Cum au construit romanii podul peste Dunăre de la Drobeta Turnu Severin?

Regiunile istorice ale Banatului, Olteniei și Transilvaniei sunt împânzite de rămășițele edificiilor antice din secolele II și III, perioada în care aceste locuri au fost cuprinse în Imperiul Roman. Unul dintre cele mai spectaculoase monumente ale Antichității, ale cărui vestigii s-au păstrat pe teritoriul României, este Podul lui Traian de la Drobeta Turnu Severin.

Podul peste Dunăre a fost proiectat de arhitectul Apolodor din Damasc și a fost construit între anii 103 și 105. Pentru construcția sa a fost nevoie ca Dunărea să fie abătută de la cursul normal, cu ajutorul unui braț mort, pe malul drept, pentru a putea fi realizați cei 20 de piloni ai podului, care măsura peste un kilometru.

Istoricul Dumitru Tudor arăta că arhitectul antic Apolodor a ales ca loc de construcție a podului de 1,1 kilometri albia Dunării din fața actualului oraș Drobeta Turnu Severin, datorită avantajelor tehnice pe care le prezenta Insula Șimian, aflată în aval, și nu din considerații de natură militară sau economică.

„Este știut că arhitecții romani fundau picioarele podurilor de piatră în albia marilor fluvii numai prin sistemul abaterii apei, pentru ca zidăria să poată fi ridicată pe uscat. Ca această metodă să poată fi aplicată, era necesar ca în punctul respectiv să se sape un canal de deviere totală sau parțială a apei”, nota istoricul.

La Porțile de Fier, aflate în amonte, la 15 kilometri de viitorul pod, romanii au construit un canal de navigație pentru a adânci Dunărea pe o lungime de circa trei kilometri, astfel încât navele lor să traverseze în siguranță prin cel mai periculos loc al fluviului. Același sistem de deviere a fost folosit și la construcția podului.

„Dacă la Porțile de Fier s-a săpat un canal cu totul nou, pe un teren virgin, la podul lui Traian s-a lărgit un vechi braț al Dunării, ca pe el să fie abătută cea mai mare parte a apelor de pe albia principală. Brațul mort de pe malul iugoslav este și azi plin cu apă, pe o lungime de circa 6 kilometri. Cu ajutorul unui dig puternic, Apolodor a avut posibilitatea să devieze pe acest braț cea mai mare parte din debitul apei fluviului de pe albia principală a Dunării. Prin alte canale de deviere s-a folosit, de asemenea, și de existența unui puternic banc de nisip (o prelungire a insulei Șimian), care apare și azi în timpul scăderii cursului apei”, nota academicianul Dumitru Tudor.

Cum au fost construiți pilonii podului

Acesta adăuga că fiecare picior al podului avea lățimea de 18–19 metri, lungimea de 33–34 metri și era prevăzut, spre amonte și aval, cu „colțari” pentru despicat curentul apei. Felul cum au fost zidite, cu temeliile înfipte în albia fluviului, arăta că fundarea lor s-a făcut numai pe fundul secat al Dunării.

Potrivit istoricului, în 1909 s-ar fi putut afla exact cum au fost fundate picioarele Podului lui Traian, pentru că două dintre ele au fost demolate până la temelii. Numai că inginerul care a condus lucrarea nu a publicat observațiile făcute.

„Atunci când a început dărâmarea, el a întâlnit straturi groase de zidărie lucrată cu cărămidă, apoi un miez puternic din piatră spartă, legată cu mortar de var, iar la baza picioarelor fuseseră așternute mai multe straturi de blocuri din calcar, legate între ele într-o perfectă orizontalitate. Așezarea acestor blocuri era posibilă sub nivelul apei numai pe albia uscată”, nota Dumitru Tudor.

