Cum a salvat şpaga curajul Europei! FOTO

Cum o mită zdravănă dată de un iscusit om politic atenian unor amirali aliaţi a fost aceea care i-a oprit pe spartani şi pe corintieni să se retragă din faţa perşilor, în anul 480 î.Hr.

La 490 î.Hr., după ce cuceriseră deja cetăţile greceşti din Asia Mică şi din multe insule ale Mării Egee, perşii atacau pentru prima dată Grecia continentală. Aceştia debarcau în forţă pe plaja de la Marathon, la vreo 40 de kilometri depărtare de Athena. Locul folosit de perşi pentru a ataca Attica era unul bine ales, întrucât, aşa cum ne spune Herodot, „era cel mai potrivit pentru desfăşurarea cavaleriei“.

Armata ateniană, alcătuită din aproximativ 8.000 de hopliţi (infanterişti greu înarmaţi:cu coif, platoşă, scut rotund cu diametrul de 1, 2 metri, jambiere din metal numite cnemide, lance şi sabie), s-a deplasat în grabă spre Marathon, unde a ajuns însoţită de un contingent mai mic venit din cetatea Plateea. Cum raportul de forţe nu era în favoarea atenienilor, comandantul lor, Miltiades, avea de rezolvat o sarcină dificilă:să-i înfrângă în mod clar pe perşi, dar aceasta fără ca trupele sale să înregistreze pierderi grele. Metoda folosită nu a fost una convenţională. Miltiades şi-a dispus forţele într-o linie de luptă cu un centru subţire şi cu ambele aripi foarte puternice. Apoi, atenienii şi aliaţii lor din Plateea i-au atacat pe perşi, coborând în pas alert panta dealului pe care se aflau. Deplasarea lor rapidă a avut două efecte. Mai întâi, a scurtat timpul pe care arcaşii persani l-au avut la dispoziţie pentru a lansa valuri de săgeţi împotriva soldaţilor greci. Iar în al doilea rând, masa soldaţilor greci a fost multiplicată de viteza crescută a deplasării lor spre linia de luptă persană.

În ciuda acestei decizii ingenioase, care a reprezentat un progres în istoria militară, bătălia nu s-a sfârşit nici prea repede şi nici prea uşor. Centrul de luptă atenian – care era puţin adânc, cu soldaţii dispuşi pe patru rânduri succesive – a avut mult de furcă în lupta sa cu perşii. La un moment dat perşii au reuşit să rupă centrul armatei greceşti şi i-au fugărit o vreme pe grecii ce se retrăgeau spre dealul de pe care coborâseră. Dar ambele aripi ale armatei greceşti, cu soldaţii dispuşi pe mult mai multe rânduri succesive, s-au descurcat mai bine şi i-au împins spre mare pe perşi. În final, grecii se apropiaseră atât de mult de navele persane, încât aceştia, speriaţi ca nu cumva atenienii să le incendieze corăbiile şi să le taie calea de retragere, s-au suit în grabă la bordul navelor lor şi au fugit.Bătălia de la Marathon a fost o mare victorie a grecilor:atenienii au pierdut doar 192 de oameni. Pierderile armatei persane au fost mari:în jur de 6.400 de oameni şi şapte corăbii capturate de greci.

O şansă ivită pe neaşteptateDar toată lumea înţelegea că victoria de la Marathon nu putea salva Europa de presiunea crescândă a Imperiului Persan, cea mai mare putere politico-militară a acelei vremi. Vestea înfrângerii armatei sale nu a făcut decât să-l irite pe împăratul persan Darius, iar Herodot ne spune că „mânia acestuia crescu şi mai mult şi pregătirile de invazie în Ellada fură şi mai mult zorite“. Vreme de trei ani, împăratul Darius a tot strâns oameni, arme, provizii, bani şi corăbii de transport pentru un nou atac asupra cetăţilor din Grecia continentală.

