Cine au fost „indezirabilii”?

Fondul „Bruxelles” al Arhivei Ministerului Afacerilor Externe păstrează în dosarele secțiunii consulare a Legației României la Bruxelles câteva istorii ale unor personaje de rang secund, aventurieri, delincvenți, propagandiști – așa-numiții „indezirabili”, cum erau ei reținuți în documentele diplomatice.

Cine erau „indezirabilii”?

Unii erau cetățeni germani în serviciul Băncii Marmorosch Blank et Comp., ca de exemplu Herman Müller, bănuit a fi spion, sau muncitori la una dintre fabricile de bastoane ale Bucureștilor, cum era Friederich Kasulke, posibil adept al bolșevicilor (1924); puteau fi și ruși, precum artistul Leonid Sabinov, deținător al unui pașaport lituanian, director al unui teatru din Moscova, evident, agent bolșevic (1924), sau sârbi, precum Duşan Dulcanovici, „cunoscut comunist, periculos siguranței statului” (1925). Alții erau unguri, precum Abel Bartha, „fost funcționar comercial la Brașov”, „agitator periculos”, după cum preciza raportul Siguranței, care continua:

„Numitul a ocupat funcţiunea de comisar comunist în timpul republicei lui Bela Kuhn. Născut în comuna Cristian, lângă Brașov, se afla în momentul căderii Monarhiei Habsburgice la Arad, de unde a fugit la Szeged, unde a devenit ministru de Interne în guvernul reacționar, iar la retragerea trupelor noastre de ocupație în 1919 s-a reîntors și el la Budapesta, unde a fost prins cu diferite excrocherii, în special cu falsuri în polițe, pentru care fapte a fost condamnat [la] trei luni [de] închisoare. După executarea pedepsei a fugit în Belgia, unde ar fi obținut cetățenia belgiană.”(1926).

Aventurierul Dritsas era grec și fusese martor al unei revolte pe un vapor din Marea Neagră, care a dus la uciderea unor membri ai echipajului (1927).

Au existat și cetățeni japonezi (Menezo Ikedo și Gosni Akino, anarhiști și „agitatori periculoși”), olandezi (Henriette Van der Schalk, „comunistă de seamă”), belgieni (Pierre Alphonse Schmickrath, născut la Bruxelles în 1887, tipograf de meserie, „anarhist”), cehoslovaci (Bogdan Bartosek, comunist), francezi (ca Fournier, comunist), chinezi (Li Miam Shi, născut în 1903 în Ci Kiang, „element periculos ordinii şi siguranței statului”), americani (Nuhim Reidenboim, inginer din Chicago, care-l vizita la Tighina prin 1930 pe fratele său, „cunoscut agitator comunist”).

„Indezirabili” au fost și cetățeni români, urmăriți pentru diverse delicte sau oameni aparent onorabili, ce au avut de suportat rigorile legale, fie că au fost confundați cu delincvenți dovediți (cazul lui Haim și Leib Dulitzchi), fie că au avut dificultăți în a-și redobândi cetățenia română (situație în care s-a găsit inginerul Constantin Celoiu, bănuit a fi „un partizan al ideilor extremiste”, autor a cinci cărți de specialitate – mecanică, calcul integral și diferențial –, născut în Bodăeşti, Dolj în 1901).

În rândurile ce urmează am ales doar câteva exemple din noianul acesta de povești, efemere frânturi de viață, pe care ni le-au dezvăluit epistolarele arhivelor diplomatice (în cazul de față dosarul nr. 279, cu date din perioada 1900-1927).

Să începem, așadar, să le parcurgem...

Ilie (Julien) V. Vasilievici Cătărău

Printr-o telegramă din 15 ianuarie 1921 adresată de Legația României de la Bruxelles Ministerului Afacerilor Străine de la București, era semnalată prezența în capitala Belgiei a „faimosului” Ilie V. Vasilievici Cătărău, posesor al unui pașaport eliberat la Londra, care solicita prelungirea valabilității acestuia.

