⬆

Comandoul care l-a împuşcat pe Ceauşescu

📁 Revoluția din 1989

Autor: Florel Manu

Din ordinul generalului Victor Stănculescu, opt paraşutişti de la Boteni au fost îmbarcaţi în două elicoptere pentru o „misiune de gradul zero“. Căpitanul Ionel Boeru şi cei şapte subofiţeri din subordinea sa nici nu bănuiau că merg să execute pe cineva.

În dimineaţa zilei de 25 decembrie 1989, unitatea militară 01842 din Boteni, judeţul Dâmboviţa, se afla în stare de război. Marea majoritate a ofiţerilor, subofiţerilor şi militarilor în termen erau plecaţi la Bucureşti, în misiuni de apărare a unor obiective strategice (Televiziune, Radiodifuziune, Ministerul Apărării etc.).

Ordin de la Stănculescu

În acea zi de Crăciun, imediat după masa de dimineaţă, comandantul UM 01482 şi al micro-garnizoanei Boteni, colonelul Ioan Suciu, a scos la raport tot personalul militar şi civil pe care-l avea la dispoziţie în acel moment. Unitatea militară găzduia un regiment de elicoptere, unul de paraşutişti şi un divizion de rachete. Colonelul Suciu primise ordin de la Bucureşti, de la generalul Stănculescu, să pregătească două elicoptere, cu cele mai bune echipaje, precum şi opt paraşutişti pentru o „misiune specială”. Comandantul mini-garnizoanei Boteni i-a recrutat pe loc, pe bază de voluntariat, pe cei opt paraşutişti solicitaţi de Stănculescu.

50 de militari, 20 de voluntari, 8 aleşi

Dintre cei opt militari aleşi de colonelul Suciu, unul singur era ofiţer:căpitanul Ionel Boeru (31 de ani). Automat, ceilalţi şapte au intrat în subordinea lui. Într-o reconstituire făcută pentru „Adevărul”, căpitanul Ionel Boeru (acum colonel în rezervă) îşi aminteşte:„Ne-a fost ordonată o adunare pe platou, la care au participat toate cadrele militare şi personalul civil al unităţii. Civilii au fost lăsaţi liberi, iar comandantul ne-a zis nouă, militarilor, că are nevoie de opt voluntari pentru o misiune specială. S-au oferit în jur de 20 de militari, din totalul de 50 câţi eram. Comandantul i-a ales pe cei opt, dintre voluntari, în funcţie de nevoile urgente ale unităţii. Am avut această şansă să particip la misiune”.Militarii de la Boteni nu ştiau că „misiunea specială” sau „de grad zero”, cum a numit-o colonelul Suciu, era o operaţiune complexă care avea să se încheie cu execuţia soţilor Ceauşescu.

Printre cei opt paraşutişti selecţionaţi se afla şi plutonierul Dorin Cârlan. Acesta a rememorat evenimentele acelei dimineţi:„Am urcat în elicoptere pe la ora 8.00. Ne-au pregătit puţin piloţii şi mecanicii de bord. Ne-au arătat cum funcţionează mitralierele de 12, 7 milimetri, care erau instalate pe elicoptere. Nu ni s-a spus încotro ne îndreptăm şi nici ce misiune avem. Patru paraşutişti am urcat într-un elicopter, patru în celălalt. Am făcut cunoştinţă cu comandanţii de aeronave, am mers într-o direcţie care urma să ne fie precizată pe parcurs. Pe la opt şi ceva am decolat”. Cei 8paraşutişti de la Boteni pentru „Misiunea Târgovişte” erau:Ionel Boeru (căpitan), Dorin Cârlan (plutonier), Constantin Bărănguţă (plutonier), Octavian Gheorghiu (sergent-major), Laurenţiu Ştefănescu (sergent-major), Teodor Gheorghe (sergent-major), Marian Forjan (sergent-major), Dumitru Iliescu (sergent-major)

Execuţia

Sentinţa Tribunalului Militar Excepţional a fost executată la 25 decembrie, ora 14.50, în cazarma de la Târgovişte. Aşa cum plănuise generalul Stănculescu încă de la sosirea sa acolo, paraşutiştii din plutonul de execuţie i-au împuşcat pe dictatori lângă zidul Corpului de Gardă.

Plutonul de execuţie al Ceauşeştilor a fost constituit de Victor Athanasie Stănculescu înaintea procesului de la Târgovişte. Generalul a selectat trei dintre cei opt paraşutişti veniţi de la Boteni. E vorba de căpitanul Ionel Boeru, plutonierul Dorin Cârlan şi sergentul-major Octavian Gheorghiu.

Execuţia a fost făcută în grabă. Era tensiunea momentului, dar şi insistenţa cu care generalul Nicolae Militaru (de două zile ministru al Apărării Naţionale) suna de la Bucureşti, în timpul procesului, pe telefonul din biroul comandantului UM 01417 Târgovişte, colonelul Andrei Kemenici. Paraşutiştii, conduşi de căpitanul Boeru, i-au executat pe Ceauşeşti scurt, fără a aştepta o eventuală comandă de genul „Foc!”.

„Ai dat de dracu’, Leano!”

