoia 79 F, nr. 230, virând şi luând panta pentru aterizare. Consternare generală. Avionul purtător al speranţelor noastre se întorcea din drum. Ce se întâmplase? Motoarele avionului, care erau de tip Junkers Jumo 211, nu au restabilit puterea până la altitudinea de 5.000 m, deşi înălţimea normală de restabilire era de 3.600 m. Această defecţiune nu le-a permis să atingă viteza normală de zbor, pentru a evita riscul interceptării de către avioanele germane, ceea ce l-a determinat pe pilot să se întoarcă la baza de plecare”.
După război, James Gunn a explicat și el incidentul: „Din nefericire, după 20 de minute de la decolare, pilotul, care nu vorbea engleza, s-a întors la Popești-Leordeni. Mi s-a spus că ar fi avut probleme la motor, cu toate că eu nu am observat niciuna. Fie pilotul nu a avut curaj să execute misiunea, fie a fost chemat prin radio înapoi la aerodrom”.
Bâzu Cantacuzino: „Te voi duce eu în Italia”
Ca alternativă imediată a apărut căpitanul aviator Constantin „Bâzu“ Cantacuzino, comandantul Grupului 9 Vânătoare. „Cum am coborât din avion – relata James Gunn – am fost întâmpinat de un căpitan român pe care îl chema Constantin Cantacuzino. Era dintr-o familie aristocratică românească şi comandant al unui grup de vânătoare în București. Mi s-a adresat într-o engleză excelentă, spunându-mi: «Dacă vei putea zbura în burta unui Messerschmitt [Bf 109 G – n.n.], te voi duce eu în Italia». Am acceptat fără ezitare”.
Timpul constituia un factor esenţial, iar Gunn, care nu dispunea de alte opţiuni, era gata de orice. Iată și relatarea celui care s-a ocupat de pregătirea avionului Messerschmitt Bf 109 G românesc pentru transportul ofițerului american în Italia, generalul Gheorghe Gârleanu: „Pentru această misiune s-a oferit căpitanul aviator C. Cantacuzino. Lt.-col. Gunn era de faţă. Pilotul român a arătat că dacă se montează la avionul său Me-109 G, de o singură persoană, un rezervor de combustibil suplimentar, l-ar putea transporta pe ofiţerul american, luându-l pe locul ocupat normal de instalaţia radio. Acest spaţiu era foarte redus, iar Gunn era un om voinic. Pilotul socotea că abia va putea ajunge la Bari sau Foggia, deşi Gunn voia să fie dus la Caserta”.
În după-amiaza zilei de 27 august 1944, la ora 17:20, căpitanul av. Bâzu Cantacuzino, având în fuzelajul avionului pe ofiţerul american şi valiza cu documentele diplomatice din partea oficialităţilor române, a decolat spre baza aeriană americană de la San Giovanni. Pentru a nu fi interceptat de avioanele aliate, pe fuzelajul şi pe aripile avionului românesc au fost vopsite drapelul și însemnele aviației americane.
Locotenent-colonelul Gunn a descris astfel decolarea: „El [Bâzu Cantacuzino – n.n.] mi-a sugerat inteligent să anunțăm că vom pleca a doua zi de dimineața, la răsărit, pe 28 august, dar de fapt să decolăm mult mai devreme, în dupa amiaza de 27 august, imediat ce însemnele de pe fuselaj vor fi vopsite. Am acceptat, și numai domnul Georgescu [Rică Georgescu – n.n.], ministrul de Război, și subsecretarul de stat al Aerului au fost anunțati despre ora reală a decolării. Am fost echipat cu un costum greu, din piele, de zbor, și echipamentul radio a fost îndepărtat din fuselajul Messerchmitt-ului pentru a-mi face loc. Calea de acces în fuselaj era un capac de control rectangular cu diametrul de circa 45 cm situat pe partea stângă a fuselajului care era fixat în patru șuruburi. Când însemnele americane au fost vopsite, așa cum stabilisem împreună cu Cantacuzino, el m-a ajuat să intru în fuselaj sub pretextul că vreau să probez dacă am suficient spațiu. Dar odată ce am fost aranjat în fuselaj, el a tras capacul deasupra, a sărit în carlingă și în câteva secunde eram în zbor spre Italia”.
Faza iniţială a evacuării: Operaţiunea „Gunn”
Deasupra Mării Adriatice motorul Messerschmitt-ului a început să dea semne de oboseală, dar Bâzu a reuşit să aterizeze cu bine, după un zbor cu peripeții, la baza americană de la San Giovanni.
