Civilizația maya la apogeu

În jungla deasă din nordul Guatemalei și în câmpiile nordice ale peninsulei Yucatan, găsim astăzi rămășițele orașelor mayașe. Există aici mai bine de o sută de situri, toate impresionante indiferent de mărimea lor, în care omul contemporan descoperă nu doar uimitoarea arhitectură a Americii precolumbiene, ci și relicvele unei civilizații neolitice care a dezvoltat, la apogeul ei, o astronomie și un sistem matematic superior oricărui sistem existent în Europa înainte de perioada Renașterii.

Oamenii care trăiesc astăzi în satele din jurul acestor ruine sunt tot mayași;vorbesc aceeași limbă ca cei care au construit orașele Copan și Chichen Itza, și păstrează ritualurile dedicate zeilor mayași ai ploii. Cu toate acestea, cu excepția celor care (prin școală sau prin contactul cu arheologi) au mai adunat câteva informații despre strămoșii lor, mayașii de azi nu știu prea multe despre legăturile dintre rasa lor și orașele care-i înconjoară.

Civilizația mayașă s-a dezvoltat în America centrală datorită culturii porumbului, care a devenit baza sa economică. Însă pentru mayași porumbul nu a fost doar un aliment. A dat primele impulsuri religiei mayașe, pornind de la un cult al fertilității care a fost ulterior dezvoltat de proeți într-o religie complexă. Nevoia de a înțelege ciclurile de fertilitate a dus la dezvoltarea astronomiei, a sistemului matematic necesar acesteia și apoi la dezvoltarea unui sistem de scris necesar pentru înregistrarea descoperirilor matematice. Într-un final, așa s-a dezvoltat obsesia mayașilor legată de timp. Nu în ultimul rând, nevoile cultivării porumbului i-au făcut pe mayași să cunoască și să învingă jungla în care trăiau. Acest succes nu doar că a stat la baza inspirației care a dat naștere artei mayașe, ci le-a asigurat și mijloacele necesare pentru construirea monumentelor pe care le admirăm astăzi.

Cronologia mayașă începe cu o dată fixată de experți undeva în mileniul IV î.Hr.:fie 3113, fie 3373 î.Hr. Însă prima dată înregistrată arheologic este anul 320 d.Hr., care apare înscris pe o bijuterie descoperită în vestul Guatemalei. Apoi, în anul 327, a fost ridicată o stelă în orașul Uaxactun, din aceeași regiune, pentru celebrarea jumătatea unui katun (un ciclu de douăzeci de ani). Apoi, obiceiul de a ridica stele sau coloane pentru înregistrarea trecerii timpului s-a râspândit și în celelalte orașe mayașe:la Copan, prima dată înregistrată este 465, iar în Palenque 514. Pe baza acestor dovezi, anul 317, începutul perioadei de douăzeci de ani în care au fost înregistrate primele date, a fost acceptat ca reprezentând începutul perioadei din istoria mayașă cunoscută ca Vechiul Imperiu.

Să reținem însă că aceste date, 320 și 327, reprezintă cele mai vechi înregistrări ale timpului descoperite până acum. Artefactele pe care ele apar arată că existau deja în secolul IV un sistem de scriere și o cronologie complexă, care trebuie să se fi dezvoltat într-o perioadă lungă de timp. Astfel, pe parcursul a câtorva secole, civilizația mayașă s-a dezvoltat de la o societate rurală la una urbană foarte complexă. Arhitectural, mayașii au evoluat de la primitivele colibe la impresionantele edificii din piatră existente și azi.

Apoi, trebuie să reținem că termenii pe care îi folosesc istoricii azi, de Vechiul Imperiu și Noul Imperiu, nu sunt tocmai preciși din punct de vedere istoric. Nu avem nicio dovadă care să demonstreze că civilizația mayașă a fost organizată într-un imperiu centralizat precum cel al incașilor. Informațiile despre așa-zisul Nou Imperiu, adunate după cucerirea spaniolă, sugerează că în secolele XIV-XV, fiecare mare oraș era centrul unui stat independent, fără a exista însă o suprastructură centralizată care să controleze toate aceste entități statale.