Pașaportul, preciza o altă telegramă trimisă la Bruxelles de către Legația României de la Londra pe 21 ianuarie 1921, fusese eliberat în baza unui document similar francez, obținut la Vladivostock, pe 5 mai 1918, în absența consulului român de acolo.

Tot pe 15 ianuarie 1921, oficiul diplomatic de la Bruxelles înștiința cabinetul prim-ministrului Belgiei că numitul Cătărău fusese „amestecat cu câțiva ani în urmă într-o seamă de afaceri cu caracter revoluționar în România”. Patru zile mai târziu, Henri Catargi, ministrul României la Bruxelles în acea vreme, primea de la cabinetul prim-ministrului belgian o notă din care reieșea că fusese prevenit serviciul Siguranței Generale în chestiunea Cătărău.

În februarie era deja reținut de brigada judiciară a Parchetului de la Bruxelles, după cum reiese din corespondența Siguranței generale belgiene cu ministrul României din capitala regatului (16 februarie 1921), fiind încarcerat la închisoarea Forest, de unde, trei zile mai târziu, cerea ajutorul Legației pentru a nu fi extrădat în Ungaria, unde ar fi trebuit să dea socoteală pentru atentatul pe care l-ar fi comis în 1914 împotriva episcopului din Debrețin.

Din închisoarea Forest, pe 22 februarie 1921, Ilie V. Vasilievici Cătărău îi scria lui Henri Catargi, prezentându-se ca doctor în filologie și „ex-colonel comandant al trupelor naționale moldave în Basarabia”. Epistola în chestiune, scrisă pe o hârtie ce avea imprimate în limbile franceză și flamandă o seamă de detalii privitoare la condițiile de detenție, la vizitele rudelor, regimul corespondenței, obiectele de care puteau uza deținuții etc., ne dezvăluie și numărul celulei pe care o ocupa Cătărău, 396.

Pe 4 martie 1921, Ilie V. Vasilievici Cătărău primea pe pașaport viza Bon pour se rendre à Londres (bun pentru a ajunge la Londra) și era expulzat din Belgia.

Iată o adresă din partea Direcțiunii Poliției și Siguranței Generale din Ministerul de Interne către Legația României de la Bruxelles, pe 5 martie 1921:

Domnule Ministru,

În referire la adresa dv. nr. 347 din 17 Februarie a.c., avem onoarea a vă comunica următoarele informaţiuni asupra numitului Ilie V. Vasilievici Cătărău.

Numitul este de origine basarabean, autor al atentatului din Haydudorok (Ungaria) în contra episcopului maghiar șovinist din acea localitate, săvârșit în 1914, refugiat la noi în țară şi apoi în Serbia, de unde i s-a pierdut urma. S-a înapoiat în România în anul 1916 după declararea mobilizărei. Activitatea lui în țară n-a dat nimic de bănuit, manifestând întotdeauna sentimente naționaliste; totuși, după declararea revoluției ruse [în] 1917, a trecut în Rusia şi a început a face propagandă revoluționară română, tipărind şi răspândind manifeste pe care le emitea în numele unui aşa zis Partid Revoluționar Român, semnându-le propriu și intitulându-se „Lieder-ul” Partidului Naționaliștilor Revoluționari Români.

Apoi s-a refugiat prin Siberia în Japonia și în urmă la Shanghay în China, de unde a fost expulsat ca „indezirabil”. Această expulsare, fiindu-ne comunicată prin Ministerul Afacerilor Streine, am luat măsuri la frontieră pentru a nu i se permite intrarea în țară, comunicând această dispoziţiune și Marelui Cartier General, pentru ca să se ia aceleași măsuri și de către autoritățile militare de la frontieră. Marele Cartier General, prin adresa nr. 10237/1 martie 1920, ne-a comunicat că numitul Ilie Vasilievici Cătărău este mai puțin dăunător fiind în țară și supravegheat, decât în streinătate, în care sens menționa [...] că ar fi util să fie lăsat să vină în țară și urmărit îndeaproape.

