Culorile sclipitoare ale Ravennei

Călătorul de azi poate ajunge în Ravenna de unde doreşte – de la Veneţia, Bologna ori Roma – şi cu ce doreşte:maşină, tren, autobuz ori pe mare, cu vaporul. Acum sute de ani, Ravenna era înconjurată, pe o parte, de o fortăreaţă naturală, formată din smârcuri nesfârşite, iar de altă parte era marea ce se întindea spre alte ţinuturi. Să ajungi la Ravenna însemna o aventură nebunească. „Era, de fapt, o adunătură de locuinţe înălţate pe stâlpi, aşezate în jurul unor insule mici asemeni lagunei veneţiene”, consemna un cronicar al acelor vremuri. Acesta a fost însă norocul Ravennei şi a ajutat-o să iasă în lume.

În timp ce autobuzul mă ducea de la Faenza la Ravenna şi priveam pe geam întinderile verzi de vii şi măslini, încercam să-mi imaginez acest loc acum mai bine de 2000 de ani, cu orizonturi largi, pustii şi ape cât cuprinde. În liniştea Ravennei a stat Iulius Cezar singur şi hotărât să îşi adune forţele şi să pornească în marea expediţie a trecerii Rubiconului, să cucerească Roma, să-l alunge pe Pompei – şi astfel a început povestea unui faimos şi puternic imperiu al omenirii. Probabil că locuitorii de atunci ai Ravennei nu s-au gândit niciodată că aşezarea lor izolată, liniştită şi aproape inaccesibilă va putea să devină atât de importantă în istorie şi că, peste secole, va ajunge un loc atât de căutat de turişti din lumea toată;turişti avizi să soarbă din priviri cele opt monumente înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO, să vadă mausoleul lui Teodoric şi al Gallei Placidia, cu mormintele lor imense, goale, eterne, şi bisericile din care scânteiază mozaicuri şi unde grandoarea se ascunde în fiecare piatră colorată.

Dacă nu ar fi fost izolată, departe de restul lumii şi greu de atins, Ravenna nu ar fi avut vreodată şansa de a fi fost aleasă capitală, decizie luată de Stilicon, cel mai important general al împăratului Flavius Honorius. Aici s-a stabilit în anul 402 curtea şi administraţia Imperiului Roman de Vest şi tot acest orăşel a fost capitală pentru regatul lui Odoacru, apoi al lui Teodoric.Poziţia ei cu ieşire la mare, prin care se asigura acces direct cu Constantinopol, a ajutat-o să rămână centrul de legătură cu Bizanţul, fiind sediu al guvernatorului în vremea domniei lui Iustinian şi după moartea acestuia, până în anul 752. A reuşit astfel să îşi păstreze un rol însemnat în istorie timp de aproape trei secole şi jumătate.

Oraşul lui Teodoric cel Mare, regele poporului

Înainte de toate, un regret:singurul monument inclus în lista UNESCO pe care nu am reuşit să-l văd în Ravenna a fost chiar mausoleul lui Teodoric. Adevărul e că nu ştiam prea multe despre acest rege ostrogot, în afara faptului că a domnit ani mulţi şi a fost îndrăgit de poporul lui;dar după ce am început să citesc despre el, a devenit treptat personajul meu favorit.

Povestea acestui rege al poporului– aşa cum se traducea în limba goţilor numele lui – începe de când avea doar opt ani şi tatăl lui, regele Theodemir, l-a trimis ostatic la curtea lui Leon I de la Constantinopol, doar ca să-l liniştească pe acest împărat, suspicios ca toţi împăraţii, şi să-l asigure că toate intenţiile lui sunt cât se poate de corecte. Se spune că mândrul Teodoric s-a simţit umilit de această situaţie, însă, inteligent şi adaptabil, a privit partea bună a lucrurilor şi a început să fie atent la stilul de viaţă roman, să înţeleagă legile ca să le aplice corect, să înveţe cât mai multe despre strategia militară.