Dezvoltarea civilizației mayașe

În esență, civilizația mayașă s-a construit pe baza muncii agricultorilor, nu a astronomilor sau a preoților. Cultura porumbului practicată de mayași necesită relativ puțin timp de muncă;antropologii moderni au estimat că țăranii din Yucatanul de azi nu au nevoie de mai mult de 2 luni și jumătate și muncă pentru a-și asigura alimentele necesare pentru întreținerea familiei și a câtorva animale domestice. Iar vechii mayași nu aveau animale domestice, poate cu excepția curcanilor și albinelor:și deși ei nu aveau uneltele din oțel folosite azi de descendenții lor, agricultura lor era foarte eficientă.

Astfel, timpul liber a fost folosit pentru construirea marilor structuri din orașele mayașe. Aceste clădiri erau atât de complexe încât, în epoca premecanică, ele nu puteau fi terminate fără o enormă forță de muncă. Spre exemplu, centrul ceremonial de la Tikal, cel mai mare dintre orașele Vechiului Imperiu, avea o suprafață de 1, 6 km2 și era format din cinci temple, cu înălțimi între 40 și 70 de metri. În plus, aceste orașe erau conectate drumuri pietruite construite prin junglă.

Nu putem să nu ne minunăm în fața acestor construcții când cunoaștem tehnologia înapoiată folosită de mayași. Cei care au construit orașele Palenque sau Copan nu erau altceva decât oameni din Epoca Pietrei, care au reușit însă să depășească lipsurile metodelor neolitice prin nesfârșită răbdare și inventivitate. În Vechiul Imperiu, se pare că metalul era total necunoscut, iar în Noul Imperiul, el nu era folosit decât pentru ornamente și vase ceremoniale. Pentru că mayașii nu foloseau animale de povară, iar roata le era necunoscută, clădirile lor au fost ridicate aproape exclusiv prin eforturi umane, folosind doar câteva instrumente mecanice precum pârghia sau planul înclinat.

Arta constructorilor și sculptorilor mayași a fost egalată de reușitele preoților astronomi. Deși lucrau cu cele mai rudimentare instrumente, aceștia au observat și studiat relația dintre soare și lună, stele și planete, calculând, în baza mișcării corpurilor celeste, durata anului solar. În plus, pe baza acestor observații astronomice, preoții au elaborat un complex sistem cronologic. Aceste calcule i-au făcut pe mayași să dezvolte și o scriere hieroglifă și un sistem aritmetic. Au descoperit cifra zero (independent de hinduși) și au elaborat un sistem numeric mult mai eficient decât cel roman folosit în aceeași perioadă în Europa.

Apogeul și declinul

Vechiul Imperiu a ajuns la apogeu în secolul IV d.Hr., când civilizația mayașă se extinde teritorial până în nordul peninsulei Yucatan și în regiunile de coastă din Campeche. Tot atunci, artiștii și astronomii mayași au ajuns la cel mai înalt nivel de cunoaștere și dezvoltare artistică.

Declinul care a urmat a fost extraordinar de rapid. După anul 830 se înregistrează o scădere dramatică a numărului de clădiri noi și stele ridicate. În anul 790, au fost ridicate stele noi în 19 orașe;un secol mai târziu, în doar trei orașe. Astfel, se observă că viața ceremonială în aceste centre urbane a decăzut rapid în doar câteva decenii. Este posibil însă ca orașele să fi fost folosite în continuare, pentru scurte perioade de timp, după plecarea astronomilor, dar e sigur că până la venirea lui Cortes, în 1525, orașele Vechiului Imperiu nu mai erau decât ruine rătăcite prin junglă.

