Cum a scapat Germania de plata reparatiilor dupa Primul Razboi Mondial si a aruncat lumea in criza economica!

Primul Razboi Mondial a luat sfarsit pe 28 iunie 1919, atunci cand a avut loc semnarea Tratatului de la Versailles. Germania, marele perdant, trebuia sa plateasca o suma de bani ca reparatii de razboi statelor atacate. Suma era undeva in jurul a 270 de miliarde de marci germane, insa aceasta suma a fost diminuata, ulterior, la 226 de miliarde de marci germane.Sub acest spectru, Germania ameninta cu insolventa in ideea ca, intr-o asemenea situatie, singurii care au ceva de pierdut sunt creditorii. De data aceasta, Germania era supraindatorata dupa pierderea Primului Razboi Mondial si era presata de doua tipuri de creditori:cei care trebuiau sa primeasca banii sub forma reparatiilor si creditorii privati, care detineau datoria privata a guvernului german, a municipalitatilor, a bancilor sau a industriei. Aceasta datorie a crescut pana la 4 miliarde de dolari si doua treimi din aceasta datorie era detinuta de americani – banci, investitori si alti creditori.

Pentru nemti, aceasta situatie nu era deloc delicata si jonglau cu cele doua categorii de creditori. Mai intai, le spuneau celor care pompau bani in Germania ca daca acestia ar fi exonerati de reparatiilerazboiului, atunci ar putea sa isi plateasca datoriile. Apoi, discutau cu membrii guvernelor statelor carora trebuiau sa le achite reparatiile, punand problema in acest fel:veniti alaturi de noi, renuntati la datorii si noi o sa platim reparatiile de razboi.

Germania si-a sustinut aceasta politica pana cand a reusit sa ii faca pe creditori sa se certe intre ei. Pana la urma, frustrati, acestia au numit o comisie internationala de experti care sa examineze datoria Germaniei de ambele parti. Analiza lor urma sa arate care parte a datoriei poate fi achitata de nemti. Numai ca, in 1924, Germania era scufundata in datorie. Inflatia crescuse la un nivel colosal, asa ca datoria sa nu mai insemna nimic. Practic, Germania si-a provocat insolventa atat pe plan intern  cat si pe plan extern, in conditiile in care bazinul Ruhr era ocupat de fortele belgiene si franceze.

Asa ca acest comitet international a elaborat Planul Dawes, prin care Aliatii erau obligati sa plece din Bazinul Ruhr iar Germania sa inceapa sa isi plateasca reparatiile de razboi, cate 625 de milioane de dolari pe an. Numai ca, acest plan nu a prevazut si o data limita pentru restituirea acestor datorii.  Pentru acest plan, economistul Charles Dawes a primit Premiul Nobel, dar ceea ce s-a hotarat in 1924 nu a avut niciun efect.

Dupa ce si-a provocat insolventa, Germania s-a imprumutat masiv de la creditorii externi. 200 de milioane de dolari au fost imprumutati de la Marea Britanie, Franta si SUA pentru a-si achita datoriile de razboi. Asa, a inceput sa creasca datoria privata. Asadar, s-a ales praful de Planul Dawes, la cinci ani de cand a fost adoptat.

Ulterior, un al doilea comitet international de experti s-a reunit pentru a analiza situatia Germaniei. Si, uite asa, s-a intocmit Planul Young, prin care Germania trebuia sa plateasca reparatii in valoare de 400 de milioane de dolari pe an. Pentru a pune in aplicare planul, guvernul german a imprumutat 300 de milioane de dolari de la Marea Britanie, SUA si Franta pentru a-si onora datoriile.

Germania ii pacalise pe toti. In paralel cu aceste discutii, propaganda nemtilor era in toi, spalandu-le creierii cetatenilor sai cu faptul ca plata reparatiilor de razboi distrug Germania si ca un al doilea faliment ar fi cel mai mic sacrificiu pe care l-ar face poporul german.

