Comunismul – un mit al veşnicei întoarceri?

Citind ultima carte tipărită în româneşte de Stéphane Courtois[1], reputat istoric specializat în istoria comunismului francez şi internaţional, eşti uşor intrigat de musculatura încordată şi de documentaţia fastuoasă a analizelor sale. La fel ca în aproape întreaga sa operă, şi în aceste texte, Courtois îşi deplasează ideile pe circuite conflictuale, probând o mentalitate de cruciat aflat în plină misiune de protejare a adevărului de zeloşii săi mistificatori. Textele în cauză, diferite ca gen (studii, articole, recenzii, eseuri, scurte reportaje), se situează în prelungirea incendiarei Cărţi negre a comunismului– volum cu Stéphane Courtois în calitate de coordonator şi coautor.

Apărut în Franţa în 1997 şi devenit foarte rapid un „bestseller”, tipărit în 1998 şi în România (la Editura Humanitas, cu addendă, note şi o hartă a Gulagului românesc întocmite de Academia Civică), acest volum a fost considerat încă de la apariţie unul dintre cele mai noi produse ale accesului la arhivele până atunci interzise sau doar „întredeschise” ale partidelor comuniste din blocul ex-sovietic. Piatră de hotar în contextul noilor perspective de abordare a fenomenului comunist, Cartea neagră a comunismuluia iscat aprinse controverse între istorici, însoţite de pătimaşe dezbateri în presă. Curtois şi-a pus în cap mai ales intelligentsiafranceză de stânga, care, ridiculizată prin desecretizarea arhivelor comuniste şi în pofida dovezilor incontestabile, refuză să accepte că a comis grave (uneori, interesate!) erori de interpretare a evoluţiei comunismului.

În Comunism şi totalitarism, teza principală a lui S. Courtois o reprezintă accentuarea rolului capital jucat de Lenin şi regimul bolşevic în geneza totalitarismului. Courtois se distanţează astfel de viziunile lui Hannah Arendt şi George Mosse pentru care totalitarismul îşi are originile în statul nazist şi în acela stalinist. În primul capitol (Lenin, inventatorul totalitarismului), istoricul îl defineşte pe Lenin ca pe maleficul creator al unui fenomen desăvârşit ulterior de Stalin:„Lenin a putut elabora faimoasa ecuaţie care i-a asigurat succesul politic mondial începând din 1917:proprietatea privată a mijloacelor de producţie şi concentrarea producţiei=capitalism imperialist, monopolist, parazitar, în putrefacţie şi în agonie=război imperialist=criză revoluţionară=război civil=socialism” (p. 27).Avansând până la un punct în siajul teoriei lui François Furet, exprimate în Trecutul unei iluzii(Ed. Humanitas, 1996) şi potrivit căreia „bolşevismul şi fascismul sunt copiii războiului”, Courtois merge chiar mai departe cu o ambiţioasă ipoteză:„În realitate, inventarea totalitarismului se datorează mai puţin circumstanţelor Primului Război Mondial – fără îndoială, decisive în planul conjuncturii – decât unui fenomen eminamente modern:fenomenul revoluţionar, apărut odată cu Revoluţia franceză şi care s-a radicalizat prima oară între anii 1792 şi 1794. Comitetul de Salvare Publică, legea suspecţilor, exterminarea locuitorilor din Vendée, Marea Teroare;sunt tot atâtea elemente protototalitare ce-i marchează profund pe revoluţionarii ruşi, începând cu Cernîşevski şi Neceaev, maeştrii gândirii lui Lenin” (p. 34).Aflat sub aceste influenţe, Lenin dă consistenţă îndepărtatelor pulsaţii ale autoritarismului, legitimându-l mai ales prin acte de violenţă extremă ce aveau să fie considerate modalităţi raţionale de guvernare.