Din fericire pentru greci, Egiptul s-a răsculat pe neaşteptate împotriva stăpânirii persane, aşa că Darius nu şi-a mai putut arunca forţele în luptă împotriva Greciei. Darius a murit în al patrulea an de după bătălia de la Marathon, iar pe tronul Imperiului a urcat fiul său, Xerxes. La un an după moartea lui Darius, Xerxes a cedat presiunilor anturajului său şi a decis să atace Ellada (Grecia). După ce i-a înfrânt pe răsculaţii egipteni, Xerxes a folosit încă patru ani „pentru închegarea unei oştiri şi pentru cele trebuincioase acestei armate, iar la sfârşitul celui de-al cincilea an, el porni la luptă cu oaste câtă frunză şi iarbă“, relatează tot Herodot.

După Marathon, grecii presupuneau că viitorul atac persan nu va mai consta într-o operaţiune de debarcare de amploare relativ redusă, ci într-o invazie. Dar atacarea Greciei de către o armată persană de mari dimensiuni punea probleme legate de aprovizionare. La vremea respectivă, singura metodă eficientă de a aproviziona o armată mare era ca aceasta să se deplaseze relativ aproape de coastă şi să primească provizii din acelea păstrate la bordul unui număr foarte mare de corăbii de transport. Prin urmare, calea cea mai simplă de a-i înfrânge pe perşi nu era aceea de a le înfrânge armata terestră, care era cu mult prea puternică pentru a putea fi bătută decisiv pe câmpul de luptă, ci aceea de a le distruge flota de transport.

Pentru aceasta, era necesar ca, mai întâi, grecii să înfrângă flota de război ce proteja navele de transport persane. Numai că flotele oraşelor-stat greceşti nu erau prea mari. Dar, cel mai probabil în primii ani de după invazia persană eşuată de la anul 490 î.Hr., atenienii au descoperit la Laurion un mare zăcământ de argint. Exploatat intensiv, acesta aducea statului beneficii imense. Norocul Athenei, al întregii Ellade şi al Europei a constat în faptul că marele politician atenian Themistocles şi-a convins concetăţenii să nu-şi încaseze drepturile băneşti rezultate din exploatarea minelor de argint, ci să folosească suma pentru a construi o flotă de război, alcătuită din 200 de triere.

Potrivit lui Herodot, perşii conduşi de împăratul Xerxes au năvălit în Europa la anul 480 î.Hr. cu „170 de miriade“ (1.700.000 de oameni). Cifra este exagerată, dar, chiar şi dacă am lua în calcul efective de cinci sau chiar de zece ori mai mici, tot am obţine un număr de oameni de multe ori mai mare decât acela pe care îl puteau mobiliza grecii. Marea armată persană îi cuprindea şi pe aşa-numiţii „nemuritori“, o unitate de elită alcătuită întotdeauna din fix 10.000 de soldaţi care „desfăşurau un lux orbitor şi erau cei mai vajnici luptători“.

Unităţile de cavalerie menţionate de Herodot cuprindeau 80.000 de oameni, la care se adăugau şi un număr mare de care de luptă şi de soldaţi care călăreau pe cămile. Despre navele perşilor, Herodot vorbeşte despre un număr de peste 1.200 de bastimente  de luptă, numite triere, nave cu trei rânduri suprapuse de vâsle, având fiecare un echipaj alcătuit din câte 170 de vâslaşi şi 20 până la 40 de mateloţi, cârmaci, ofiţeri de punte şi soldaţi. Această uriaşă flotă de război escorta o flotă de transport care număra alte 3.000 de nave, dintre care unele erau suficient de mari ca să care caii.

Înaintarea armatei şi a flotei persane s-a produs astfel:trupele imperiale au trecut din Asia în Europa în zona Strâmtorii Dardanele, după care armata şi flota s-au deplasat spre vest, iar apoi spre sud, de-a lungul coastei nordice şi apoi estice a Greciei. Armata elenă alcătuită din contingentele mobilizate de mai multe cetăţi-stat s-a deplasat iniţial în nord, încercând să-i împiedice pe perşi să cucerească Thessalia. Avertizaţi de regele Macedoniei că perşii au o armată imensă, grecii s-au retras spre sud, hotărând să apere trecătoarea Thermopylai, un loc de trecere obligatoriu în itinerarul perşilor.

