Cu capul în nori, dar cu vârful picioarelor pe umerii lui Kirk
În Infernul lui Dante se scrutează constant menirile ființei, deoarece oamenii nu sunt făcuți să fie fiare, ci pelerini ai binelui și ai minții. Gânditorul Russell Kirk ne amplifică misterul existenței umane și ne introduce în acest exercițiu al imaginației, în acest periplu de gimnastică cerebrală invitându-ne în propriul infern cu scopul de a descoperi și cultiva imaginația morală printr-un set de chei esențiale către locurile comune cu lucruri permanente. Îmbrăcată într-o manta ce nu turtește adevărul istoric sau literar, conservatorismul lui Kirk este o invitație subtilă către o formă de libertate interioară ce pleacă de la premisa curată, multicoloră și nu caleidoscopică, că omul nu este un robot fără suflare, o mașinărie ce poate fi înghesuită în suita unei ideologii. Practic, Kirk ne învață că nu putem înghesui și uniformiza lumea exterioară în lumea dinăuntru în virtutea unei ideologii oarecare ce promite un viitor fără memorie.
Un fel de egalitate fără dragoste și colectivism fără colectivitate, cum bine descrie Kirk, care nu se aliniază și nu face cinste naturii umane, înjosind-o prin repetate porniri instinctuale ce încremenesc societatea și o degradează moral, producând un rău necunoscut care nu poate fi controlat. Prudența este foarte importantă pentru conservatori, la fel ca reforma înțeleasă în cheie organică și nu brutală. Brutalitatea pentru Kirk abrutizează umanitatea și produce un vacuum necunoscut imaginației morale.
Patrimoniul intelectual al lui Kirk se urcă meritoriu pe umerii giganților ca un pitic veritabil, cum bine invocă ideea în cele sașe premise ale conservatorismului, care nu sunt un decalog, o paradigmă de consum, ci o mod de a privi viața sui generis. Conceptul de imaginație morală transferat, în spiritul unei tradiții, de la Burke este o parte esențială a Weltanschaungului lui Kirk în sens politic, istoric literar, poetic, ludic și nu ca ideal de înfăptuire, de schimbare brutală fără consimțământul tradiției și al giganților. În linia patrimoniului intelectual conservator, în aceeași manieră desigur, sunt cei 10 conservatori surprinși și schițați de Kirk, precum Cicero, Roosevelt sau Hawthorne, care surprind, pe lângă o descriere literară și istorică și un soi de eroism invocat ca necesitate în sprijinul educației normative a tinerilor. Acest eroism înșurubat prin literatură influențează pozitiv imaginația omului, implicit societatea și calea spre care se îndreaptă ea în definitiv. Kirk menționează că această cale pe care societatea o urmează nu este dictată sau trasată de politicieni sau elita administrativă a unui stat, ci de acei gânditori care reușesc să influențeze câmpul ideatic al cetății, care reusesc să influențeze ce simt și ce gândesc oamenii. Aici se observă cel mai bine și se evidențiază durabilitatea de care vorbeste Kirk în termeni și de conservatorim reflexiv și nu pasiv sau benevol epigon al vreunei ideologii. În sensul conservatorismului kirkian, ideologia este o negare a conservatorismului, negare ce face ca omul să alunece în panta gratificării poftelor sale. Rațiunea inimii și a minții în armonioasa și frumoasa lor împletire, se anulează în avântul omului de a glisa inconștient spre răul necunoscut. Kirk, din perspectivă conservatoare, preferă răul pe care îl cunoaște și nu răul ce derivă din dorința unora de a schimba cu brutalitate lumea, proces ce înrâurează un rău necunoscut în viziunea sa.
Pentru gânditorul conservator politica este arta posibilului și nu arta idealului. Motivația este simplă, ”a urmări utopia înseamnă a sfârși în dezastru”. Sub imperiul acestui dicton, conservatorul clasic se va apleca către înțelegerea naturii umane pornind de la normele ce guvernează existența. Astfel avem și o abordare ontologică a lui Kirk tesută pe de-a întregul operei sale. Scrierile sale, eseurile sale, dovedesc un firesc inserat în subtext și însurubat filozofic ca un veritabil arăbesc al lucrurilor permanente. Evanescența nu este decât o lipsă sau un adaos de gândire din această perspectivă. Omul suprins de Kirk se bucură de poezii, respiră aerul marilor clasici, își modelează imaginația cu marile lor opere și își ghidează existența spre un scop mai înalt decât el, spre ceva nobil, peren luându-și seva dintr-un panteon închinat trecutului, tradiției, obiceiurilor a tot ce este verificat și validat de timp. Din nou ajungem la prudență, la omul dezgolit de substanță care nu este privit de ideologii, doar ca un robot cu suflare care își uită precedentul și își îngropă preceptul. Fenomenul abolirii omului apare ca o absență a dragostei ce se răsfrânge direct și iremediabil asupra imaginației morale.