Drumul către zidul de execuţie a fost unul de groază pentru cei care aveau misiunea de a-i lichida pe Ceauşeşti. Paraşutiştii îşi făceau tot felul de probleme. „Trecusem de colţul clădirii. Priveam zidul din faţă care, deşi aflat la 20 de metri, era atât de departe. Eram într-o stare de surescitare maximă, încordat până la extenuare. Spaimă, mânie, nerăbdare, teama de a nu rata, chinul înaintării spre zid. Parcă mergeam la spânzurătoare. Parcă eu însumi eram condamnatul. Mă aşteptam să cadă cerul pe mine, să crape pământul, să fiu înghiţit. Nu vedeam decât zidul, zidul care parcă se clătina, parcă se depărta, parcă se prăbuşea. Trebuia să omor, iar gândul ăsta mă paraliza şi-mi era teamă să nu-mi cedeze nervii, să nu-mi explodeze inima, să nu-mi pierd minţile”, rememorează Ionel Boeru.

Un alt component al plutonului de execuţie, plutonierul Dorin Cârlan, se temea să nu fie chiar ei, paraşutiştii, ţintele. „Odată ieşiţi în curtea cazărmii, ne-am trezit cu sute de arme îndreptate spre noi. Mii de gloanţe puteau porni spre cei doi condamnaţi sau spre însoţitorii lor. Dar nu puteam da înapoi. Un soldat pe lângă care au trecut i-a spus Elenei cu ranchiună:«Ai dat de dracu’, Leano!»”.

În cartea După execuţie a nins, căpitanul Ionel Boeru îi povestea lui Viorel Domenico:„Când m-am apropiat de zid, am tresărit surprins. Deşi plecase în urma mea, deşi nu-l văzusem trecând pe lângă mine, sergentul-major Teodor Gheorghe mă aştepta acolo cu Elena. I l-am dat în primire şi pe Nicolae, m-am retras câţiva paşi înapoi, de-a-ndărătelea, şi i-am făcut semn să se retragă lateral. Nu mai aveam glas. Apoi am deschis focul”.

Tot Boeru îşi mai aminteşte că, după execuţie, în încărcător i-a mai rămas un singur glonţ. „Le-am zis colegilor:«Foc automat şi, la comanda mea, trageţi de la şold!». Eu când am zis «Foc!», am şi apăsat. Eram cel mai stresat dintre toţi. Eu am tras trei salve. Din 30 de gloanţe, am tras 29 de bucăţi, în trei salve. Prima salvă, la picioare, l-a îngenuncheat. A doua salvă l-a lovit în piept şi a căzut pe spate. Următoarea salvă a fost pe ea. Şi a picat undeva lateral, în dreapta”. În acel moment, ceilalţi doi paraşutişti au tras şi ei. Octavian Gheorghiu a tras o singură rafală, în timp de Dorin Cârlan, un glonţ. De emoţie, când a armat, a fixat pistolul-mitralieră în poziţia „foc cu foc”, deşi primise ordinul să-l pună pe „foc automat”.

„M-a cuprins o spaimă cumplită”

După ce au fost executaţi, soţii Ceuşescu au fost înveliţi în pături militare şi foi de cort, pentru a fi transportaţi spre Bucureşti, cu elicopterul. Comandantul de atunci al UM 01417, colonelul Andrei Kemenici, îşi aminteşte momentele de după execuţie:„Bucuria asta a «eliberării» a durat poate cinci minute, apoi m-a cuprins o spaimă cumplită, înfiorătoare. Pentru că, după execuţie, totul s-a precipitat iarăşi. S-au luat cadavrele, s-au urcat în elicopter şi gata. Niciun om din delegaţia venită în unitate n-a dat mâna cu mine, să-mi fi spus c-am făcut bine sau rău. M-au ignorat cu toţii. Ca şi când n-aş fi existat. S-au urcat în elicopter şi şi-au luat tălpăşiţa. Nici măcar generalul Militaru, pe atunci ministru al Apărării, care m-a sunat a patra oară, întrebându-mă dacă «s-a terminat», nu mi-a spus nimic, nici de bine, nici de rău. I-am confirmat că au plecat şi el a spus:«În sfârşit!», apoi a închis telefonul. Am rămas, aşadar, singur, cu obsesiile şi cu spaimele mele. Abia după ora 15.00, deci după plecarea comandoului, începusem să aflu fel de fel de treburi care se întâmplaseră în unitate:conspiraţii, nemulţumiri, acuzaţii. Aşa că spaima s-a amplificat. Şi eram marcat de ideea că Iliescu nu ştia ce făcuse Stănculescu la Târgovişte. Mă gândeam că voi fi eu însumi asasinat. Poate de oamenii lui Iliescu... Poate de oamenii lui Ceauşescu...”

„Suvenirul” căpitanului Mateescu

După terminarea execuţiei şi după ce cadavrele Ceauşeştilor au fost duse la elicopter, iar o parte din personalul unităţii s-a strâns în apropierea zidului la care s-a făcut execuţia, căpitanul Ion Mateescu şi-a luat o mică „amintire” din zid:un glonţ. „Acest glonţ a trecut, cu probabilitate de 100%, prin Nicolae Ceauşescu, pentru că are scame de culoare închisă. Ceauşescu a fost îmbrăcat într-un palton de culoare închisă, negru sau bleumarin închis, iar pe interior avea blăniţă de miel de culoare închisă. Soţia sa, Elena, a avut haină de culoare bej, deci deschisă. Se poate reproduce ADN-ul, dacă e cineva curios să vadă dacă cel de acolo a fost sau n-a fost Ceauşescu, deşi nu cred că mai există dubii. E un document istoric, dacă putem să-i spunem aşa”.