Ingineria romană de la baza podului

Blocurile erau legate între ele cu bare de stejar, foarte bine conservate, iar în jur existau urme de cofraje și incinte din piloni de lemn, etanșate cu ciment roman adus din Italia. O parte dintre blocurile și pilonii descoperiți atunci s-au păstrat la Muzeul „Porțile de Fier” din Drobeta Turnu Severin.

„În legătură cu enigma construcției picioarelor podului lui Traian, ajungem la următoarele concluzii, sprijinite și pe recomandările făcute de arhitecții romani: mai întâi, Apolodor a abătut cel puțin două treimi din volumul Dunării pe brațul sudic al fluviului. Unele picioare au fost construite direct pe uscat, pentru altele însă s-au folosit metode speciale. Acolo unde încă mai curgea apă, s-au ridicat în albia Dunării țarcuri de mărimea 40 x 26,68 m, din piloni înalți de 3,62 m, înfipți puternic în pământ. Între pereții dubli ai acestor țarcuri s-a turnat ciment natural (pozzolana), adus din Italia. Apa izolată în aceste țarcuri, prin întărirea cimentului, a fost apoi evacuată cu ajutorul diferitelor pompe de care dispuneau romanii (tympanum, cochlea etc.)”, arăta istoricul.

Romanii au construit apoi un alt țarc din piloni, au curățat și săpat fundul albiei, apoi au turnat un strat de beton. Peste el au așezat blocuri de calcar tăiate egal, fixate între ele cu lemn de stejar și bare metalice. Deasupra acestei temelii au ridicat miezul pilonului, din piatră și mortar, apoi partea din cărămidă care susținea podul.

„Natural, o atare zidire a solicitat importante forțe de muncă și materiale de construcție. Inscripțiile întâlnite pe cărămizile din zidăria podului ne arată că numai pentru pregătirea acestui material de construcție s-au folosit o legiune și trei corpuri auxiliare, aproximativ 8.000–9.000 de soldați. Toată piatra a fost extrasă din faliile malurilor Dunării, care se găsesc azi pe flancurile barajului de la «Porțile de Fier». Transportul s-a făcut, în aval, cu corăbiile, până la șantierul de lucru”, explica profesorul universitar, în 1970.

Potrivit istoricului, blocurile mari de piatră, de 800–1.000 de kilograme, au fost ridicate cu macarale și coborâte de pe corăbii la baza picioarelor podului, fapt indicat de orificiile trapezoidale săpate în suprafața blocurilor, folosite pentru prinderea cârligelor scripetelui.

Bârnele de stejar, aduse din pădurile seculare ale dacilor

Deși podul a fost distrus în secolul al III-lea, în afara pilonilor de piatră, și alte părți din structura sa au rezistat. Cel puțin o grindă de stejar s-a păstrat din podul antic de la Drobeta - Turnu Severin, ridicat din ordinul împăratului Traian, în vremea războaielor daco-romane.

„Stejarul folosit la podul de peste Dunăre n-a fost adus din sud-vest, cum se crede, ci din nordul Dunării. Deci, la construirea podului, Traian trebuie să fi fost stăpân — cel puțin în parte — pe regiunea colinelor din Oltenia sau Banat, unde creștea asemenea stejar și era ușor de adus”, arăta inginerul Ion Florescu, în Revista pădurilor (1967).

Unii istorici susțin că, în vremea împăratului Hadrian, succesorul lui Traian pe tronul Imperiului Roman, podul a fost distrus parțial, de teamă ca el să nu fie folosit de dacii răzvrătiți.

În 1909, Comisia Internațională a Dunării a decis să distrugă doi stâlpi care stânjeneau navigația. În 1932, erau 16 stâlpi rămași sub apă, dar în 1982 doar 12 au mai fost identificați de arheologi. În prezent se pot vedea primul și ultimul stâlp pe malurile Dunării. Ruinele podului de la Drobeta - Turnu Severin au fost declarate monument istoric.

Descoperă cum a fost construită Sarmizegetusa Regia pe adevarul.ro!