Cum a jucat Ion Antonescu geniala comedie a slăbiciunii în timpul Rebeliunii legionare

În Jurnalul ținut de Mihail Sebastian între 1935 și 1944 găsim această notație din 27 ianuarie 1941, la cîteva zile, deci, după rebeliunea legionară:

„Luni, 27 ianuarie [1941] Ieri, după-masă, cu Lereanu și Comșa, am fost să vedem «cîmpurile de luptă». E limpede că s-a tras mult în aer. Cu excepția cîtorva imobile de pe Strada Londra, ciuruite de gloanțe, nimic nu arată că ar fi fost mari bătălii. Nici sediul legionar din Strada Roma și nici măcar cazarma gardienilor (în care totuși se zice că s-ar fi tras cu tunul) nu sînt serios deteriorate”.

Gîndul te duce imediat la evenimentele din decembrie 1989. Și atunci, un ochi atent și-ar fi putut da seama, chiar în timpul confruntării cu „teroriștii”, de măreția spectacolului de sunet și lumini. Judecînd după pîrîituri și bubuituri, ar fi trebuit ca jumătate din București să fie, la sfîrșitul bătăliei, o simplă grămadă de moloz. Ieșiți de prin ascunzători, după căderea cortinei, curioșii au remarcat că s-a tras mai mult în aer.

Observația lui Mihail Sebastian, asupra căreia scriitorul nu mai revine, trecînd-o pe curat așa, în treacăt, ne obligă să revenim la momentul rebeliunii legionare. De astă dată, îmbogățiți cu experiența lui decembrie 1989, a lui iunie 1990, a lui septembrie 1991, într-un cuvînt, a diversiunilor puse la cale în ultimii ani.

Acum, cînd știm că faptele istorice au o dublă înfățișare – una publică, și una ascunsă, cea reală, poate –, cutezăm a ne întreba cît a fost realitate și cît a fost înscenare în confruntarea Mareșalului cu legionarii. S-a lansat, în ultimul timp, ipoteza că pretutindenarii, cum le zice Marin Preda în Delirul, au fost abil mînuiți de către serviciile secrete românești conduse de Eugen Cristescu.

Ultimii ani ne-au făcut mult mai bătrîni în materie de evenimente așa-zis excepționale. Am descoperit, nu fără uluire, că teroriștii din decembrie 1989 nu erau chiar teroriști, că minerii din 1990 și din 1991 nu erau chiar mineri. De ce n-am crede acum, cînd știm cît de „spontană” poate fi o revoltă spontană, că între cei îmbrăcați în uniformă de legionari, ce devastau magazinele evreiești, deciși să peria conducerea în România, se aflau și mulți care nu erau legionari?

N-avem încă suficiente date pentru a susține teza că rebeliunea a fost efectul unei abile mînuiri a serviciilor secrete autohtone în complicitate cu Mareșalul. Experiența dobîndită însă la disciplina diversiune, după decembrie 1989, ne dă dreptul să acordăm credibilitate și unor ipoteze lansate pînă acum, prin care misterele rebeliunii se dezleagă. Ca, de exemplu, atitudinea cel puțin bizară a lui Antonescu pe parcursul răzvrătirii legionare.

Atît contemporanii, cît și urmașii lor, cercetători ai momentului respectiv, s-au întrebat de ce n-a intervenit Antonescu pentru a lichida rebeliunea chiar din fașă. S-a dat răspunsului o notă de dramatism shakesperean.

Generalul (la vremea respectivă Antonescu nu se autoproclamase încă Mareșal) nu era stăpîn pe situație, nu știa cum va reacționa Armata, nu știa ce vor face nemții, nu cunoștea cum îi alinta el perfid pe legionari. În Delirul, Marin Preda avansează o altă explicație acestei stranii șovăieli a lui Ion Antonescu.

Pe parcursul revoltei, Conducătorul îi surprinde pe toți prin toleranța excesivă față de legionari. Partenerii săi de guvernare ocupă, pe rînd, centre vitale ale Bucureștiului. Generalul nu reacționează. El continuă să ducă tratative. Întreaga sa atitudine e a unui om uluit pînă la descumpănire că legionarii se revoltă împotriva lui:

„Generalul Antonescu însă nu reacționă, deși de la o oră la alta i se raporta că din capitală mai rămîneau sub controlul guvernuui doar acele clădiri și instituții unde exitau gărzi militare bine înarmate cum erau ministerele, poșta, gările, telefoanele și, firește, cazărmile… Dimpotrivă, generalul continua să ducă tratative cu prefectul poliției, care promitea mereu că va preda prefectura, însă fără să se grăbească să pună în practică această promisiune… Încercă să ducă tratative și cu ceilalți șefi legionari, la urma urmei cu vicepreședintele consiliului de miniștri, Horia Sima. Ce însemna asta? Se ridicau împotriva lui?! Ce se întîmpla? Astfel vorbea el în marea sală de recepție de la președinție, înconjurat de militari și civili, pașnic, demonstrativ, liniștit, deși pe chipurile celorlalți nu întîlnea, răsfrîntă, această liniște a sa al cărei substrat nu-l înțelegea nimeni. Militarii îl priveau preocupați, cu întrebarea în priviri: De ce nu le dădea ordin să scoată armata? Nu, nu, trebuia vorbit cu ei, să părăsească clădirile ocupate, să se retragă, să intre în ordine. Dar toți șefii lor în frunte cu Horia Sima își părăsiseră posturile pe care le ocupaseră pînă atunci prin instituții și ministere și dispăruseră fără urmă… Nu erau de găsit nicăieri… Nu mai era nici o îndoială, rebeliunea era totală și n-avea de gînd să dea, în mod pașnic, înapoi prin discuții și tratative…”.

