Prizonierii americani în „colivia de aur” de la Timișu de Jos
La 1 august 1943, după atacul executat la joasă înălțime de aviația americană asupra Ploieștiului, în România au căzut prizonieri primii aviatori americani.
În ciuda efectului surpriză pe care mizau strategii americani, care considerau că printr-o singură lovitură pot distruge rafinăriile de pe Valea Prahovei, pierderile au fost mari, misiunea „Tidal Wave” fiind una dintre cele mai „costisitoare” dintre cele întreprinse de aviația americană în cel de Al Doilea Război Mondial.
Din cele 35 de bombardiere căzute pe teritoriul României s-au salvat 110 aviatori americani. Prizonierii au fost bine tratați de autoritățile române, fiind ulterior cazați în lagărul de la Timișul de Jos, situat chiar lângă șoseaua națională care duce spre Brașov. Timp de mai bine de un an, aviatorii americani au beneficiat de condiții excelente de trai, ținând cont de rigorile războiului, încât prizonierii l-au numit „colivia aurită”, unul dintre ei descriindu-l ca fiind, „probabil, cel mai bun lagăr de prizonieri din lume”.
Atacul surpriză executat de aviația americană la 1 august 1943 a venit ca un șoc pentru autoritățile militare române. Iată ce nota locotenentul (r.) Corneliu Valjan, care în calitate de interpret/translator al Secției II Informații va lua parte la interogarea aviatorilor americani capturați după acest raid: „Era 1 august 1943... din vămile văzduhului, atunci când nimeni nu se aștepta, a apărut pe cerul României un val uriaș de păsări gigantice (bombardierele cvadrimotoare B-24 Liberator — n.a.), cum nu se mai văzuse în țară, val ce a coborât deasupra Ploieștiului, până jos aproape de pământ, împroșcându-l cu bombe distrugătoare. Nicio bază aeriană aliată nu se afla în apropierea României. De unde au venit, Doamne?”.
Bombardierele americane decolaseră din nordul Africii, din jurul orașului libian Benghazi, pentru a distruge, printr-un atac surpriză, executat la joasă înălțime, rafinăriile de la Ploiești, Brazi și Câmpina. Raidul, care a avut ca nume de cod Operațiunea „Tidal Wave”, a fost executat de 178 de cvadrimotoare B-24 Liberator din cinci grupuri de bombardament (44, 93, 98, 376 și 389), care au fost special alocate pentru această misiune. În ciuda elementului surpriză pe care scontau strategii americani, din cele 162 de avioane care au ajuns deasupra României (restul până la 178 au fost pierdute din varii motive pe drumul spre obiectiv) 35 au fost doborâte de aviația de vânătoare și artileria antiaeriană româno-germană dislocată în apărarea Ploieștiului.
Efectivul echipajelor americane căzute în România a totalizat 350 de aviatori, din care 112 morţi, 110 prizonieri (valizi și răniți) și 128 dispăruți, mulți dintre ei carbonizați în aparatele doborâte. Însă aviatorii americani care au căzut prizonieri în România erau râvniți și de autoritățile militare germane, care doreau să-i interneze în lagărele din Germania pentru a afla cât mai multe informații de la ei. Dar la intervenția promptă a autorităților române, toți prizonierii americani au rămas la noi în țară, fiind internați în cele din urmă la lagărul de la Timișul de Jos.
„Răniții americani să fie îngrijiți precum cei români”
Imediat după terminarea atacului, autorităţile române au încercat adunarea tuturor aviatorilor americani salvați din avioanele doborâte. În total au fost capturați 110 prizonieri, dintre care 64 au fost luați de români şi 46 de germani (cel puţin 10 dintre aceștia au fost luați de către comandamentul german de la Legiunea de Jandarmi Prahova).
Până în seara zilei de 1 august 1943, majoritatea aviatorilor americani salvați pe teritoriul României au fost capturaţi. Sergentul Harry Opp îşi aminteşte: „În prima noapte eram total debusolați. Fiecare dintre noi se gândea acasă, la cei dragi şi nu știam ce o să se întâmple cu noi”. Mulți dintre răniți, aflați în stare gravă, au fost transportați la Ploiești şi Bucureşti. Vizitând personal regiunile afectate de bombardament, mareșalul Ion Antonescu avea să constate că „atitudinea sau ţinuta răniţilor şi a celorlalţi aviatori prinşi este ostăşească”.
Astfel, dispozițiile șefului statului au fost clare: „Răniții americani să fie îngrijiţi precum cei români”. Se pare că aceste ordine au fost respectate, întrucât, la 2 august 1943, când Regele Mihai a vizitat spitalele cu răniți, prizonierii americani erau îngrijiți în paturi vecine cu cele ale victimelor raidului lor. Începând cu 8 august 1943, cei mai mulţi dintre răniţi au fost transferați la Spitalul de Zonă Interioară nr. 415 din Sinaia, unde clima răcoroasă din zona de munte, dar şi îngrijirile acordate au contribuit la însănătoșirea lor grabnică. Astfel, pentru mulți dintre prizonierii americani răniți în atacul de la 1 august 1943, tratamentul acordat în spitalele româneşti a însemnat o nouă șansă la viață, aceștia putând să se întoarcă sănătoși acasă, în septembrie 1944.