Către un bolşevism sui generis

Stéphane Courtois a fost supus unor aspre contestări ca urmare a asocierilor făcute între Holocaust şi Gulag – un ou fierbinte pe care îl regăsim, privit şi atins din diferite unghiuri, şi în paginile volumului de faţă. Astfel, istoricul francez face un „bilanţ al terorii” comuniste, sub rezerva absenţei arhivelor în ţări comuniste importante (China, Vietnam, Cuba) sau a existenţei unor evidenţe creditabile, deşi cu caracter provizoriu, în aproape toate celelalte state din fostul lagăr sovietic. Courtois se încumetă, apelând la inepuizabilele surse găsite în arhivele sovietice, la o evaluare a victimelor terorii comuniste sub Lenin şi Stalin, în etape istorice distincte (colectivizarea, foametea comandată, Marea Teroare, deportările în Gulag „prin care au trecut peste 18 milioane de persoane”:„În URSS, în timpul lui Lenin, s-au înregistrat aproximativ 6 milioane de morţi, în timpul lui Stalin, peste 10 milioane” (p. 68).

Prudent în zonele unde investigaţia e pândită de ameninţarea unor creditări echivoce, cu un minuţios apel la surse încrucişate şi la relevanţa documentelor ieşite la iveală după dezagregarea imperiului sovietic, Curtois descrie genocidul comunist ca pe un fenomen a cărui tragică dimensiune e retuşată inclusiv de instituţii reprezentative de talia Adunării parlamentare a Consiliului Europei. Un „memento” instructiv. În ianuarie 2006, Adunarea a examinat o Rezoluţie şi o Recomandare referitoare la condamnarea „crimelor regimurilor comuniste totalitare”. Documentele respective n-au sugerat elemente punitive pentru făptuitorii sau asociaţii crimelor comunismului, ci vizau doar, cu destulă timiditate, sensibilizarea opiniei publice faţă de gama largă a nelegiuirilor comise de un regim asasin, prin organizarea de conferinţe internaţionale, facilitarea deschiderii arhivelor, completarea sau rectificarea unor date din manualele şcolare, deschiderea de muzee, inaugurarea unor monumente comemorative etc. A urmat o primă reacţie halucinantă din partea comuniştilor francezi, care au pus la stâlpul infamiei această intenţie cu vădite aspiraţii moral-educative, acuzând Rezoluţia că „va face să planeze o gravă ameninţare asupra vieţii publice a continentului nostru”, „are în vedere stabilirea oficială a semnului de egalitate între comunism şi nazism”, „participă la negarea excepţionalităţii fenomenului nazist”, „contribuie la banalizarea genocidului evreilor”etc. Comentariul lui Courtois la această hiperbolizare monstruoasă ce risca, e drept, să expună stânga comunizată riscului demascării unor complicităţi înjositoare:„Să-i califici drept negaţionişti pe cei care se consacră stabilirii realităţii crimelor comunismului – iată genul de amestec care aminteşte cele mai frumoase clipe ale stalinismului învingător. Genocidul evreilor în Europa nu a fost mai «excepţional» decât exterminarea prin foametea organizată a milioane de ţărani ucrainieni de către Stalin, în anii 1932-1933, sau decât asasinarea a aproape un sfert din populaţia cambodgiană de către khmerii roşii, din 1975 până în 1979”. (p. 240).

Previzibil, proiectul a căzut la vot cu sprijinul decisiv al grupului socialist. S. Courtois ne îndreaptă spre un trecut recent îmbibat de miasma comunismului, citând o declaraţie făcută în 16 octombrie 2006 de Alvaro Gil-Robles, comisarul european pentru drepturile omului, care denunţa lagărul de la Guantanamo, comparându-l cu Gulagul! „Parc-ai visa”, scrie Courtois:„Guantanamo, 500 de prizonieri, arestaţi în Afganistan, în timp ce ei se antrenau pentru guerilla în lagărele al-Qaida, hrăniţi, îngrijiţi, exceptaţi de la munca forţată, un singur deces după trei ani de internare;Gulagul sovietic:15 milioane de deţinuţi, în cea mai mare parte civili – femei, copii –, hrăniţi, îngrijiţi, cazaţi şi constrânşi la muncă forţată în condiţii care duceau adesea la moarte, sute de mii de victime – fără a număra nenumăratele gulaguri comuniste din China, din Vietnam, din Coreea de Nord etc.” (p. 242)Găsim şi în aceste pagini vivacitatea interpretărilor lui Stéphane Courtois, care îşi captează cititorii într-un carusel temporal unde totalitarismul seamănă cu un arbore cu rădăcinile în aer, simbolizând, ca în religiile precreştine, mitul veşnicei întoarceri...

