Cum a făcut ciuma prăpăd în Bărăganul Primului Război Mondial

Decimat de ciumă şi de tifos exantematic, Călăraşiul a trecut prin cele mai grele momente în perioada 27 noiembrie 1916-30 octombrie 1918, atunci când oraşul de pe malul Borcei s-a aflat sub ocupaţie străină.

Medicul Pompei Samarian povesteşte în lucrarea sa, “Oraşul Călăraşi în timpul ocupaţiei streine”, clipele dramatice prin care au trecut locuitorii. În fiecare zi, câte 50-60 de persoane ajungeau la spital cu simptome de boli contagioase. Parcă nu ar fi fost suficientă boala care ataca din toate părţile, ucigând oamenii pe capete, foametea s-a instalat la tot pasul din cauza secetei. Timp de mai multe multe luni, oamenii au mâncat doar mei decorticat şi adunau lobodă de pe terenurile virane.

Nemţii au ocupat singurul spital

Singurul spital din oraş în care profesa chiar dr. Samarian a fost luat în stăpânire de nemţi, după ce mii de turci trecuseră pe aici pentru a fi trataţi.”…Şi erau mulţi turci în localitate. Numai din regimentul 15 erau 4.758, din aceştia au rămas în localitate peste 2.000, îngropaţi în 3 cimitire, morţi de tifos exantematic. Turcii au stat în Călăraşi până la 20 aprilie 1918 cand au fost porniţi spre Odesa. După izolarea turcilor, am rămas în spital cu nemţii”, scrie Pompei Samarian.

A lovit şi tifosul

Nici nu scăpaseră bine de ciumă, că în judeţ începuseră să apară răzleţ cazurile de tifos exantematic. Din ianuarie 1917 când în oraş a intrat un regiment de turci cu 4.750 de oameni, au început problemele. Samarian notează:” Erau într-un hal de mizerie de nedescris:fără uniforme, cu hainele şi rufăria cu care au putut pleca de la casele lor, zdrenţăroşi, mai mult goi, plini doar de păduchi, ofereau un teren minunat pentru ivirea şi dezvoltarea tifosului. De cum au venit, au început să cadă bolnavi(…). La sfârşitul lui ianuarie erau vreo 80 de turci la pat(…) Abia la începutul lui martie încep să se ia măsuri pentru prevenirea epidemiei.”. Aşa cum era de aşteptat, pe 6 martie apare primul caz şi printre civili. Primul caz înregistrat datează din 18 mai 1917. La acea dată moare în spital săteanul Niculai Oprea din comuna Cuza-Vodă. Epidemia se întindea, a trecut de la soldaţii turci la populaţia civilă a oraşului şi a satelor.

19 moaşe şi 9 agenţi

În spital, nimeni nu mai avea acces, de la 25 aprilie 1917 când nemţii rămân stăpâni pe toată clădirea. De altfel, toate spitalele din judeţ au fost militarizate şi numai pentru nemţi. “Ca medici era numai dr. Papinian la Urziceni şi dr. Lupescu la Lehliu(…) În rest, tot serviciul era făcut, dacă se făcea, de 19 moaşe şi 9 agenţi sanitari care se mai găseau prin diferite comune. În asemenea condiţiuni, nu-i de mirare că bolile contagioase s-au întins, că tifosul şi variola au secerat satele”, scria Samarian.

Spital improvizat cu paie pe pat

Ca să nu-i lase pradă bolii, medicii călărăşeni au improvizat în oraş un punct sanitar pentru civili. “Totul s-a improvizat. S-au făcut paturi de scânduri, câteva saltele din saci rupţi, iar ce n-a ajuns, s-au mulţumit oamenii şi cu paie puse pe pat, fără saltele. Rufărie nu exista. Erau primiţi oamenii cu haine de acasă şi cum nu era nici baie, nici rufe de schimb, păduchii colcăiau prin toate părţile. La aceste lipsuri se adăuga şi lipsa de alimente. Nu exista nimic şi nu se putea procura nimic, nici măcar zarzavat. Au fost zile când am fost siliţi să culegem lobodă de prin locurile virane şi să facem ciorbă cu mei”, spune dr. Samarian.

12.000 de consultaţii în 9 luni

Tabloul suferinţei, al durerii şi al disperării este creionat perfect de medic. El însuşi a trecut prin momente de panică şi teamă atunci când a fost obligat să salveze vieţi cu mâinile goale. Nemţii nu numai că au luat în stăpânire spitalul cu tot instrumentarul, însă dădeau ordine precise ca nimeni dintre civili să nu deţină acasă articole sanitare. “Funcţionam sub nemţi în aşa mizerie, fără local propriu, fără baie, fără rufe, veşnic ameninţaţi când încercam să protestăm că, într-adevăr, a trebuit mult curaj, un devotement şi o răbdare fără seamăn, ca să facem ce s-a făcut. Peste 1.200 de bolnavi spitalizaţi şi peste 12.000 de consultaţiuni ce s-au dat în interval de 9 luni, sunt mărturia celor de mai sus”, este notat în monografia lui Pompei Samarian.

Înhumări în gropi comune

Profesorul Nicolae Ţiripan, autorul mai multor lucrări cu caracter istoric, spune că la Călăraşi nu s-a păstrat niciun document din care să reiasă numărul victimelor acestor epidemii. “Era dificil în vremea războiului să faci o statistică a deceselor de ciumă. M-am documentat, însă nu am găsit însemnări de acest gen. Era greu în primul război mondial, pentru că morţii se înhumau în gropi comune, nu în cimitire, iau autorităţile nu aveau o evidenţă clară a celor bolnavi. Majoritatea nu mai ajungeau la spital să li se acorde asistenţă medicală, mureau acasă”, a spus prof. Ţiripan.

Durere

Pensionara Elena Niţu, în vârstă de 86 de ani, îşi aminteşte că în copilărie părinţii săi i-au povestit despre boala cumplită care le-a ucis mai multe rude. “ Mămica plângea în hohote când vorbea despre o rudă de –a ei care s-a prăpădit de ciumă. Locuiau atunci la Gambeta, actuala comuna Radu Negru. A zăcut puţin, avea friguri, nu mai deschidea ochii, nu mânca, iar în câteva zile s-a sfârşit. Avea 23 de ani. Boala a lovit şi copiii. O vecină de-a noastră nici nu apuca să-l înmormânteze pe unul că se pomenea cu altul mort în casă, atunci când se întorcea de la cimitir. A fost prăpăd, mureau oamenii pe capete”, spune bătrâna.