(...)
Lagărul de la Timişul de Jos
La jumătatea lui septembrie 1943, autorităţile române au hotărât ca prizonierii americani valizi să fie mutaţi la Timişul de Jos, în apropierea Brașovului (Lagărul nr. 14), unde aveau să fie cazați în două clădiri (vila funcționarilor Primăriei municipiului Brașov — 56 de locuri și vila Primăriei orașului Giurgiu — 30 de locuri), situate la 250 de metri una de alta.
Lagărul care avea să-i găzduiască pe aviatorii americani se afla întro frumoasă zonă montană turistică, oferind condițiile necesare unei conviețuiri civilizate. Astfel, Comisia de rechiziţii a judeţului Braşov predase cu două zile înainte Lagărului nr. 2 Feldioara patru clădiri. Amenajat în pripă, acesta i-a primit pe noii locatari câteva zile mai târziu, prizonierii fiind transportaţi cu autobuzele de la Bucureşti, nu înainte de a face şi o scurtă oprire la Sinaia, unde li s-au alăturat alţi 20 de prizonieri refăcuţi după perioada de convalescenţă.
Despre locația care avea să devină casă pentru prizonierii americani mai bine de un an, Corneliu Valjan nota: „Între timp, s-a găsit o vilă mare pe Valea Timișului, aproape de Brașov, care mai avea și o casă lângă ea, s-a înconjurat o suprafață de teren împreună cu cele două clădiri cu sârmă ghimpată și, în lagărul astfel creat, au fost transferați pe rând prizonierii care se bucurau de un regim de favoare, de fapt, membrii echipajelor Tidal Wave”.
Condițiile de trai din lagăr au foarte bune, așa că prizonierii l-au numit „colivia aurită” (The Gilded Cage). Unul dintre ei l-a descris ca fiind, „probabil, cel mai bun lagăr de prizonieri din lume”.
Același Valjan afirma la rândul său: „Valea Timișului e un loc subcarpatin plin de soare, înconjurat din toate părțile de păduri de brad. De fapt, o stațiune climaterică. Curând, când au sosit două vagoane de la Crucea Roșie americană cu îmbrăcăminte, pături, tot felul de alimente scumpe, țigări etc., pe care prizonierii, parte le consumau, parte le vindeau, primind în schimb șampanie, coniac și tot felul de alte băuturi. Din cauza traiului prea bun și a băuturilor, de multe ori s-au iscat certuri și scandaluri între ei”.
La 28 septembrie 1943, consilierii Paul Ritter şi Franck Bruderer de la Legaţia Elveţiei au vizitat noul lagăr de prizonieri de la Timişul de Jos. Cu acest prilej, maiorul William H. Yaeger, prizonierul american cu gradul cel mai înalt, a fost invitat să completeze un chestionar privind condiţiile de existenţă din lagăr.
Ofiţerul american a caracterizat tratamentul primit din partea autorităţilor române ca fiind „bun şi omenesc”. Condiţiile de cazare din lagăr erau decente: ofiţerii erau cazaţi câte doi sau patru într-o cameră, iar subofiţerii în două dormitoare mari, cu paturi curate. Şi unii, şi alţii dispuneau de apă caldă curentă. Prizonierii mai aveau la dispoziţie o infirmerie cu medic şi un loc de recreare, unde citeau cărţi, reviste sau puteau juca ping-pong sau domino.
Conducerea lagărului urma să le amenajeze un teren de volei şi unul de baschet. Toţi prizonierii îşi primiseră solda pe luna august, urmând ca pe 2 octombrie să o primească şi pe cea de pe luna septembrie. Au existat însă şi plângeri, principala nemulţumire fiind legată de hrana subofiţerilor şi de faptul că aceştia erau consideraţi ca făcând parte din categoria „trupă”, nefiind retribuiţi la fel ca subofiţerii din Armata Română.
În acest sens, maiorul Yaeger i-a rugat pe reprezentanţii Legaţiei elveţiene să intervină pentru îmbunătățirea hranei acestora, întrucât problema dura de aproape două luni fără a fi soluţionată. Plângerea a fost adusă şi la cunoştinţa comandantului lagărului, care a promis că problema va fi rezolvată. În rest, prizonierii mai solicitau haine de schimb şi lenjerie de corp, dar şi lucrurile personale care nu le fuseseră încă returnate. Chiar dacă avea o infirmerie cu doctor, aceştia cereau şi un medic-dentist, „întrucât unii prizonieri suferă de dureri de dinţi şi trebuie văzuţi şi trataţi de un specialist”.
Fragmentul face parte din articolul ,,Colivia aurită“ din Carpaţi. Prizonierii americani în lagărul de la Timișu de Jos (1943-1944), publicat în numărul 262 al revistei „Historia” (revista:262), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 noiembrie - 14 decembrie, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: ARHIVELE MILITARE NAŢIONALE ROMÂNE (AMNR),NATIONAL ARCHIVES AND RECORDS ADMINISTRATION (NARA), ARHIVA NAŢIONALĂ DE FILME (ANF)