Sighet – onoarea regăsită a democraţiei româneşti

Stéphane Courtois analizează evenimentele din decembrie ’89 din România în subcapitolul Amnezia şi amnistia crimelor comuniste.Istoricul survolează fugar momentul prăbuşirii dictaturii comuniste, bizuindu-se cu siguranţă pe surse accesibile şi în limba franceză, între care se distinge destul de clar volumul Autopsie du coup d’état roumainpublicat de Radu Portocală în 1990 la Ed. Calmann-Levy. Tratând destul de superficial puzderia de documente şi mărturii apărute în ultimii 20 de ani, istoricul francez arde etapele, trecând direct la „autopsie” înaintea ineluctabilei „anatomii” a unei perioade litigioase şi cu multe episoade ce se lasă greu descifrate. Înşirată pe un unic şi prea simplificator portativ, istoria căderii regimului ceauşist va fi narată în episoadele unei lovituri de stat neîntrerupte, cu foştii conducători comunişti împreună cu Securitatea antrenaţi într-o teribilă manipulare care ar fi început cu ceea ce Curtois consideră a fi fost „îngrozitoarea înscenare de la Timişoara”. S. Curtois se lansează în aprecieri ce ar fi meritat, după opinia mea, o focalizare circumspectă, pentru a evita astfel capcanele unor demonstraţii pripite. De exemplu, elucidând istoria capitulării publice a comunismului românesc doar prin grila loviturii de stat, Courtois nu face referiri măcar aluzive la una dintre vedetele acestui scenariu:teroriştii. Nu mă îndoiesc că într-o viitoare ediţie a acestei cărţi, dată fiind empatia relaţiei sale cu realităţile româneşti, S. Curtois îşi va nuanţa verdictul prin lărgirea câmpului cercetării spre informaţii confirmate din multiple izvoare şi ferite de pericolul mitologizărilor hazardate.

Capitolul XXII al cărţii lui Stéphane Curtois are titlul Memorialul Sighet:istoria şi memoria crimelor comuniste în România. Primul contact cu Sighetul îi provoacă o „impresie de capăt de lume”. Urmează fraze calde, cu texturi catifelate, despre farmecul acestui loc care i se păruse iniţial „cam descurajant”, iar apoi, după periodicele sale vizite, expresia unei Românii „foarte hotărâte”. Rector al Şcolii de vară de la Sighet, Courtois descrie, cu emoţia unui arheolog aflat în preajma unor descoperiri miraculoase, ceea ce avea să numească un „exemplu de lecţie de demnitate şi rezistenţă”:e vorba, fireşte, de Memorialuldedicat victimelor comunismului din România şi istoriei acestei dictaturi. Spaţiu de pelerinaj şi reflecţie asupra infernului comunist, Sighetul reprezintă pentru Curtois un antidot împotriva amneziei ce afectează memoria colectivă în chestiuni legate de rememorarea trecutului totalitar. Asemenea imersiuni în propria istorie sunt în accepţiunea lui Curtois exerciţii de igienă morală indispensabilă tinerilor care, pentru a găsi reperele normalităţii şi ale progresului în confuzia contemporaneităţii, trebuie mai întâi „să privească în faţă tragedia trăită de părinţi şi bunici”. E nevoie însă de solidaritate, de introspecţii oneste şi de examinări responsabile ale trecutului european comun – probă delicată din care, finalmente, să rezulte că şi Occidentul a fost parte, uneori vinovată, a coşmarului totalitar:„...ca reunificarea europeană să aibă sens, ar trebui ca europenii occidentali să ia act de această tragedie şi să contribuie la greaua muncă a istoriei şi a memoriei, singurul mod, pe termen lung, de reconstituire a identităţii societăţilor devastate de către înrobirea comunistă.” (p. 238).Tenta sentenţioasă a acestei ultime observaţii dezveleşte miezul pur al complexei exegeze a lui Stéphane Curtois:doar o acţiune concertată care să angajeze instituţii, autorităţi, cercetători, societatea civilă etc. din adevărata Europă unită va reuşi să scoată istoria reală a unor fenomene precum comunismul şi totalitarismul din captivitatea profesioniştilor săi falsificatori. Cu ei se confruntă şi Stéphane Curtois pe un front unde victoriile se câştigă greu şi cei mai primejdioşi duşmani continuă să rămână, din păcate, invizibili.

Note

[1]Stéphane Courtois – Comunism şi totalitarism, Ed. Polirom, 2011