Motivul pentru care aceste orașe au fost părăsite reprezintă un mister. Specialiștii au propus variate motive:cutremure, epidemii, invazii, deteriorarea solurilor, războaie civile etc., dar niciunul nu oferă o explicație satisfăcătoare pentru abandonarea atâtor centre urbane într-o perioadă așa scurtă de timp.

Misterul ar putea fi descifrat gândindu-ne la ce s-a întâmplat șase secole mai târziu, în ultimii ani ai Noului Imperiu. La sfârșitul secolului al XV-lea, după o serie de războaie civile, epidemii și uragane, marile orașe din Yucatan au fost abandonate voluntar de populație, iar liderii mayași au fondat noi așezări în altă parte, motivați de sentimentul că vechile așezări ajunseseră sub sub semnul ghinionului. Apoi, în 1697, ultimii reprezentanți ai Noului Imperiu, stabiliți în zona lacului Peten, au decis că ciclul de 20 de ani ce se încheia în acel an avea să fie unul decisiv pentru poporul lor;fără îndoială că acest fapt a contribuit la decizia acestora de a se preda într-un final spaniolilor. Din aceste două exemple deducem că mayașii Noului Imperiu erau convinși că anumite locuri sau perioade erau aducătoare de ghinion. Dacă această atitudine era împărtășită de strămoșii lor, atunci poate că orașele Vechiului Imperiu au fost părăsite pentru că deveniseră nefavorabile.

Marile centre urbane ale Vechiului Imperiu nu au fost niciodată repopulate. Când renașterea mayașă a început la sfârșitul secolului al X-lea, ea a fost limitată teritorial, în nordul peninsulei Yucatan. Această nouă fază a civilizației mayașe, cunoscută sub denumirea de Noul Imperiu, e mult mai bine documentată decât Vechiul Imperiu, datorită scribilor mayași, dar și a spaniolilor.

Secolele XI și XII reprezintă cea mai productivă perioadă a Noului Imperiu. Atunci a fost construit vastul complex ceremonial de la Chichen Itza. Împreună cu Uxman, Chichen Itza este, din punct de vedere arhitectural, cel mai important și impresionant oraș al Noului Imperiu. Însă noua artă mayașă prezintă o exuberanță pe care n-am întâlnit-o în arta Vechiului Imperiu. Caracterul solemn al vechii religii mayașe s-a pierdut într-un cult dominat de sacrificii umane. Aceste schimbări în religie se reflectă și în declinul dezvoltării astronomiei și matematicii. Astfel, în următoarele secole, civilizația mayașă a cunoscut un nou declin, parțial și datorită unor calamități naturale. Până la venirea spaniolilor, în 1511, civilizația era în plin proces de declin. Totuși, sfârșitul civilizației Noului Imperiu avea să vină abia la sfârșitul secolului al XVII-lea, în 1697, când spaniolii au cucerit ultima cetate mayașă.

După sfârșitul Noului Imperiu, populația mayașă și-a păstrat în mod remarcabil un sentiment al identității rasiale. Mayașii, mai mult decât oricare alt popor din America Centrală, a rezistat tentativelor de integrare în națiunile moderne. Însă această tenacitate nu privește decât aspectele folclorice ale trecutului mayaș:limba, tehnicile agricole, cultele fertilității și câteva idei rudimentare ale organizării tribale sunt singurele care s-au păstrat. Cunoștințele astronomilor și a matematicienilor din Vechiul Imperiu, talentul arhitecților și sculptorilor, al pictorilor și scribilor-toate au fost uitate de mayașii de azi. În opinia specialiștilor, asta sugerează că vechii mayași au fost mereu inspirați de o elită restrânsă la număr, și că atunci când această elită a dispărut sau și-a abandonat prerogativele, oamenii simpli s-au întors la realitatea cotidiană a cultivării porumbului.

George Woodcock, The Cities of the Maya, în „History Today”, Vol. 6, nr. 12, 1956