El este cel care, adult fiind, a pornit spre Italia, în fruntea a peste 60.000 de soldaţi şi urmat de sute de mii de bărbaţi, femei şi copii, să-l înlăture pe barbarul Odoacru, care se instalase rege al ţării. După câţiva ani şi numeroase bătălii a reuşit să-l înfrângă pe acesta, să pună stăpânire pe Ravenna şi să devină conducător al Italiei vreme de 33 de ani. De altfel, Teodoric şi Odoacru au semnat un tratat prin care se asigura dreptul fiecărei părţi de a conduce Italia şi s-a organizat şi un banchet pentru a sărbători evenimentul. În timpul petrecerii, Odoacru a fost ucis, iar unii spun că însuşi Teodoric a fost cel care i-a luat viaţa. Deşi a pus mâna pe putere într-un mod nedemn de el, probabil şi-a spălat acest păcat prin faptul că a fost un rege paşnic şi domnia lui a însemnat pentru Italia de atunci o perioadă destul de calmă, fără războaie. Unul din istoricii vremii scria despre Teodoric că era tot un barbar, însă avea un caracter nobil şi iubea dreptatea;ca rege, a fost inteligent şi prudent. Mai roman decât romanii – au notat cronicarii. Poporul peste care a domnit l-a iubit, fiindcă a fost mereu drept şi faţă de goţii lui, şi faţă de italieni, şi a încercat să arate aceeaşi bunăvoinţă tuturor, indiferent de origine şi crez. O atitudine asemănătoare a avut şi faţă de evrei:când sinagogile acestora din Ravenna au fost distruse de mulţimea furioasă, Teodoric a susţinut din bani proprii refacerea lor. A făcut tot posibilul pentru a păstra, în forma lor iniţială, monumentele vechi construite de romani şi – scriau cronicarii – era mereu îngrijorat ca, prin restaurare, să nu li se distrugă frumuseţea.

În timpul său a fost reparat şi repus în funcţiune apeductul de 70 de kilometri construit de Traian. Spre sfârşitul domniei, devenise tot mai obsedat de conspiraţii, unele adevărate, cele mai multe, presupuneri paranoice, care întotdeauna şi-au găsit victime nevinovate. Sau poate Teodoric se transformase, într-adevăr, într-un tiran... Poate că vorba lui Domiţian – cum că împăraţii nu sunt crezuţi atunci când se plâng de comploturi decât dacă acestea reuşesc – l-a urmărit până la sfârşitul vieţii.

Mausoleul care îi poartă numele a fost ridicat la ordinele lui în anul 520, în întregime din piatră de Istria. Aici a fost depus Teodoric cel Mare după moarte;la un moment dat se presupune că trupul lui a fost luat de acolo şi nimeni nu ştie unde se află el astăzi. S-au născocit, în timp, tot felul de istorioare, iar una dintre cele mai năstruşnice spune că a fost purtat de un cal negru şi zvârlit în craterul unui vulcan.

Comorile Ravennei:mozaicurile uimitoare

Ravenna nu mai e de multă vreme capitala Italiei, dar acea perioadă i-a adus faima peste ani şi a făcut ca ea să rămână pentru totdeauna o altfel de capitală:centrul mondial al mozaicurilor, aflat şi pe lista Patrimoniului UNESCO şi în circuitul turistic al Italiei.

În timpul lui Iustinian I, acel împărat care a visat să reconstruiască Imperiul Roman şi a reuşit în mare parte, Ravenna este cucerită de unul dintre generalii lui şi oraşul prinde formă şi culoare sub influenţa Estului. Se înalţă cu patos şi credinţă numeroase biserici şi sunt aduşi cei mai buni artişti din Bizanţ ca să le decoreze în interior cu mozaicuri sclipitoare. Arta mozaicului se perfecţionează şi devine tot mai rafinată şi bogată. Romanii iubeau şi ei mozaicurile şi îl lucrau în special în alb-negru, până când stilul oriental şi-a găsit locul şi în palatele şi vilele lor, care au început să fie îmbodobite în cele mai sclipitoare şi colorate bucăţi de marmură, sticlă, pietricele de râu sau chiar pietre semipreţioase. Meşterii au inventat teserespeciale, smălţuite, care erau nişte piese mici, uneori de dimensiunea unei unghii, pe care le combinau manual bucată cu bucată într-o lucrare splendidă, ce putea fi confundată cu o pictură. Pentru a orna un singur metru pătrat, adunau şi prelucrau peste 10.000 de astfel de bucăţele de ceramică sau de sticlă şi apoi le lipeau manual. Şi astăzi, în Ravenna, sunt ateliere în care mozaicul este lucrat aproape la fel ca pe vremea împăratului Iustinian.

