Crăpături în statuia Mareşalului

Întors de la Moscova, unde fusese membru al delegaţiei care stabilise noua graniţă cu URSS, generalul Sănătescu s-a dus la Ministerul de externe şi a înapoiat dolarii pe care nu-i cheltuse. Creţeanu a exclamat: "E prima dată cînd se întîmplă aşa ceva!". În 1941, a semnat - ca urmare a deciziei mareşalului Antonescu - ordinul de atac al Odesei cu lacrimi în ochi, conştient că a iscălit condamnarea la moarte a nenumăraţi ostaşi. Devenit prim ministru a refuzat leafa cuvenită postului, mulţumindu-se cu solda de general, mult mai mică. Generalul Sănătescu a avut adesea alte opinii decât Mareşalul, iar istoria i-a dat întru totul dreptate. Ca şef al Casei Militare Regale şi mareşal al Palatului, l-a apropiat pe rege de armată şi de popor, scoţându-l din izolarea impusă de Antonescu. Nu-i este teamă să iasă în stradă, însoţit doar de ginerele să, atunci când manifestaţii, montaţi de comunişti, strigau "Jos guvernul Sănătescu!" Boala care l-a răpus s-a darorat, mai mult ca sigur, privaţiunilor de tot felul suferite în timpul războiului... 

Sunt doar cîteva obervaţii, spicuite din prefaţa volumului "Jurnalul generalului Sănătescu", semnată de fiica lui, Simona Ghiţescu. Cartea, apărută în 1992, a trecut aproape neobservată. Probabil şi fiindcă, în anii aceia, atmosfera era prea încărcată de antimonarhism, iar primii miniştri Rădescu şi Sănătescu erau consideraţi duşmanii poporului. "Jurnalul..." însă este un document nepreţuit, fiindcă a fost scris aproape zilnic de un adevărat intelectual, obiectiv şi pe măsură ce faptele se petreceau. Asta face ca şi notările despre mareşalul Antonescu să fie credibile, deşi ele contrazic legenda Conducătorului - cinstit, drept, protecor al ostaşului român şi, mai cu seamă, duşman al hoţilor, al învârtiţilor din epocă. Iată doar câteva exemple: ”La Bucureşti se comentează defavorabil vizita D-nei Antonescu la Cernăuţi, unde autorităţile s-au întrecut în cheltuieli pentru a o primi ca pe o regină şi unde mitropolitul Bucovinei, Tit Simedrea, a spus că e demnă urmaşă a Maicii Domnului (...) deşi cunoaşte trecutul pătat al acestei femei, pe care Mareşalul a scos-o din mocirlă ca s-o ia de soţie". În drum spre front, Sănătescu constată: "Am găsit Cernăuţii într-o stare înfiorătoare: prăvălii evacuate de evrei au fost redeschise de către români, fabricile - toate în funcţiune. Un sigur lucru este trist, că se fac afaceri şi chiar barbarii pe chestia evreilor ce trebuie evacuaţi din Bucovina. În plus, o mulţime de avenurieri au venit şi au pus mâna pe fabrici, realizând beneficii mari (...) şi care nu se jenau să spună că au venit aici în California României pentru îmbogăţire". Iar mai departe, referindu-se la Antonescu, el remarcă: "Deşi animat a face numai bine, a căzut în aceleaşi greşeli ca şi regele Carol al II-lea. S-a înconjurat de oameni de nimic, care nu-şi văd decât de interesele lor. În trecut Urdăreanu şi Lupeasca numeau în funcţiuni, azi acelaşi lucru îl fac Col. Elefterescu şi D-na Antonescu..."

Apoi: "Se vede cât de colo că situaţia internă este rea, că începe lumea politică să se agite contra Mareşalului Antonescu, care merge orbeşte în acest război, cu convingerea că se îndreaptă spre izbândă. Toate acestea provin numai din faptul că Mareşalul are sentimentul profund că este un om de geniu, că este superior tuturor şi că toate hotărârile lui sunt cele mai bune. În fine, se comportă ca un dictator, iar dictatorii n-au suferit să aibă sfătuitori, ei au preferat numai complici. În realitate este un om care pare mai mult decât este, lipsit de modestie, îi place linguşirea şi şi-a luat o răspundere pe care nu o va putea duce până la bun sfârşit. Mă înspăimântă abuzurile şi hoţiile ce se comit, mă înspăimântă incapacitatea diferiţilor miniştri, care nu corespund vremurilor actuale, o ceată de adulatori ai Mareşalului şi soţiei sale".

