Cum au ajuns țăranii să fie subiect de batjocură? Răspunsuri medievale la clișee actuale!

Ne putem imagina că recruții din secolul al XIV-lea, trimiși să păzească plajele Angliei în timpul iernii englezești, nu erau prea mulțumiți să fie considerați „cei care muncesc”. La fel, nici țăranii care negociau cu stăpânul lor să le ofere prânzul în zilele când lucrau pământul acestuia, sau spălătoresele din mahalalele orașelor. Totuși, cel puțin exista un sentiment de demnitate în împărțirea în „laboratores, oratores, bellatores” — cei care muncesc, cei care se roagă și cei care luptă — descrisă de Ælfric din Eynsham (cca. 955–1010). Ideea era că fiecare avea un rol indispensabil în societate — chiar dacă ar fi preferat altul.

Dar chiar și acest mic avantaj lipsea în porecla mult mai răspândită pentru țăranii din Europa medievală, rustici (la singular rusticus). Termenul, strămoș al cuvântului „rustic” din română, însemna inițial „rural” sau „de la țară”. Dar, folosit pentru majoritatea populației medievale europene, cuvântul a început să definească nu doar unde locuiau țăranii sau ce făceau, ci cine erau ei. Episcopul portughez Álvaro Pelayo (m. 1352) nu s-a sfiit să spună:

„Chiar dacă arau și sapau pământul toată ziua, deveneau cu totul pământești: lingeau pământul, mâncau pământul, vorbeau despre pământ; în pământ își puseseră toate speranțele și nu le păsa deloc de substanța cerească care avea să rămână.” (trad. Paul Freedman, Images of the Medieval Peasant)

Cei trei - „laboratores, oratores, bellatores” țăranii (cei care muncesc), predicatorii (preoții) și luptătorii (războinicii)

Punctul său de vedere era plângerea obișnuită a preotului că turma lui nu-și păsa de Dumnezeu, dar el folosea tocmai latura dezumanizantă și ofensatoare a celor „care muncesc” pentru a-și susține argumentul. Comentariul său arată și cum „rustic” a căpătat deja aceleași conotații pe care le are și astăzi: aspru, demodat, lipsit de rafinament, simplu (sau chiar prost). Sau, cum spunea „Complaynt of Scotland” în 1550, „lipsit de urbanitate și de speculație filosofică naturală.” Fie că-i spui hick, hayseed sau hillbilly, dacă ești unul dintre rustici, ești cam un „redneck” medieval.

Din sursele care au supraviețuit, nu prea pare să fi existat ceva ce-i plăcea mai mult comediantului medieval de clasă mijlocie sau superioară decât o glumă bună pe seama țăranilor. (Satira anticlericală domina, desigur, satira antipersoană, inclusiv când clericii erau ei înșiși comedianti.) Glumele medievale cu rustici se bazau pe aceleași semne ale „necivilizării” ca și umorul modern de tip hayseed: prostia și comportamentul sexual nepotrivit. Dar, spre deosebire de glumele moderne cu incest (un stereotip redneck apărut în anii 1970), satira antițărană medievală se baza mai mult pe scatologie.

Glume cu țăranul: umor medieval pe seama țăranilor

„Un oarecare țăran, al cărui obiect îi scăpase din mână și căzuse în râu, stătea pe pod așteptând să treacă toată apa.” ~ Jacques de Vitry (cca. 1160–1240), episcop de Acre

Un alt exemplu, în povestea germană din secolul XIV, Konni, unde țăranul Konni pare să câștige o prințesă de soție, incapacitatea țăranilor de a se integra în societatea civilizată este totuși sursa glumei. Prințesa frumoasă le oferă pretendenților o provocare: cine o învinge în duel verbal, o poate lua de soție; dacă ea câștigă, pretendentul moare. Ea avusese o lungă serie de victorii când a fost adus Konni în fața curții. Konni o provoacă atât de tare încât ea nu mai poate replica coerent. Dar în loc să se considere învinsă, poezia continuă:

„Doamna s-a mâniat atât de tare Încât și-a pierdut mințile. A spus: «Asta e rahat.» Konni a avut noroc: Și-a dat jos pălăria Ca toți să vadă. În fața tuturor, a spus: «Asta e rahat: eu am făcut-o!» Konni, găsesc, A învins doamna pentru a treia oară.”

Victoria lui Konni stă parțial în jocul de cuvinte al poetului și parțial în funcțiile corporale grosolane și voința de a fi cât mai obraznic la curte. Totodată, căsătoria prințesei cu Konni este o pedeapsă pentru că a făcut să moară mulți pretendenți: este coborâtă la nivelul lui, dusă în satul său. În glumele medievale cu „rednecks”, chiar și când țăranii câștigau, de fapt nu câștigau.

Din păcate, nu avem voci ale țăranilor medievali care să fi supraviețuit. Nu știm dacă ei făceau glume despre tunsori „se seamănă în față, se recoltează în spate” sau dacă zâmbeau la „dacă Mansa Musa din Mali a împărțit atâta aur în pelerinajul său încât a dat peste cap economia Mediteranei pentru un deceniu, iar pe tine nu te-a afectat deloc, atunci ești un rusticus.” Știm însă că, indiferent dacă își spuneau sau nu propriile glume, țăranii nu doreau să trăiască pe baza stereotipurilor.

De exemplu, în 1402, sătenii din Kraftshof și alte cinci sate au cerut diecezei un preot care să le spună zilnic Sfânta Liturghie, ca „hrană spirituală” în timpul muncii. Cum aveau bani pentru un beneficiu salarizat, episcopul a trimis un preot. Dar în 1431, trimisul satului îl irita iar pe episcop, cerând un preot care să țină predici competente și să le ofere mai multe cunoștințe religioase decât preotul lor, educat doar la școală. Așadar, uită de „lipsit de speculație filosofică naturală”.

Trebuie spus din start: în ciuda asemănărilor de statut și satiră, e important să nu tragem o linie culturală continuă între stereotipurile medievale despre rustici și „rednecks”-ii moderni. Stereotipul hillbilly, legat de zonele Appalachia, Ozarks și Sudul rural al SUA, are rădăcini specifice în secolul XIX, legate de construirea căilor ferate transcontinentale care au ocolit comunitățile muntoase din est. Deși multe fenomene din secolul XIX s-au inspirat din Evul Mediu, locomotiva cu aburi nu e printre ele.

Părul medieval cu „mullet” face apariția

Desen de Albrecht Dürer cu soldați irlandezi, cca. 1521. Observă părul celor doi țărani din dreapta. Să luăm ca exemplu pe călugărul cistercian din secolul XIII și autorul Caesarius von Heisterbach. Cel mai cunoscut text al său adună o mulțime de anecdote cu scop moral și religios, numite exempla. Acestea sunt valoroase pentru istorici pentru că, indiferent dacă poveștile sunt reale, decorurile lor trebuiau să pară realiste pentru publicul timpului, reflectând mentalitatea generală. Discutând dorința unui nobil de a vedea cum arată demonii, Caesarius descrie unul astfel, sperând să fie recunoscut:

„Un țăran masiv, cu piept lat, umeri ascuțiți și gât scurt; părul îi era aranjat la modă în față, iar restul îi cădea ca niște spice de orz pleoște.” (trad. Scott și Bland, The Dialogue On Miracles)

Oratores (cei care se roagă) poate spuneau Matins în față, Vesperi în spate. Bellatores (cei care luptă) poate glumeau despre Guinevere și Arthur în față, Guinevere și Lancelot în spate. Oricum ar fi fost, vă prezint: mullet-ul medieval.