Cum a ajuns China imperiu
Când ne gândim la Marele Zid Chinezesc şi la Soldaţii de Teracotă avem în minte imaginea grandioasă, impunătoare şi misterioasă a unui imperiu, a primului Imperiu Chinez. Este o perioadă în care au loc reforme importante în domeniul politic, economic şi cultural, în mai puţin de 20 de ani China ajungând de la o multitudine de regate combatante la un stat unificat şi centralizat. În spatele acestei opere se află împăratul Shi Huangdi.
Shi Huangdi, iniţial Ying Zheng, se naşte în 259 a.Hr. în regatul Qin, succedându-l la tron pe tatăl său la numai 13 ani. Dovedeşte o ambiţie extraordinară încă de tânăr, exprimându-şi dorinţa de a aduce sub stăpânirea sa statele Han, Zhao, Wei, Chu, Yan sau Qi. Când preia frâiele statului primul său ministru, Lu Buwei, devine regent vreme de 8 ani. Potrivit unei legende propagate de istoricul Sima Qian, Lu Buwei era un negustor bogat care şi-l făcuse prieten pe regele din Qin căruia i-a prezentat-o pe propria concubină, pe care regele o va păstra pentru el, iar ea îl va naşte pe viitorul împărat, fiul, conform legendei, al lui Lu Buwei. Este cel mai probabil o invenţie pentru a justifica pretenţiile la tron ale premierului.
După complotul pe care prim-ministrul îl pune la cale în 238 a.Hr. împreună cu Lao Ai şi aderenţi din statul Wei, descoperit de împărat, Lu Buwei va fi exilat şi în cele din urmă, de frică să nu fie executat, îsi pune el însuşi capăt zilelor. Între timp împăratul devine tot mai paranoic, exilând toţi cărturarii străini de la curte acuzându-I de spionaj. Acuzaţiile nu sunt chiar nefondate, căci în 227 a.Hr. statul Yan trimite doi asasini la curte pe care chiar el îi va răpune în luptă.
Subminând puterea nobililor şi chemând şi poporul sub arme, Shi Huandi reuşeşte să adune cea mai numeroasă oaste, cu care invadează pe rând statele Han, Zhao, Wei, Chu, Yan, Qi, ultimul căzând în anul 221 a.Hr. După unificarea Chinei de nord, Shi Huangdi va extinde teritoriul şi către sud, aproape de Vietnam. Împăratul reorganiează aparatul birocratic, abolind nobilimea şi înlocuind-o cu serviciile funcţionarilor care depind direct de el. Iniţiază construcţia unei mari reţele de drumuri şi stabileşte capitala la Xianyang. Totodată decretează smplificarea şi standardardizarea limbii chineze, precum şi a sistemului de măsuri şi greutăţi.
Însă în ciuda uimitoarelor sale capacităţi militare, noul imperiu se confruntă cu pericolul din nord reprezentat de triburile nomade Xiongnu (viitorii huni). Pentru a-I ţine la distanţă, Shi Hunagdi ordonă construcţia unui imens zid, expresie a puterii şi impenetrabilităţii statului chinez. Monumentala operă arhitectonică se conturează cu truda a sute de mii de sclavi şi criminali, dintre care mulţi pier şi sunt îngropaţi în zid. Este prima secţiune din Marele Zid Chinezesc. O altă construcţie remarcabilă o reprezintă canalul Lingqu, început în 214 a.Hr., menit să lege râurile Yangze şi Zhu Jiang.
Perioada precedentă, cea a statelor combatante, a fost presărată de conflicte nenumărate şi lipsită de o autoritate centrală. Cu toate acestea înfloreşte activitatea intelectuală care dă naştere la mai multe curente de gândire, printre care şi confucianismul. Împăratul le priveşte însă cu suspiciune, gândindu-se că ar putea constitui ameninţări la adresa regimului său, aşa că în 213 a.Hr., la instigarea ministrului Li Sî care se referă şi la pericolul reprezentat de cunoaşterea istoriei care ar putea conduce la nostalgii ale trecutului, Shi Huangdi ordonă arderea tuturor cărţilor apărute înaintea domniei sale. În acelaşi timp vor pieri şi 460 de cărturari în flăcări, iar alţi 700 trudind la Marele Zid. Singurii în concordanţă cu dezideratele imperiale sunt legiştii, care contribuie ideologic la instaurarea imperiului.
În vreme ce şcoala confucianistă ce cultiva egalitatea, iubirea aproapelui, binele şi respectarea tradiţiei, legiştii sunt de părere că omul este rău de la natură şi că poporul nu are nevoie de educaţie, ci de constrângere prin legi aspre şi represiuni care să-l facă să accepte până şi războiul ca pe o eliberare. Justificarea despotismului şi realismul politic cinic al acestei şcoli fac din suveranul Chinei un autocrat absolut. Instituţiile vechiului Qin se extind peste tot, se aboleşte sistemul feudelor date în uzufruct nobililor, funcţionarii se militarizează, se împarte imperiul în guvernatorate şi districte, se stabileşte o legislaţie unitară.
Risipa şi cruzimea dinastiei Qin, alături de decretul de distrugere a cărţilor, provoacă în mod inevitabil o reacţie împotriva tiraniei. În 210 a.Hr. cade un meteorit în Dongjun, un semn potrivnic pentru împărat. Mai mult, cineva profeţeşte că primul împărat va muri în curând şi pământul său se va diviza. Shi Huangdi ordonă execuţia tuturor apropiaţilor. Cu toate acestea, el moare la mai puţin de un an, în vreme ce călătoreşte prin China de est, posibil din cauza tratamentelor cu mercur pe care le folosea în speranţa de a dobândi nemurirea.
Imperiul se prăbuşeşte şi el în curând. Al doilea său copil împreună cu premierul îl împing la sinucidere pe moştenitor, Fusu. Huhai pune mâna pe putere, dar în acelaşi an se aprinde o mare rebeliune la care participă şi rămăşiţele nobilimii din epoca precedentă, care va arunca imperiul în pragul dezastrului. În 207 a.Hr. rebelii vor învinge dinastia Qin în bătălia de la Julu. După victorie, conducătorul răscoalei, Liu Bang, un ţăran, devine primul împărat al noii dinastii, han, care va domni mai bine de patru secole.
Shi Huangdi nu a reuşit să dobândească nemurirea sa şi a imperiului său. Sau poate că da, la nivel simbolic. Căci în 215 a.Hr. acesta ordonase construcţia unui mormânt de proporţii colosale, unde să curgă râuri de mercur printre imitaţiile palatelor sale suprapământene. Pentru a-l ocroti în lumea de dincolo, în mormânt veghează o armată de 8000 de soldaţi de teracotă.
Foto sus: Soldați de teracotă (© Gremelm / Wikimedia Commons)