„După ce am fost scos din fuselajul avionului – își amintea Gunn – am realizat că sufeream de hipoxie și eram amețit. Imediat ce mi-am revenit am sunat la Comandamentul Armatei 15 Aeriene de la Bari, cerându-l la telefon pe generalul Nathan F. Twining [comandantul Armatei 15 Aeriene – n.n.]. În absența sa am vorbit cu generalul de brigadă Charles Born, șeful de Operații [al Armatei 15 Aeriene – n.n.]. După aceea, l-am sunat pe colonelul Fay Upthegrove, comandantul Escadrei 304, informându-l că m-am întors și că am contactat deja Armata 15 Aeriană. Imediat după ce am reușit să mâncăm ceva, împreună cu Cantacuzino am fost conduși la Bari, care se afla la aproximativ o oră de mers cu mașina. În noaptea aceea a început planificarea pentru lovirea unității de bombardament germane de pe aerodromul Băneasa și evacuarea prizonierilor de război din România”.
În seara zilei de 27 august 1944, Biroul de operaţii al Armatei 15 Aeriene a întocmit un plan de evacuare pentru prizonierii americani şi britanici aflaţi în România. Planul a fost prezentat eşaloanelor superioare a doua zi, fiind rapid aprobat. Tot pe 28 august a fost finalizat şi ordinul de operaţii pentru faza iniţială a evacuării, intitulat Operaţiunea „Gunn“.
În această primă fază, căpitanul av. Constantin Cantacuzino urma să se întoarcă înapoi în ţară însoţit de două avioane de vânătoare americane. Odată aterizat pe Popeşti-Leordeni, Bâzu trebuia să dea un semnal prin care piloţii americani erau înştiinţaţi că aerodromul era sigur. Aceştia urmau să transmită mesajul mai departe în Italia, de unde două avioane cavdrimotoare de tip B-17 „Flying Fortress” vor aduce în România personalul specializat pentru a stabili mijloacele de comunicaţii şi a începe adunarea tuturor prizonierilor aliaţi.
În scurta sa ședere în Italia, Bâzu a fost oaspetele americanilor, ajungând în audiență chiar la comandantul suprem al Forțelor Aliate din Mediterana. Întrucât Messerschmitt-ul său a fost distrus de piloții americani care au încercat să-l zboare, asul român urma să se întoarcă în țară cu un avion de vânătoare P-51 Mustang, pus la dispoziție de americani. (...)
Pe 29 august 1944, căpitanul av. Constantin Cantacuzino a decolat, astfel, din Italia cu avionul de vânătoare P-51 Mustang, botezat „Sweet Clara”, pus la dispoziţie de americani, având la bord geanta diplomatică cu documentele secrete primite de la Aliaţi, care trebuiau predate Casei Regale şi Guvernului de la Bucureşti. Pilotul nostru a fost escortat de cele două avioane P-51 Mustang pilotate de locotenent-colonelul William Daniel şi de locotenentul Walter Goehausen, ambii din Grupul 31 Vânătoare.
Zborul a decurs fără evenimente, iar Bâzu a aterizat cu bine la Popeşti-Leordeni, unde a produs o mare surpriză celor aflaţi pe aerodrom. Locotenentul aviator Ion Dobran nota în jurnalul său: „E ora 11:30 şi din nou motoare de avioane americane zbârnâie pe sus. De data asta parcă ar vrea să aterizeze. [...] Atenţia noastră se îndreaptă către cele patru Mustang-uri [conform surselor americane, au fost numai trei avioane – n.n.] ce se învârt pe sus. Iată, unul vine pe pantă şi aterizează. Ne strângem cu toţii ca la urs. Celelalte se rotesc în cerc pe deasupra. Nu mică ne e mirarea când vedem că din avionul aterizat [...] coboară «Bâzu», scoate pistolul de rachete, trage o rachetă verde şi cele trei Mustang-uri clatină din planuri în semn de înţelegere şi se îndreaptă către Italia, cu direcţia Foggia”. (...)
Misiunea OSS sosește în România
În după-amiaza aceleiaşi zile, pe Popeşti-Leordeni au aterizat două bombardiere B-17 „Flying Fortress”, din care a debarcat o echipă a Oficiului pentru Servicii Strategice (OSS), în frunte cu şeful delegaţiei, colonelul George Kraiger, a cărui misiune era rezolvarea problemelor logistice pentru repatrierea în Italia a prizonierilor aliați. „La ora 15:20 sosesc alte Mustang-uri (circa 40), escortă a două Boeing-uri Fortress – nota în jurnal său locotenentul aviator Dobran. Bombardierele aterizează, Mustang-urile, nu… Le numărăm: 40 de vânători pentru două bombardiere… Din fortăreţele pe care abia acum le vedem de aproape şi care au fiecare 13 mitraliere grele, debarcă o comisie de tot felul de ofiţeri şi reporteri, după care avioanele pleacă de unde au venit, fără a fi tăiat contactul, aşteptate în aer de Mustang-uri. Onorata comisie americană e îmbarcată în două platforme şi expediată, «ironia soartei», la hotel «Ambasador», de unde cu câteva zile înainte fuseseră daţi afară germanii”.