Oamenii simpli nu mai înțeleg nimic. Din nefericire, aceeași stare o împărtășesc și gazetarii. Aceștia își dau seama că o simplă intervenție a Armatei i-ar fi pus pe legionari cu botul pe labe în doi timpi și trei mișcări. Și totuși, Armata stă liniștită:

„Alți reporteri care se întoarseră spre orele patru după-amiaza arătau posomorîți. Nu înțelegeau: după informațiile lor legionarii cîștigau teren și armata nu reacționa decît cînd era atacată. Ce făcea generalul?”.

Ce nu sesizau cetățenii simpli și gazetarii? Că Generalul avea în mînă toate pîrghiile puterii. Juca însă teatrul slăbiciunii. Îi lasă pe legionari să-și facă de cap. Proști, ăia îl credeau slab. Și se dezlănțuiau și mai tare:

„În acest timp generalul continua să asiste, fără să ia nici o măsură represivă, la consolidarea cuceririi capitalei de către rebeli. Se apăra însă, trimise trupe să ferească Palatul Regal, gările, Marele stat-major al armatei, Comandamentul militar al capitalei. Dar două apeluri ale sale către țară nu fură difuzate: radioul era în mîna legionarilor, iar garda militară care îl păzea primise ordin să interzică doar intrarea și ieșirea din clădire, dar nu și să-i scoată pe rebeli din fața microfoanelor (…).

Calm, generalul ordonă să fie trimise la fața locului trei tanchete, cu aceeași misiune. Incidentul anterior se repetă: ofițerul care comanda blindatele se dădu jos să-și îndeplinească misiunea și drept orice răspuns legionarii îl făcură și pe el prizonier, înconjurară carul și începuseră să tragă cu pistoalele în vizoarele lui și în ușa din spate, care rămăsese deschisă. Echipajul fu forțat să iasă afară și tanchiștii fură făcuți prizonieri. Comportarea bizară a generalului și caracterul pașnic al ordinelor lor fură înțelese cum se cuvine de șefii rebeli care ordonaseră ocuparea acestui punct aporpiat de Președinție: generalul se temea. Hm! Avea și de ce! Și de entuziasm, ieșiră afară și începură să tragă în geamurile din spatele Președinției Consiliului, stîrnind panică mare printre funcționare și telefoniste… Cele două tancuri primiseră ordin de la ofițerul prizonier să tragă, dar acestea, potrivit pesemne unui consemn anterior, traseră întîi cu proiectilele de tun de manevră”.

În tot acest timp, Generalul pregătește intervenția armatei. Știe că-i poate lichida în orice moment pe legionari. Îi lasă să creadă însă că el e slab:

„Generalul rămase la Președinția Consiliului pînă noaptea tîrziu, ținînd sub stare de alarmă toate marile unități militare, de uscat, aer și marină, dîndu-le însă ordine să se abțină de la orice inițiativă, chiar dacă, așa cum se întîmplase în provincie, chesturile, prefecturile și telefoanele erau atacate și ocupate. ”

Paradoxal, dar singura lui grijă nu e că legionarii ar putea deveni mai violenți, ci dimpotrivă, că s-ar putea liniști. De aceea, cînd afă că aceștia îl aclamă, spre uluirea celor din jur, Generalul pare nemulțumit:

„Liniștit și tăcut generalul privea totul prin fereastră. Îi văzu în cele din urmă pe toți ridicînd mîinile și ovaționînd. Colonelul Elefterescu pătrunse în cabinet și raportă că în Timișoara, Caracal, Tîrnava Mare și Tîrnava Mică, Craiova și Iași sînt atacate chesturile de poliție, prefecturile și telefoanele și ocupate prin forță.

– Și ăștia ce strigă acum? întrebă generalul mulțumit parcă de știrile rele care i se raportaseră.

– În momentul de față vă aclamă pe dumneavoastră și pe Horia Sima.

– Hm, hm, făcu generalul nemulțumit.”

Cînd socotește că legionarii se dăduseră suficient în stambă, compromițîndu-se în ochii românilor, că întreaga țară aștepta ca el s-o salveze, Ion Antonescu apasă pe butoanele care fuseseră la el de la început:

„– Represiunea, ordonă le Conducator fără nuanțe și rezerve după ce atîta vreme fusese atît de grijuliu cum să se facă și cum să se dreagă cu rebelii. Represiunea energică, domnule general, și vă ordon să puneți mîna pe toți legionarii, de la Horia Sima pînă la ultimul golan. Îl veți aresta și închide imediat în închisorile militare. Ocupați clădirea Radioului și de îndată puneți să se cînte «Deșteaptă-te române» să afle toată lumea că a scăpat de teroare.