Acolo a şi murit în luptă regele spartan Leonidas, care comanda 300 de hopliţi de elită din Sparta şi alţi 700 de militari thespieni. Flota persană care înainta spre sud în tandem cu forţele terestre ale lui Xerxes a fost lovită de o furtună groaznică, cu durata de patru zile, după ce a depăşit actualul Salonic, pierzând în jur de 400 de nave de luptă, iar „numărul corăbiilor de transportat grâne şi al altor vase care au pierit nici nu se mai ştie“. Dar, chiar şi după acest dezastru, cele peste 800 de triere persane rămase le depăşeau numeric în proporţie de peste 3 la 1 pe cele doar 271 ale forţelor combinate greceşti.

Artemision:de trei ori mită, apoi victorie

Cele două flote au ajuns faţă în faţă lângă capul Artemision din nordul insulei Eubeea. Văzând cât de numeroşi sunt perşii, mulţi dintre comandanţii flotelor greceşti au început să discute despre retragerea spre sud. Aflând aceasta, liderii politici din Eubeea i-au cerut lui Eurybiades, spartanul căruia i se încredinţase comanda întregii forţe navale greceşti, să rămână pe loc măcar „până ce ei îşi vor fi pus la adăpost copiii şi slujitorii domestici“. Cum demnitarul spartan „nu se lăsa înduplecat“, locuitorii din Eubeea au decis să-i dea 30 de talanţi lui Themistocles, pentru ca acesta să-i convingă pe ceilalţi comandanţi greci să nu se retragă prea devreme.

Themistocles, acelaşi care-i convinsese pe atenieni să folosească profitul rezultat din mina de argint de la Laurion pentru a-şi construi o flotă de război, comanda acum o escadră de 127 de triere, care reprezentau trei şeptimi din numărul total de nave greceşti. Suma primită de el era enormă:cu doar doi talanţi putea fi construită şi echipată o trieră nouă. Themistocles a ales o cale ingenioasă:l-a mituit pe spartanul Eurybiades, căruia, ne spune Herodot, „îi dădu cinci talanţi din banii primiţi, ca şi când i-ar fi dăruit din averea lui“. Apoi l-a mituit pe Adeimantos, comandantul navelor trimise la luptă de Corint, dându-i şi acestuia trei talanţi.

Până aici, totul mergea ca pe roate pentru Themistocles:el îi mituise pe doi dintre comandanţii aliaţi cu o sumă totală de 8 talanţi şi îşi oprise pentru el 22 din cei 30 de talanţi primiţi. În cele din urmă, Themistocles l-a mai mituit, cu doar un talant de argint, pe unul dintre comandanţii atenieni cei mai de vază, ce sprijinea şi el ideea retragerii. Drept urmare a acestei triple şpăgi, flota grecească a rămas să lupte la Artemision. În bătălia ce a urmat – desfăşurată concomitent cu cea de la Thermopylai – grecii au capturat în jur de 30 de nave inamice, iar o furtună a scufundat cam 200 de nave din flota persană, trimise să ocolească Eubeea pe la est, astfel încât flota grecilor să fie atacată din două părţi. Ca urmare, raportul de forţe între greci şi perşi s-a modificat substanţial:perşilor le mai rămăseseră cel mult 600 de triere din cele peste 1.200 pe care le avuseseră iniţial, iar grecii au putut alinia în bătălia navală următoare, cea purtată la Salamina, nu mai puţin de 376 de triere.

Dar acest raport de forţe ameliorat în favoarea elenilor, ca şi victoria grecească de la Salamina nu ar fi fost posibile nici fără bătălia de la Artemision şi nici fără şpăgile date de Themistocles, cel despre care Plutarh ne povesteşte că era atât de zgârcit, încât „trimitea în târg să fie vândute până şi legumele pe care le primea în dar“.