Semantica vocabulei conservator subliniată de Kirk, este cel care ne ferește de rău, un soi de păzitor al binelui și a celor vechi. Pe Kirk nu îl surprind acuzațiile care se aduc conservatorismului, mai ales cele legate de perimarea și inadecvarea conceptului, de gândire anacronică, nepragmatică în fața schimbării anunțațe iminente a societățiilor din toate veacurile.
Kirk scrie de un firesc molipsitor ce dezvăluie, relevă și augmentează în același timp misterul țesut în jurul omului. Pentru el natura umană rămâne un mister, tradus pe norme, note, cuvinte și artă cu o contagiune permanentă către frumos, bine, pentru toate acele premise, precepte ce conduc spre imaginația morală.
Există o finețe la Kirk, acest proces de constituire a unui vocabular conservator, o finețe ce nu izvorăște dintr-o dorință titanică de a crea un vocabular specific atent, select, ci mai degrabă unul autentic, care să inspire cu prudență și curaj gânditorul modern.
Afecțiunea pentru lucrurile permanente și devotamentul față de imaginația de tip conservator sunt elemente de căpătâi pentru Kirk. În acestă tolbă a lucrurilor permanente se înscrie și solidaritatea generațională, demnitatea specifică imaginației morale, prudența, definirea statului în sens organic nu în sensul strict liberal ca o entitate ce oferă servicii contribuabililor, visul și persuadarea unei societați eterne, idea de responsabilitate în jocul necesar de pendulare între ideea de a reforma și de a păstra. Într-un mod cât se poate de suplu, dar complex, Kirk ne amintește că: ”Mersul providenței este lent, diavolul este cel care se grăbește întotdeauna”.
Invocându-l pe H.Stuart Hughes, Kirk ne mai amintește că din perspectiva de ansamblu conservatorismul e o negare a ideologiei și, în același timp, conservatorismul nu oferă un model universal de politică. În acest sens se unesc și celelalte elemente ce îi deservesc gândirii respectiv, Marea Tradiție ce făurește patromoniul intelectual clasic și creștin printr-un permanent creuzet al timpului.
În viziunea sa, revoluția retează arterele unei culturi, ea fiind un tratament care ucide deseori legat de setea de nou coloborată cu egoismul ridicat la rang de virtute. Adesea uităm că societatea nu este un mecanism și omul nu trăiește pentru gratificarea apetiturilor sale. Din acest punct de vedere Kirk alege, după propriile spuse, să piardă(”partida conservatoare”) alături de Socrate decât să câstige cu Lenin.
Imaginația morală prinde contur cu basme, acele snoave, povești ce farmecă incoștientul freudian și cultivă primele impulsuri sănătoase din imaginație, mai ales a celor mici. Rațiunea este simplă: „Imaginația e cea care guvernează lumea, iar oamenii care au puterea de a schimba modul de a gândi, simți, sunt adevăratele motoare ale ordinii morale și sociale”. Dacă este adevărat principiul lui Oscar Wilde invocat inteligent de Russel Kirk în contextul educației tinerilor – natura imită arta. În caz afirmativ, atenția noastră, cu precădere, cade pe disciplină intelectuală dublată de o rigurozitate bibliografică ce va articula și o biografie trăită în spiritul valorii, în spiritul frumosului ce modelează, fecundează constant imaginația morală.
Kirk utilizând sintagma ”marile opere litarare”(a nu se confunda cu best-sell-urile sau literatura nouă de tip supermarket), demonstrează crezul său în funcția normativă a literaturii și a artei în general. Referințele sale sunt și în zona teatrului unde funcția educativă a teatrului este ilustrată bine prin exemplul pieselor lui Wiliams unde dramaturgul determină comportamentul publicului, deci are o responsabilitate pentru felul, conduita sa artistică morală. Dacă funcția aceasta este eviscerată în acest proces, denumit din vechea tradiție catharsis, și posibilitatea imaginației de a modela lumea devine un mit în ochii conservatorului clasic.
Scriitorul ocupă un rol important în disciplină spirituală și intelectuală a omului și a tineriilor ce glisează ușor pe panta satisfacerilor imediate ce nu promit durată sau vreo întâlnire cu lucrurile permanente.
Cărțile ne influențează viața în bine, iar valorile ne călăuzesc nu doar spre un drum bătătorit de generații, ci și un drum inițiatic spre frumos, spre acel firesc ludic, poetic ce ne guvernează imaginația. Kirk sesizează sărăcia ideologiilor în a realiza acest deziderat și mai ales absența unui creuzet specific în care toate aceste lucruri s-ar putea manifesta firesc. Pregătirea profesională utilitaristă nu poate înlocui educația normativă. Chiar și pe termen lung acest lucru este perdant și failibil în cele din urmă.
Adaptarea reală la condițiile umane semnifică adaptarea la norme. Ne rămâne nouă să deslușim infernul ce aplanează asupra imaginației morale cu gândul la giganții pe care stăm când scrutăm orizontul prezentului.