Pornind de la bilanţul Societăţii de patronaj, de sub conducerea Mariei Antonescu, Sănătescu spune: "...pentru a linişti opinia publică, alarmată de fraudele ce se fac acolo (...) prin sumele fantastice pe care le mânuieşte această societate, sume luate din bugetul statului, membrele Societăţii se laudă cu înfăpuiri unde contribuţia lor personală este zero. Ce deosebire între Societatea de patronaj şi aceea a Crucii Roşii. Aceasta din urmă activează departe pe front şi în interior, fărră reclamă şi fără a îngreuna bugetul statului, fiecare membru contribuind nu numai cu munca gratuită. dar şi cu subvenţii din averea proprie (...) Nu este lipsită de temei observaţia unui camarad care spunea că în Societatea de patronaj s-u adunat femeile cu un trecut dubios - şi preşedinta le întrece pe toate". La 11 septembrie 1942,în drum spre front, înainte de Lemberg, Sănătescu este impresionat de cetele de copii flămânzi, care le cer celor din tren pâine. Apoi îl şochează trenul cu vagoane de animale, unde sunt ..."înţesaţi, zice el, evrei, pe care germanii au hotărât a-i deporta din Galiţia. Sunt transportaţi în condiţii mai rele ca vitele. Mâini scheletice se văd scoase prin gratiile vagoanelor, se aud plânsete şi ţipete de copii. Ce barbarie! Am convingerea că Germania va plăti odată pentru aceste cruzimi. (...) Până la intrarea în Lemberg vedeam cadavre de evrei aruncaţi din trenurile ce au trecut". Pe 12 septembrie observă: "Trec spre Germania trenuri cu vite ridicate din Rusia". În preajma frontului - pe 6 octombrie 1942 - el notează: "Am întîlnit aici Corpul I Armată, care este plecat din țară de la 7 iulie, fără destinație precisă, a rătăcit mai întâi prin Crimeea și Caucaz, și acum se îndreaptă spre nord. Acest corp a stat 45 de zile într-o localitate, fără nici o întrebuințare, uitat de Dumnezeu. Sute de milioane a costat pe biata țară această lipsă de prevedere a Marelui Cartier General, care aduce comandamente și unități pe front fără un plan bine stabilit. Oare nu vor da socoteală odată, atât Mareșalul Antonescu cît și șeful Marelui Cartier General, de această nepricepere?” În scurt timp, pe 12 octombrie, notează: ”Este clar că Marele Cartier General nu se interesează de soarta trupelor. Toată zona e lipsită de apărare antiaeriană, din care cauză avioanele inamice zboară în libertate, pricinuind pierderi. Trupele au încă echipament de vară și nopțile au devnit reci; aprovizionările merg greu, iar muniția e redusă (...)

Sunt informat că la Rostov, Marele Cartier General este plin cu ofițeri și, în cap cu șeful MCG (G-al Șteflea), nu se ocupă îndeajuns de nevoile frontului. Mareșalul Antonescu n-a venit să-și ia aici comanda atât de solicitată; citesc în ziare că participă la cursele de cai de la Băneasa. Natural, sunt mai distractive decât frontul”. 19 ocrombrie 1942: ”Strig în toate părțile să-mi trimită ceva din efectele de iarnă pentru oameni; pentru moment, așa avea nevoie de flanele și pături, dar nu primesc nicio satisfacție, nici de la Armată, nici de la Marele Cartier General...”. Sub focul intens al inamicului, la 28 octombrie 1942, Sănătescu propune măsuri svere, dar avertizează: Dacă nu se iau aceste măsuri întreg frontul se va prăbuși (...) De această nenorocită situație în care se găsește Armata a III-a pe front trebuie făcuți responsabili Mareșalul Antonescu cât și G-al Șteflea (...) Mareșalul, în loc să vină să comande, văd - tot din ziare - că inspectează piețele de zarzavat din București”. Indignat, la 3 noiembrie 1942, notează: ”Ministerul de Război a găsit cu cale să adopte pentru trupă chiloți în locul izmenelor lungi de pînză, care acopereau gleznele (...) ca să facă economie, fără să se gândească că soldații vor tremura de frig. Am găsit soldați care și-au tăiat mânecile de la cămăși pentru a-și înnădi chiloții, ca să-și acopere gleznele”.