Misiunea delegaţiei Oficiului pentru Servicii Strategice (OSS) sosite la București era găsirea tuturor aviatorilor americani și britanici care căzuseră prizonieri în țara noastră și pregătirea lor pentru repatriere. Sarcina nu era deloc ușoară, întrucât o parte dintre ei se risipiseră în oraș imediat după deschiderea porților lagărelor, încercând să profite de „atracțile” pe care le putea oferi Capitala. Pericolul cel mare îl reprezentau acum trupele sovietice care ar fi putut să-i interneze pe prizonierii aliați, iar primele unități ale Armatei Roșii intraseră deja în București până în seara zilei de 29 august 1944.
Colonelul Kraiger a constatat că, în mare parte, prizonierii din lagărele bucureștene se aflau în cazarma Regimentului 4 Vânători de pe șoseaua București-Alexandria, iar cei de la Timișul de Jos se refugiaseră la Pietroșița pentru a nu fi capturați de trupele germane în retragere. Pentru cei rătăciți în Capitală, care nu știau de operațiunea de salvare, au fost transmise mesaje prin radio și presă, cerându-le să se prezinte la Hotelul „Ambasador” din București, unde își avea sediul misiunea Oficiului pentru Servicii Strategice.
Bâzu zboară din nou în Italia
O altă problemă majoră cu care s-au confruntat cei din OSS a fost că echipa condusă de colonelul Kraiger încă de la început nu a reuşit să restabilească legăturile radio cu cei din Italia, întrucât cele două aparate radio din dotare erau, în mod misterios, de nefolosit. Întrucât, până a doua zi, la cartierul general al Armatei 15 Aeriene nu au sosit vești din România, comandanţii americani au început să se teamă că misiunea nu a decurs conform planului.
Aşa că s-a apelat din nou la căpitanul av. Constantin Cantacuzino, căruia i s-a cerut să zboare la Foggia pentru a transmite mesajul că misiunea de repatriere putea să înceapă. În ziua de 30 august 1944, Bâzu a executat al doilea zbor în Italia, unde a informat Statul Major al Armatei 15 Aeriene din Bari de pregătirile colonelului Kraiger. Planul misiunii de repatriere, intitulat „Reunion”, a fost finalizat în aceeaşi seară.
Pentru misiunea de repatrierea a aviatorilor americani și britanici au fost amenajate special 38 de bombardiere B-17 „Flying Fortress”, dintre care două au fost transformate pentru transportul răniţilor. Avioanele aparțineau Grupurilor 2 şi 97 Bombardament din Escadra 5 Aeriană care, în repetate rânduri, bombardaseră teritoriul României.
În ziua plecării, aerodromul căpătase un aspect de talcioc
Operaţiunea „Reunion” a început în ziua de 31 august 1944, când trei valuri succesive de câte 12 bombardiere B-17 au aterizat la Popeşti-Leordeni, începând cu ora 10:00. Încă de dimineaţă, pe aerodrom se strânsese o mulţime mare de oameni, aviatori americani, britanici, dar şi mulţi români – piloţi, mecanici, trupă – veniţi să asiste la acest eveniment fără precedent.
Locotenentul av. Ion Dobran nota: „Încă de dimineață de la 9, avioanele americane zbârnâie pe sus. De data aceasta aterizează... sunt doisprezece Boeing Fortress care se lasă greoaie peste terenul nostru. Nu ne mai bucurăm pentru că acum cunoaștem scopul venirii lor. Au venit pentru a îmbarca și repatria americanii lor căzuți prizonieri la noi în număr de circa 800. Așteaptă grupați acolo în fața școlii de zbor fără vizibilitate și, în lipsă de altceva mai bun, au început un târg grozav, un fel de schimb în natură de insigne, bonete, pistoale, centuri, într-un cuvânt de tot ceea ce ne putem imagina. Se oferă prețuri mari pe obiecte de nimic ca amintire din România și sunt destui aceia care profită”.