Americanii, plini de lacomie, nu se mai opreau din a achizitiona bonduri germane intrucat rata dobanzii era foarte mare. Bancile americane isi depuneau surplusul de fonduri in banci germane din acelasi motiv. Nu ii interesau foarte mult propaganda sau discutiile politice, considerand ca acestea nu altereaza investitiile pe termen lung.

In 1931, Germania era in pragul falimentului si tipa dupa ajutor spre creditorii sai pentru a o salva de la prabusire. Sistemul sau financiar era inecat de inflatie. Reichsbankul avea toate motivele sa taca pentru ca, in cazul falimentului, nu ar mai fi putut sa plateasca cei 4 miliarde de dolari pe care ii datora investitorilor si bancilor straine. Ar putea lumea financiara sa lase acest lucru sa se intample?

Marea Britanie, in niciun caz, asa ca facea lobby pe langa SUA ca sa participe la aceasta operatiune de salvare. Desi avea o datorie mai mica de recuperat, in comparatie cu SUA, nereusind sa isi ia banii inapoi ar fi insemnat un adevarat deza

Oricum era un dezastru, pentru ca nimeni nu stia ce avea sa se intample cu bancile americane care isi depozitasera banii in cele germane, sau cu bondurile germane cumparate de investitorii americani plini de lacomie. Presedintele SUA, Herbert Hoover, a propus vacanta bancara.  Asa ca Germania era scutita de plata reparatiilor de razboi timp de un an de zile. In urma acestei decizii, Germania s-a ales, practic, cu inca un imprumut de 400 de milioane de dolari, ceea ce insemna plata anuala ce o avea de achitat ca reparatii de razboi. Rezerva Federala, Banca Angliei si Banca Nationala a Frantei i-au mai acordat Germaniei inca 100 de milioane de dolari de care sa distribuie in caz de urgenta.

Ce a urmat? In primul rand, toate bancile private ale Angliei, Frantei, Olandei, Elvetiei si Statelor Unite si care isi aveau banii depusi in bancile germane, profitand de dobanzile mari, au inceput sa isi retraga banii intrucat nimeni nu avea cum sa anticipeze ce avea sa se intample peste un an. Insusi germanii au intrat in aceasta goana si cei care nu stiau cum sa se foloseasca de sistemul de schimb valutar traversau granita si se duceau in Elvetia sau Olanda pentru a scapa de marci.

Planul lui Hoover a fost dejucat de germani si de finantele mondiale. Germanii se duceau acum cu sacul la elvetieni, englezi si francezi cerandu-le sa cotizeze. Falimentul era iminent. Practic, germanii ii implorau pe creditori sa plaseze bani in Germania care erau apoi scosi din tara chiar de cetatenii Germaniei!

Asa ca Banca Angliei si Banca Frantei erau nevoite sa sara din nou la cap pentru un nou imprumut acordat Germaniei. Francezii au preluat fraiele negocierilor si le-au impus germanilor o serie de masuri nepopulare pe care trebuiau sa le puna in aplicare. Doctor Luther, presedintele Reichsbankului, a avut astfel posibilitatea sa puna din nou in miscare propaganda si sa dea vina pe francezi pentru situatia ingrozitoare in care se afla Germania.

Englezii tremurau in fata perspectivei falimentului german, asa ca au initiat o intalnire cu ministrii tarilor in cauza la Londra. Germanii au afisat o atitudine de nepasare. Lor le conveneau ambele variante: si falimentul si perpetuarea acestei situatii, in care creditorii internationali pompau cu bani in Germania. Ba din contra, la un moment dat au dat vina pe comunitatea financiara internationala pentru birurile pe care le-au impus nemtilor ca plata a reparatiilor de razboi.

Marea afacere a nemtilor a fost creditarea pe termen scurt. Au primit o groaza de bani pe care i-au cheltuit intr-un mod extravagant. Nici macar nu s-au oboist sa nege! Dar creditorii Germaniei erau nerabdatori sa isi recupereze banii cat mai repede. Asa ca Germania se afla in ipostaza pe care abia o astepta: sa isi declare falimentul! Sau… Creditorii mai primeau “o ultima sansa”: adica ei trebuiau sa ii mai acorde Germaniei un nou imprumut urias ca sa isi salveze investitiile. Dar, mai intai, trebuiau sa salveze Germania. Asta era retorica nemtilor. Iar creditorii se temeau ca Germania va devina o tara comunista sau ultra-nationalista dupa ce isi va declara falimentul, fapt ce ii ingrozea pe toti.