Cu acestea în minte, una dintre cele mai bune recomandări pe care le poţi primi atunci când mergi în Ravenna este să îţi iei cu tine şi binoclul, pentru a putea admira de aproape mozaicurile ce se întind magnific pe pereţii monumentelor.

Istoria unei zile pline de culoare

De la o librărie din Ravenna, am cumpărat un bilet în valoare de 9, 50 euro, care a inclus vizitarea a cinci obiective:Basilica di Sant Apollinare Nuovo, Basilica di San Vitale, Mausoleo di Galla Placidia, Museo Arcivescovile, Battistero Neoniano;am început turul la Basilica di San Vitale.

Construită în stil oriental, cu o formă octagonală, masivă şi elegantă, pe cât e de sobră, rece şi uniformă în exterior, pe atât de mult străluceşte, la propriu, interiorul Basilicii di San Vitale, prin miile de frânturi de sticlă colorată, îmbinate artistic pentru a reda diverse scene biblice. Privind de departe, ai impresia că în faţă este un tablou minunat, nu un ansamblu de piese. Binoclul te ajută să desluşeşti tainele şi să vezi sutele de mii de fărâme, în toate nuanţele posibile, de la un albastru întunecat la un violet luminos, de la un verde de primăvară la un roşu în flăcări sau un cenuşiu duios. Printre figuri de sfinţi şi îngeri, luminoşi şi maiestuoşi, raţe şi tauri, delfini şi flori, detalii complicate, se află reprezentările solemne ale cuplului imperial, pe o parte, împăratul Iustinian cu însoţitorii lui, pe cealaltă latură, împărăteasa Teodora cu doamnele ei. După modelul acestei biserici s-a construit, câţiva ani mai târziu, Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol (Istanbulul de azi).

Cu privirile sclipind de culoare, mă îndrept spre Mausoleo di Galla Placidia, aflat în curtea Basilicii. Deşi a fost fiică, soră, soţie şi mamă de împăraţi, Galla Placidia a avut o viaţă plină de încercări şi confruntări. A fost luată ostatică în urma unui atac al vizigoţilor şi a sfârşit prin a se căsători cu un nobil vizigot, Athaulf, mariaj care, fireşte, a încins spiritele vremii. Cei doi au avut un fiu, născut la Barcelona, care a murit la puţin timp după naştere. Se spune că durerea părinţilor a fost cumplită, ceea ce, pentru o epocă în care numărul copiilor care mureau la naştere sau imediat după era extrem de mare, nu poate decât să fie emoţionant;şi, îmi imaginez, arată iubirea care i-a legat totuşi pe cei doi atât de diferiţi. Copilul a fost aşezat într-un sicriu de argint şi depus într-un loc în Barcelona, dar unii sunt convinşi că mausoleul de la Ravenna a fost construit de ea pentru copilul pierdut prea devreme.

Galla Placidia a murit la Roma şi trupul ei nu a fost adus la Ravenna, deşi mai sunt şi voci care susţin că e aici. Intru în acest mausoleu de dimensiuni extrem de reduse şi, în jurul meu, peste tot pe pereţi, flori, personaje biblice, animale. Mă uit sus, pe boltă, şi văd un superb cer înstelat. Peste 800 de stele au făcut pe acest cer meşterii artişti, despre care nu se ştie nimic;se bănuieşte doar că Galla Placidia i-ar fi adus din Constantinopol, unde trăise o perioadă în exil. Stelele, aşezate în cercuri, au la mijloc o cruce aurie.