Prizonierii erau fericiţi că se puteau întoarce acasă, aşa că încercau să obţină câte un suvenir care să le amintească de ţara noastră. Un alt martor român relata: „Foştii prizonieri, în aşteptarea îmbarcării, echipaţi de acum cu noi uniforme şi pricopsiţi cu «valută forte», doreau ca fiecare să ducă acasă măcar o cât de mică amintire din România, din ţara în care ei se bucuraseră de protecţie şi bună ospitalitate. Aceasta a făcut ca aerodromul să capete un aspect de «talcioc», în care se negociau diferite obiecte şi documente, chiar şi unele nimicuri care nu aveau nicio valoare. Insigne, decoraţii, ochelari de zbor, săbii ruginite, pistoale bune sau defecte, căşti de zbor, şepci, vestoane soldăţeşti vechi de la reformă, epoleţi, petliţe, vipuşte şi tot ce personalul de pe aerodrom sau ostaşii puteau aduce de acasă sau aduna din resturile aruncate la croitoria unităţii, toate erau înhăţate de prizonieri prin troc sau plătite cu bani peşin; scene de-a dreptul comice au început să apară peste tot”.
„Prizonieratul a luat sfârșit”
Prizonierii au fost îmbarcaţi în ordine alfabetică, în prima zi fiind evacuate 739 de persoane. Printre aceştia se aflau şi 39 de răniţi, care au fost transportaţi separat cu cele două avioane B-17 transformate în ambulanţe aeriene.
Iată ce-și notase în jurnal unul dintre primii aviatori îmbarcați în ziua de 31 august 1944, sublocotenentul Ken Barmore: „La ora 8:30 suntem pe aerodrom așteptând bombardierele B-17. Au sosit pe la ora 10:00. Înainte de apărea bombardierele am văzut cum avioanele P-51 zburau la joasă înălțime deasupra aerodromului, în perechi, asigurându-se că totul este sigur și că noi controlăm aerodromul. [...] Bombardierele B-17 au aterizat pe iarba aerodromului și s-au aliniat, iar noi ne-am îmbarcat câte 20 într-un avion. Fiind în ordine alfabetică, am nimerit în primul avion aliniat. Era pilotat de un locotenent-colonel şi un general care stătea lângă el, pe locul copilotului. M-am urcat prin botul avionului și am stat acolo tot zborul până la Bari. Am fost protejați în aer de multe P-51 și câteva Me-109 din Forțele Aeriene Române, și apoi am fost preluați de P-38-uri deasupra Iugoslaviei. Am aterizat la Bari, în Italia, unde ne-am întâlnit cu generalul Twining [comandantul Armatei 15 Aeriene – n.n.] care ne-a felicitat că ne-am întors acasă. Prizonieratul a luat sfârșit”.
A doua zi, pe Popeşti-Leordeni au aterizat 16 bombardiere, care au luat la bord alţi 393 de prizonieri. Operaţiunea „Reunion” s-a încheiat la 3 septembrie 1944, când trei bombardiere B-17 şi un avion de transport C-47 Dakota au ajuns la Bucureşti pentru a lua restul de persoane. La bordul acestora au urcat ultimii 29 de prizonieri.
În total, în cele patru zile au fost evacuaţi 1.161 de prizonieri, dintre care 1.117 erau americani, 31 britanici, 12 olandezi şi un francez. Sergentul american Peter Tierney, care era grav rănit, a rămas în România sub supravegherea a doi medici din Forțele Aeriene ale SUA, până când starea sa de sănătate îi putea permite zborul în Italia.
Timpul a trecut, dar mulţi dintre ei nu au uitat, nici după 50 de ani, perioada de prizonierat din ţara noastră. Cea mai bună dovadă o reprezintă faptul că, după 1990, numeroşi veterani americani din aviaţia SUA, care au luptat deasupra României sau au fost prizonieri în ţara noastră, ne-au vizitat, exprimându-şi gratitudinea faţă de poporul român şi pentru modul cum s-a comportat faţă de ei. Istoricul american Jay A. Stout nota: „În lagărele româneşti se asigura de obicei mai multă hrană decât în lagărele naziste, iar gardienii români nu erau la fel de grăbiţi să apese pe trăgaci ca omologii lor din Germania. În plus, românii nu împărtăşeau aceeaşi ură faţă de echipajele bombardierelor americane”.
Acest text este un fragment din articolul „Operațiunea „Reunion”, 31 august-3 septembrie 1944. Repatrierea prizonierilor americani și britanici din România", apărut în nr. 216 al revistei Historia (revista:216), disponibil în format digital, pe paydemic.com
Foto sus: Bombardiere B-17 pe aerodromul Popești-Leordeni, pregătite pentru îmbarcarea aviatorilor americani (© National Archives and Records Administration (Nara), Colecția Personală Alexandru Armă, ABC Collection - Constantin Bujor, Guliver / Getty Images, Arhiva „Historia”)
Mai multe pentru tine...