Oricum, toata lumea era plina de titlurile de stat germane iar bancile si creditorii privati le dadeau aproape gratis, numai sa scape de ele! Asa ca nimeni nu avea nicio idee cum sa rezolve aceasta situatie imposibila. Mai mult, Germania cerea pentru a nu intra in faliment inca un imprumut de 500 de miliarde de dolari. O facea pur si simplu, pentru ca nu avea nimic de oferit, in afara vorbelor goale.

Intrunirea nu a oferit niciun rezultat, pentru ca nimeni nu a vrut sa le mai dea germanilor un nou imprumut, dar a produs doua recomandari. Prima era aceea ca bancile creditoare sa nu isi mai scoata banii din Germania si a doua recomandare era ca un comitet international de experti sa analizeze situatia nemtilor.

Creditorii au fost pur si simplu umiliti iar Germania a obtinut fix ce a vrut. In primul rand, depozitele bancare in forma creditelor pe termen scurt valorau 750 de milioane de dolari, oricum, mult mai mult decat cerea Germania. Putea sa foloseasca banii astia exact asa cum voia.

Apoi, a castigat un nou comitet international care sa o protejeze de creditorii sai si, cel mai important, a pus pe pauza prevederile Planului Young. Gata si cu reparatiile dupa razboi!

Al treilea comitet international de experti a fost momentul cand toti si-au dat seama ca nu exista o abordare economica la problema Germaniei, atata timp cat guvernantii sai considerau ca plata reparatiilor dupa razboi insemna, de fapt, un tribut. Guvernantii credeau, cetatenii Germaniei credeau… Totul era fara scapare! Nimeni din Germania nu considera ca reparatiile, de fapt, erau datorii pe care Germania trebuia sa si le onoreze. Ei nu aveau in gand sa achite acesti bani vreodata! Si cui sa returneze acesti bani? Fostilor inamici de razboi? 

Practic, Germania imprumuta bani de la creditorii naivi iar banii sai ii punea la loc sigur, in bancile straine din New York, Londra sau Paris. Cum au procedat germanii? Practic, au inceput sa printeze in disperare titluri de stat germane si pe care le vindeau in toata lumea atata timp cat toti le cumparau. Pe masura ce cantitatea scadea, pe atat investitorii se aruncau si mai mult, pentru ca nimeni nu isi va fi imaginat ca Germania isi va declara falimentul! Practic, cumparatorii acestor titluri de stat  germane au achitat primele reparatii de razboi, nu Germania! Germania si-a luat banii in schimbul titlurilor de stat si i-a dat creditorilor. Atunci cand aceasta operatiune devenise costisitoare pentru nemti, acestia au oprit masinaria de printat, nu au mai achitat nicio reparatie de razboi si si-au declarat falimentul!

Degeaba au ocupat francezii cu forta bazinul Ruhr, intrucat populatia stia ca ceea ce munceste acolo se duce la francezi, asa ca au avut loc greve si revolte aproape zilnic! Ceea ce este interesant este ca, de la Planul Dawes, platile nete ale Germaniei in forma reparatiilor de razboi ajungeau la peste 2 miliarde de dolari, numai ca imprumuturile contractate de la creditori valorau aproape 4 miliarde de dolari! Practic, nemtii au imprumutat cu 1 miliard si jumatate mai mult decat puteau plati. Trei sferturi din aceasta suma venea de la fostii inamici de razboi! Mai simplu, Germania, la fiecare dolar imprumutat, a returnat 67 de centi in forma reparatiilor de razboi. Restul au fost pastrati si investiti in propria-i economie! Asa si-a pacalit Germania, creditorii!

Sursa: europolitics.ro