Această adresă a fost resolvată de dl. Secretar General Dinescu în sensul că „se menține măsura de a împiedica intrarea lui Cătărău în țară, pentru motivul că supravegherea sa ar îngreuna şi mai mult serviciile Siguranței”. Conform acestei resoluţii s-a comunicat Marelui Cartier General cerând satisfacerea primei noastre cercetări și de a nu i se permite intrarea în țară.

În acest timp, Cătărău a fost arestat la Nisa, fiind implicat într-un furt și, cu această ocasie, Legaţiunea Română din Paris, prin Ministerul Afacerilor Streine, ne-a cerut relaţiuni asupra lui și în special asupra unor fapte comise în timpul când susnumitul era comandant al garnizoanei Kişinău, care ar putea motiva o cerere de extrădare.

Intervenind la Subinspectoratul General de Siguranţă din Kişinău ni se răspunde că într-adevăr Cătărău a jefuit și a pus soldații săi să ucidă mai mulți proprietari, fapte care se instruesc de către Parchetul din Kişinău.

Aceste științe au fost comunicate Ministerului Afacerilor Streine.

După ultimele informaţiuni primite de la Direcţiune, Cătărău se găsea la Paris ca șef al unui biurou franco-englez în care scop făcea diferite voiajuri, aflându-se în luna decembrie 1920 la Niş (Serbia).

Subinspectoratul General de Siguranță din Basarabia ne raportează că la 25 Ianuarie a.c. instrucția a fost terminată.

În ce privește cererea lui Cătărău de a i se elibera un pașaport nou român, Ministerul de Interne e de părere a i se refuza această cerere.

Director General, Romulus Voinescu

Șeful Biuroului, N. Al. Stoicescu

Într-o notă din 17 august 1921 a lui Henri Catargi către Take Ionescu, ministrul Afacerilor Străine al guvernului de la București, se făceau următoarele precizări: „Ilie Cătărău a fost espulsat din Belgia în Martie a.c. fără decret administrativ, dar cu interdicţiunea de a se mai întoarce în Belgia; de la acea dată și până la începutul lunii iulie numitul pare a fi călătorit în Anglia și Olanda; pe 10 iulie contravenind ordinului de a nu se mai întoarce în Belgia, a fost arestat din nou, închis la «Prison de Forest» până pe 16 August când [...] a fost espulsat prin decret și condus de agenți la frontiera Luxemburgului. Din temnița de la Forest, Ilie Cătărău mi-a scris la data de 12 Iulie a.c. pentru a mă ruga să intervin pe lângă Siguranța Generală de aici de a nu fi espulsat prin frontiera germană; scrisoarea aceasta nu am primit-o decât pe ziua de 16 August. [...] Nu am avut nevoie de a interveni, deoarece mi s-a comunicat că numitul a fost espulsat pe ziua de 15 August.”

În noiembrie îl regăsim pe Ilie V. Vasilievici Cătărău făcând diverse solicitări Consulatului român de la Genova. Legația de la Roma semnalează acest lucru oficiului diplomatic de la Bruxelles, care pusese ultima viză pe pașaportul lui Cătărău (nr. 130328), printr-o notă din 15 ale lunii.

Răspunsul de la Bruxelles nu a întârziat (19 și 21 noiembrie); Ministrul României, Henri Catargi, relua „istoria” lui Cătărău, sugerând colegului de la Roma să nu-i elibereze un pașaport nou, invocând adresa nr. 11368 din 5 martie 1921 a Direcţiunii Poliției și Siguranței Generale.

Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 268 al revistei „Historia” (revista:268), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 mai - 14 iunie, și în format digital pe platforma paydemic.