⬆

Colecţionarul. Extravaganţele tovarăşului Constantin Doncea

Autor: Laurenţiu Ungureanu

Excentric, arogant, permanent răzvrătit, într-o continuă revoluţie personală, resentimentar şi foarte, foarte orgolios. Lider al grevelor muncitoreşti de la Atelierele CFR Griviţa, din 1933 – acţiune care a furnizat material de propagandă legendar pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej –, trimis de Comintern pe frontul din războiul civil spaniol şi luptător pe frontul antinazist, în Crimeea şi în alte misiuni de sabotaj. Comunist cu stagiu la Moscova. La trecutu-i mare, după 23 august 1944, a rămas întru frustrant anonimat politic. A ajuns chiar să fie exclus din partid! A compensat toate supărările:a devenit unul dintre cei mai atipici colecţionari. De artă şi de alte obiecte valoroase. Acesta este extravagantul Constantin Doncea.

23 august 1944 nu i-a adus lui Constantin Doncea mare lucru. În vreme ce tovarăşii săi escaladau, lipsiţi de orice scrupul, fotoliile puterii, Doncea era încorsetat în nesemnificativa funcţie de secretar general al Frontului Naţional Democrat, organizaţia Ilfov. La munca de jos:socoteli mici, propagandă şi agitaţie. Liderul uneia dintre cele mai mitizate acţiuni comuniste din interbelic, manifestaţia care ar fi legitimat pe oricine să-şi ceară răsplata în noul regim, nu era nici măcar membru al Comitetului Central al partidului. Era supleant.

Din ’47, a fost numit viceprimar la Capitală, iar din ’48 – adjunct la Ministerul Construcţiilor. Din martie ’50, timp de doi ani, e comandant al Apărării Antiaeriene a Teritoriului, iar din martie ’56, mai puţin de un an, e ministru al Colectărilor. Doncea n-a avut acces la funcţiile la care biografia de partid îl recomanda. Dar nu şi-a ascuns niciodată nemulţumirea, chiar frustrările în legătură cu rolul secundar pe care tovarăşii i-l rezervaseră. În limbajul de astăzi, Doncea ar putea fi numit un inadaptat social. În epocă, această atitudine se chema „fracţionism“ şi era echivalentă cu moartea politică. Iar lui Doncea i s-a pregătit cu atenţie şi această moarte:în urma plenarei din 9-13 iunie 1958, a fost exclus din partid.

FRACŢIONISTUL.Doncea se arată răzvrătit încă din 1944, când spune, cu subiect şi predicat, că are un dinte împotriva chivernisiţilor din funcţiile cele mai înalte. Documentele de partid îl acuză că, în discuţii private, se plânge că e nedreptăţit, ba chiar persecutat de Ana Pauker, care ar urmări distrugerea lui – asta-i spune, în decembrie ’44, lui Dumitru Petrescu, fost lider ceferist. Iar în iunie 1945 are o discuţie similară şi cu fostul coleg de la Griviţa, Chivu Stoica:„Oamenii cei mai buni şi cei mai devotaţi ai partidului sunt ţinuţi la fund în întuneric, iar în posturi de conducere sunt puşi toţi nechemaţii, toţi cei care până la 23 august ţineau capul în nisip şi unii au fost chiar în slujba lui Antonescu“.

Dar nechemaţii reacţionează! Nu se poate ca un simplu lider de Judeţeană să vorbească aşa. La 28 august 1945 e anchetat de Secţia Centrală de Cadre. Doncea îşi pune puţină cenuşă-n cap şi scapă:„Critica tovărăşească, ascuţită şi justă a tovarăşilor pe care o socotesc ca foarte justă ma ajutat să văd spre ruşinea mea ceiea ce nu am fost capabil să văd mai înainte [...] Enorm de mult am suferit şi sufăr în urma acesei greşeli“, scrie comunistul forului de partid.

Probleme are şi în mai 1947, când, din fotoliul de deputat de Argeş, e implicat într-o anchetă de partid a tovarăşilor din Biroul Comitetului Judeţean PCR. Temperamentul coleric, dar şi nemulţumirile în legătură cu ierarhia de partid îşi spun cuvântul:din procesul verbal al anchetei reiese că Doncea „S-a substituit instructorului Secţiei Centrale de Organizare şi Instructaj“ şi că „a încurajat mahalagismele ce au avut loc între membri Biroului Comitetului Judeţean Argeş şi care au dus la un început de fracţionism“. La şedinţele de partid din provincie le spunea tovarăşilor:„Eu stau de vorbă cu voi aşa cum am stat întotdeauna, când viu aici, şi nu ca un membru al CC. Nu sunt membru al CC pentru că eu sunt aşa cum sunt, şi nu periuţă“, arată referatul de partid.

Colegii din Argeş nu-l au la inimă pe bărbat şi din cauza exceselor mari pe care le face dintr-un fotoliu atât de mic:„Tov. C. Doncea, când se află la Piteşti şi trebuie să se tundă, trimitea maşina la Bucureşti ca să-l ducă pe frizer la Piteşti, după care, îl retrimite cu maşina la Bucureşti“, arată un referat de partid.