La 7 noiembrie 1942, în urma unui bombardament, scrie, cu amărăciune: ”La Corpul de Armată a scăpat și brutăria de campanie, deși era trasă cu boi (...) ea a făcut hazul întregii armate germane și române din zonă, deoarece s-a sustras capturării de către ruși”. 8 noiembrie 1942: ”Noapte senină și ger mare, sunt mulți degerați, din cauza lipsei echipamentului adecvat. Pe front nu se poate face foc, iar trupele din urmă nu prea au lemne”. A doua zi, generalul scrie: ”Mi se raportează cazuri de morți de frig și degerați. Unde este Mareșalul să vadă cum suntem echipați?!” Ziarele sosite din țară îl indispun pe Sănătescu, fiindcă ...”sunt serbari mari la Chișinău și Cernăuți, iar aici, pe front, mor soldații de frig. Tot în ziare vedem că o serie de generali avansați la gradul de general de divizie, natural de cei care stau în țară și n-au comandat nici o zi o unitate pe front”. Front care devine tot mai nesigur, rușii atacă cu înverșunare, silindu-i pe nemți și pe români să se retragă. Iată tabloul descris de general, în 22 noiembrie 1942: ”coloane în dezordine se retrag dinspre nord și dinspre est, blocând drumurile, fugarii merg unii după alții fără nici o țintă, fără hrană, rebegiți de frig și cu aspect de spectre, cai morți de-a lungul drumurilor... Cavaleria română este aproape decimată, că Divizia Blindată română este încercuită (...) Spre seară, depozitul de muniții și carburanți sunt aruncate în aer. Un spectacol înfiorător...” 28 noiembrie 1942: ”Divizia I Cavalerie, care se găsește izolată (...) cere ajutor ca să i se trimită avioane spre a-i evacua pe cei 6oo de oameni răniți și degerați și se plânge că de la germani nu primește decât o cincime din rația zilnică de hrană, așa că au început să mănânce caii ce le-au mai rămas”. În același timp, ziarele - evident, apărute la București cu cîteva zile în urmă - aduc din țară vești care îi indignează pe cei de pe front: ”... decorarea D-nei Mareșal Antonescu de către Fuhrer-ul Germniei, în prezența unei cohorte de generali și amirali nemți. ”Foarte interesant, remarcă Sănătescu, nu am văzut o asemenea delegație nici le vreun cap încoronat sau un savant, cu ocazia decernării unei decorații (...) Și mă gândesc că atâtea doamne de la Crucea Roșie lucrează anonim și încă dezinteresat”.

Pe general îl nemulțumește nespus de mult inconștiența celor din capitală: ”De unde, scrie el, Bucureștiul ar trebui să fie învelit în zăbranic negru, căci cei mai buni fii ai patriei erau nimiciți, văd numeroase teatre pline, restaurante cu orhestre vesele, cinematografe cu coadă cum n-a fost nici în timpurile normale de liniște”. Iar în armată: ”Sunt mulți ofițeri care, în decurs de doi ani, de când a început războiul, nu au dat cu nasul pe front (...) Aceștia fac războiul condiționat, cu termen, întocmai cum ai face o cură la băi” În ajunul Crăciunului, 24 decembrie 1942, notează: ”Am primit și scrisori de la fiica mea, din Tiraspol, unde se găsește ca infirmieră într-n spital (...) Spre seară un cor improvizat de soldații cartierului și cei de la trasmisiuni a venit să-mi ureze în seara de Crăciun. Le-am dat fiecăruia în dar cîte trei mere și două țigări, căci atâta puteam să le dau din sărăcia mea” Apoi: ”Sfărșit de an, zi de mare doliu. Armata română a suferit cel mai mare dezastru din instoria ei milienară”. Dar: ”Bucureștiul petrece, Mihai Antonescu ține cuvântări, iar Mareșalul face inspecții pe la cantinele școlare, dând directive cum să se prepare mîncarea. Aici, resturile armatei lăsate în părăsire, din cauza gerului se găsesc soldați înghețați”.