– Am înțeles, domnule general!”

La Ion Antonescu e un calcul politic rece. Legionarii trebuiau lăsați să se manifeste plenar. Mai întîi, pentru ca să piardă și puținul capital politic. De aici, nu numai incitarea la devastarea locuințelor evreiești, la dezordine, dar, poate, și mînuirea subtilă pentru a se da în stambă.

Se cerea ca, în prostia lor, legionarii să împingă populația, Armata, dincolo de limitele răbdării. Pînă la momentul în care, adică, românii să se întrebe de ce nu pune Antonescu tunurile pe ei. Și dînd curs acestei cerințe legitime, Generalul, care ținuse pînă atunci totul sub control, procedează de îndată la lichidarea aliaților.

Mai mult important însă, legionarii trebuiau compromiși în ochii nemților. După cum arată și Delirul, Generalul merge la Hitler pentru a-i smulge acordul unui divorț definitiv de legionari.

Mai-marele de la Berlin e însă un simpatizant al legionarilor, care-i împărtășesc doctrina. De aceea, pe parcursul dialogului, Hitler îl avertizează ca această azvîrlire a legionarilor de la putere să aibă loc cu subtilitate. În așa fel încît românii să fie convinși că nu se putea altfel:

„– Nu pot accepta, domnule general, zise el cu aceeași voce coborîtă și parcă spartă, decît în caz extrem, ca legionarii să fie goniți de la putere… Încercați, dacă e posibil, să colaborați. Ei aduc în conștiința românească încrederea și credința fără rezerve în mișcarea național-socialistă, pe care nici armata dumneavoastră și nici poporul care o urmează nu le pot aduce în măsură suficientă, ca să cimenteze prietenia și alianța dintre popoarele noastre. Evitați tulburările. Sînteți conștient de pericolele care ar surveni!

Și Hitler ridică fruntea dominator. N-avea decît să studieze mai tîrziu, acest general, spusele sale, după minuta care îi va fi înmînată, dacă e atît de greu de cap și n-a înțeles care era fondul răspunsului său. Fiindcă într-adevăr, generalul, cu toată siguranța sa de sine, rămăsese îndîrjit în fața dictatorului: nu înțelesese clar. Ceru interpretului să i se repete, dar Hitler se apropiase, îi întinsese mîna, i-o strînsese și ieșise grăbit din imensul salon însoțit de intimii săi, conducători ai partidului și șefi ai Wehrmacht-ului”.

Geniala comedie

Antonescu sesizează condiția pusă de Hitler. Nemții trebuiau convinși că divorțul a fost provocat de legionari și nu de General. El, Antonescu, s-a străduit din răsputeri să păstreze prietenia de nezdruncinat, să nu curgă sînge. Din nefericire – și în asta constă geniala comedie jucată de Antonescu – el n-a avut încotro.

„Copii lui” s-au revoltat, nu i-au dat ascultare, au refuzat orice dialog, deși, el, Generalul, și-a pus tot sufletul ca să nu se ajungă la o ruptură definitivă. Pînă la urmă Antonescu n-a avut încotro. S-a creat astfel o situație extremă, încît, deși cu moartea în suflet, s-a văzut obligat să-i lichideze:

„Întrevederea, cu toate urmările care aveau să decurgă din ea, și pentru general și pentru noi și mai ales pentru Hitler însuși, patru ani mai tîrziu, se încheiase.

Nici un protocol special de depărțire nu urmă, afară de faptul că musafirul fu reținut de Hitler la dejun. Generalul primi textul dactilografiat al schimbului de cuvinte care avusese loc (în afară de răcnetele de la început ale Führer-ului) și care, recitit atent, dădea, nu însă fără un avertisment, mînă liberă generalului. Da, în caz extrem îi putem goni. Dar nu trebuia să uite că oricînd Hitler îi putea aduce înapoi și da jos pe el, pe general, fiindcă legionarii aduceau credința fără rezerve etc. Cum putea, deci, să-i gonească pe legionari? se întrebă generalul în avionul care îl aducea, în aceeași zi, înapoi. Numai în caz extrem și fără turburări!”

La apariția Delirului, mulți critici s-au grăbit să afirme că paginile cele mai bine realizate sînt cele dedicate lumii țărănești. Cînd e vorba de istorie – s-au strîmbat năsucurile specialiștilor într-ale literaturii – Marin Preda o dă greș.

Comedia moromețiană jucată de Antonescu îi contrazice flagrant. Mare scriitor, avea geniu și în meditația asupra istoriei. Nu de alta, dar ce-i un conducător de popoare în genul lui Antonescu decît un Ilie Moromete pe altă treaptă a scării sociale?! Și ce-i istoria altceva decît destinul familiei Moromete extins la nivel planetar?!

_{Foto sus: Ion Antonescu, alături de Adolf Hitler, în 1941 (© Bundesarchiv Bild 183-B03212)}