ORATORUL.Constantin Doncea avea doar cinci clase. De profesie, era turnător. Totuşi, în apariţiile publice, comunistul nu e nici pe departe incomodat de golul cultural. Îi e suficientă experienţa în lupta de clasă – ba chiar e un fin stilist al metaforei muncitoreşti! De pildă, într-un oarecare discurs susţinut la 16 mai 1946, la mitingul „Apărării Patriotice“ din Piaţa Universităţii, Doncea ia atitudine şi cere pedepsirea cu moartea a criminalilor de război:„Cerem pedeapsa cu moartea pentru vieţile celor peste 600.000 fii aleşi ai poporului ucişi de Antonescieni […] pentru teroarea executată împotriva acelora care au încercat împotrivire, teroare care a mers până dincolo de crimă“, arată ziarul „Universul“ de a doua zi.

Tratament pentru cucoane

La o altă adunare naţional-ţărănistă, unde fusese trimis de partid să-l pună în dificultate pe vorbitor, Doncea urcă pe scenă şi spune răspicat, cu aceeaşi mulţumire de sine:„Voi, cucoanelor care veniţi vopsite şi care nu faceţi nimic, vă plimbaţi, o să vă trimitem la ocnă şi la muncă forţată“, arată o informare de partid găsită în dosarul său de cadre de la Arhivele Naţionale.

BELICOSUL.Constantin Doncea e departe de a fi un om al dezbaterii, al argumentelor. N-are răbdare. Se enervează. Devine violent. O notă din dosarul său de cadre descrie perfect această atitudine:„În februarie 1947, tov. Doncea a bătut în sediul Comitetului Judeţean BPD Bucureşti pe tov Ion Teodorescu, care fiind beat i-a strigat tovului C. Doncea că a cheltuit peste o sută de milioane cu nunta făcută şi că Episcopul care a fost la nuntă a spus că această nuntă este o sfidare la adresa poporului, care nu are ce mânca“.

RENEGATUL.Doncea devine un personaj incomod. E prea vocal. Trebuie scos din viaţa publică. După Plenara din 9-13 iunie 1958, unde este vehement criticat, e exclus definitiv din structuri. În decembrie se internează la spitalul Floreasca. Să observe de la distanţă care-s gândurile tovarăşilor. Încă scandalizat, se confesează unui bărbat, inginer, coleg de rezervă spitalicească:„Auzi dumneata, să-mi zică mie să-mi fac autocritica şi să recunosc c-am vrut să-mi fac cultul personalităţii! [...] Era între ei şi prietenul meu Ghiţă (n.r. – Gheorhiu-Dej), şi caraghiosul de Chivu (n.r. – Chivu Stoica). Şi le-am zis, nu i-am iertat. Păi bine, mă, eu am fabrica pe care stă scris «Fabrica de confecţii şi tricotaje Gh. Gheorghiu Dej»? Şi i-am trântit-o şi caraghiosului de Stoica. Păi, pe atelierele CFR stă scris numele lui Costică Doncea sau al lui Chivu Stoica? [...] M-au scos dintre ştabi ca deviaţionist. Singura vină, dacă pot să o consider vină, aş putea zice, este faptul că mi-am făcut un bust cu totul şi cu totul de aur. Da, de aur de 19 carate, că se poate modela mai uşor. Dar era pentru uzul meu personal“, mărturiseşte bărbatuluirămas anonim.

COLECŢIONARUL. Bustul de aur e una dintre extravaganţele la care Doncea, pur şi simplu, nu vrea să renunţe. În 1965 face chiar un memoriu către Ceauşescu:„Plenara m-a sancţionat ca pe un element cu tendinţe burgheze motivându-se că am în casă portretul meu sculptat. [...] Bustul însă este al meu, e portretul meu făcut de artista sculptoriţă – Miliţă Pătraşcu – care a fost supusă la multe necazuri pentru că a făcut acest bust. Eu am plătit munca sculptoriţei atât cât mi-a cerut. Deci este al meu. Rog pe tovarăşii care vor judeca acest fapt să-mi comunice cine este autorul răpirii acestui bust, pentru a-l obliga să-l plătească. [...] I-a plăcut bustul? Foarte bine! I-a făcut plăcere, să-l ia, să facă ce vrea cu el, foarte bine. Gusturile însă se plătesc. Eu cer să-mi fie plătit. Am convingerea fermă că un asemenea caz nu s-a petrecut nicăieri pe această planetă“, se plânge Doncea.

Bustul este însă una doar una dintre piesele speciale din colecţia personală a lui Constantin Doncea. Câtă vreme a fost viceprimar la Capitală, dar şi în celelalte funcţii, comunistul s-a chivernisit. A adunat tablouri, icoane, sculpturi şi tot felul de valori găsite în casele celor pe care-i evacua. Luate samavolnic de la „duşmanii poporului“ sau cumpărate prin influenţa pe care, totuşi, o avea. Agoniseala sa e inventariată într-un act de mimată filantropie:donaţia celor mai valoroase proprietăţi pentru patrimoniul comunei Cocu, locul naşterii sale:„Tablouri picturi peste 100 bucăţi, iconografie peste 400 bucăţi, cărţi peste 8.000 volume, piese folclorice diferite peste 1.000 bucăţi, vaze galle peste 20 bucăţi şi sculpturi peste 30 bucăţi, filatelie ediţia Ţării Româneşti aproape completă, de la început şi până în prezent, în mai multe exemplare, precum şi timbre străine, piese monezi comemorative, decoraţii şi insigne în număr total de peste 50.000 de bucăţi“, sunt enumerate bunurile intrate în Casa Muzeu a comunei Cocu, într-un act de donaţie.