Ornamentele Bizanţului pot să te ameţească

Ies din mausoleul Gallei Placidia şi îmi spun că sindromul Stendhal te poate lovi şi aici – nu doar la Florenţa:fără să-ţi dai seama, te trezeşti păşind cu teama că te vei prăbuşi. Ornamentele Bizanţului strălucesc peste tot şi pot să te ameţească, asemenea oricărui lucru desăvârşit, de la care nu îţi mai poţi lua privirea şi la care te uiţi năucit de frumos.

Ajung şi la cel mai vechi monument al Ravennei, Battistero degli Ortodossi(sau Neoniano), înălţat spre sfârşitul secolului al IV-lea, în parte pe locul unei foste băi romane. Iar acest lucru se vede şi în interiorul lui, într-o combinaţie armonioasă şi uimitoare de mozaicuri bizantine, din a doua jumătate a secolului V, şi marmură rămasă de la fosta baie a romanilor. Intru apoi în Cappella di S. Andrea(sau Cappella Arcivescovile), aflată în apropiere, la primul etaj din Palatul Episcopal, ca să mă bucur de celebra şi senzaţionala boltă de mozaic, unde, pe un cer auriu, între crini şi trandafiri, se află 99 de specii de păsări;nu, nu le-am numărat, am decis să-i cred pe cei care au făcut-o.

După o pauză de culoare, în care rătăcesc pe străzile medievale ale Ravennei, reuşesc să identificBasilica di S. Apollinare Nuovo, în care intru să privesc alte mozaicuri. Mă aşez pe o bancă, ridic privirea, uit de timpul limitat pe care îl am la dispoziţie şi încep să cred că aceasta este biserica mea preferată. Probabil pentru că a fost construită între anii 493 şi 526 de Teodoric cel Mare. După cucerirea oraşului de către bizantini, un episcop creştin a ordonat, din nefericire, distrugerea mozaicurilor, inclusiv portretul lui Teodoric şi al curţii lui;Teodoric era arian, iar mozaicurile care împodobeau biserica ilustrau acest cult.

Mozaicurile vizibile astăzi sunt din secolul al VI-lea, din perioada împăratului Iustinian, şi se întind pe cea mai mare suprafaţă ce există din vechime. De o parte şi de alta sunt cele două celebre procesiuni impresionante, cea a fecioarelor şi a martirilor, între şiruri de palmieri, şi tot aici se află scena, expresivă şi renumită în toată lumea, care îi reprezintă pe cei trei magi.

Ravenna:oraşul care l-a primit pe Dante

Nu am putut să plec din Ravenna fără să merg la Tomba di Dante. Poetul născut în Florenţa a fost exilat de florentini (dispute şi răzbunări politice), obligat la plata unei amenzi şi condamnat la moarte, în cazul în care ar fi încercat să se întoarcă în Florenţa fără să plătească amenda. După mai bine de şapte veacuri, în anul 2008, consiliul Florenţei a hotărât să anuleze sentinţa dată lui Dante.

După ce a locuit prin mai multe oraşe din Italia, poetul s-a stabilit, la invitaţia unui nobil, la Ravenna. Aici a găsit timpul şi inspiraţia şi a reuşit să termine Divina Comedie. După moartea lui, secole la rând, florentinii s-au străduit să-i aducă rămăşiţele în Florenţa, unde i-au făcut un mormânt somptuos. Mă bucur că n-au reuşit;mă bucur că Ravenna n-a cedat, pentru că, orice s-ar spune, locul lui Dante este în oraşul care l-a primit şi nu în cel care l-a alungat în timpul vieţii. Conflictul între cele două oraşe a mers atât de departe încât s-au dat ordine papale şi regale, şi totuşi Ravenna a reuşit să-l păstreze pe Dante la ea, iar în 1780 i-a construit un cavou unde se află sarcofagul cu rămăşiţele poetului. Uleiul pentru lampa care arde în permanenţă pe mormântul lui a fost asigurat însă dintotdeauna de Florenţa.