Cine aduce moda?

Întotdeauna aristocraţii au fost cei care au impus moda, de vreme ce au reprezentat un exemplu în materie de gust, de rafinament. De la lideri şi familii nobiliare s-a trecut treptat la oameni de artă, pentru a se ajunge ca de mai bine de un secol tendinţele în materie de modă să fie date de ceea ce numim generic „vedete”.

Se spune că fiecare epocă cu moda ei. Aşa este. Stilul vestimentar s-a schimbat în funcţie de evenimentele sociale, politice sau religioase, oscilând între practic, simbolic şi estetic. Însă într-o lume în care informaţia nu era atât de accesibilă ca acum, cum aflau oamenii ce e la modă?

La început a fost păpuşa. „Poupées de mode” 

Cu toţii o cunoaştem pe stilata Barbie – dar cu mult înainte ca ea să ajungă preferata fetiţelor din întreaga lume, a existat Pandora. Păpuşile Pandora au călătorit în lung şi-n lat, arătând moda. Arheologii au descoperit chiar în mormântul faraonului Tutankhamon o astfel de păpuşă, realizată din clei, lemn şi piatră, însă este puţin probabil să fi avut acelaşi scop precum cele de mai târziu. Primele păpuşi din lemn, ambasadoare ale modei în Europa, datează din Franţa secolului al XIV-lea, când familia regală le trimitea altor Curţi nobiliare europene. Documente din anul 1321 menţionează faptul că regina Franţei i-a trimis suveranei din Anglia drept cadou păpuşi din lemn, îmbrăcate cu haine de ultimă modă. De la finalul secolului al XVIII-lea, gingaşele obiecte au început să fie trimise şi peste ocean, având o dublă atribuţie: estetică, dar şi diplomatică.

În cele mai multe cazuri păpuşile erau realizate din lemn, dar, mai târziu, au început să fie folosite şi ceara, ceramica sau plasticul. În privinţa părului, acesta era realizat adesea din lână sau in şi reprezenta coafurile sofisticate ale acelei perioade. Începând cu secolul al XVIII-lea, odată cu deschiderea mai multor croitorii şi magazine de haine, păpuşile au căpătat dimensiuni mult mai mari – astfel au apărut manechinele. În acest fel, hainele purtate la marile Curţi regale ajungeau să fie cunoscute şi de restul lumii, devenind sau nu o modă. Hainele erau realizate întocmai celor originale, punându-se accentul în special pe detalii. Vestimentaţia unei păpuşi Pandora – sub denumirea aceasta a intrat ea în istorie – era completă: rochie, pantofi, accesorii, coafură, machiaj. Multe exemplare ale păpuşilor Pandora au trecut proba timpului şi a celor două războaie mondiale, supravieţuind astfel moda haute couture.

Cu hainele la tipar. Prima revistă de modă 

Înainte de apariţia tiparului, moda vremii putea fi dedusă din picturi sau gravuri. Însă perioada Renaşterii ne aduce una dintre cele mai frumoase şi mai elaborate enciclopedii de haine: De gli Habiti Antichi e Modérni di Diversi Parti di Mondo. Autorul ei este Cesare Vecellio, un pictor italian, rudă apropriată a celebrului Tiţian. Prima ediţie, apărută în 1590, ilustrează o gamă variată de costume, din Antichitate şi până în vremea lui Shakespeare. Oameni din ţări exotice care au vizitat Veneţia sau din ţări pe care Vecellio le-a vizitat, oameni de rând, oameni ai bisericii sau nobili, toţi se regăsesc în această capodoperă renascentistă. În 1598 a apărut şi ediţia a doua, cu mult mai multe ilustraţii, dar şi cu diferite explicaţii în privinţa semnificaţiilor pe care le aveau costumele.

Însă oamenii aveau nevoie de mai mult. În special francezii, zeii modei. Aşa că, în 1672, în timpul domniei regelui Ludovic al XIV-lea, a apărut prima revistă de modă, realizată de către scriitorul Jean Donneau Vise. „Mercure galant” aducea un omagiu zeului Mercur, mesagerul divinităţii, dar şi primei gazete franceze, „Mercure françois”, apărută în 1611.

„Mercure galant” este, dacă vreţi, precursoarea publicaţiilor glossy de astăzi, unde moda face casă bună cu viaţa intimă a vedetelor. Aşa că în paginile sale se găseau informaţii cu privire la viaţa elegantă de la Curtea Regelui Soare, a intelectualilor şi artiştilor, dar şi poeme, anecdote sau alte ştiri mondene. De asemenea, existau recenzii ale pieselor de teatru şi prezentări ale expoziţiilor de artă, dar mai ales materiale importante legate de modă. Ludovic era un cititor fidel al publicaţiei – şi, pentru că aceasta nu avea o dată de apariţie regulată, regele a oferit bani ca aceasta să apară lunar, sub numele de „Nouveau Mercure galant”. Rubricile de modă erau bogat ilustrate şi erau destinate atât femeilor, cât şi bărbaţilor. Revista a avut mare succes în Franţa, dar şi în afară. La puţin timp, în 1693, la Londra, apărea „Ladies’ Mercury”, dedicată exclusiv sexului frumos.

Revenind în Franţa, în perioada 1785-1789, apărea pe piaţă publicaţia bilunară „Cabinet des nouvellistes”, care dezbătea în întregime numai probleme în materie de modă, fiecare număr găzduind şi trei schiţe de modă alb-negru. După Revoluţia din 1789, în Franţa au mai apărut şi alte reviste de modă: „Journal de la mode et du goût” (1790-1793), „Journal des dames et des modes” sau „La Belle Assemblée”.

Statele Unite ale Modei 

La finalul secolului al XIX-lea, Europa deţinea încă supremaţia în materie de modă, dar nu şi în domeniu publicaţiilor de specialitate. În 1867, în Statele Unite ale Americii apare revista „Harper’s Bazaar”. Până în 1901, aceasta a avut formatul unui ziar care apărea săptămânal şi care prezenta în paginile sale noile ţinute din Germania şi Franţa. Odată cu începutul secolului al XX-lea, ziarul s-a transformat în revistă: o revistă bogată în ilustraţii, dar şi în fotografii. Revistă de modă, cu o politică feministă. Sună a pleonasm, dar nu e aşa: în timpul anilor ’20, noua modă a costumelor cu taior sau jachete publicate de „Harper’s Bazaar” coincidea cu mişcarea sufragetelor.

„Vogue”. Este poate revista cu cea mai mare greutate în lumea modei. Pentru orice vedetă este o adevărată onoare să apară pe coperta sa. „Vogue” a apărut pe 17 decembrie 1892 şi, la început, precum „Harper’s Bazaar”, a fost un ziar săptămânal; şi a continuat să apară în acest format vreme de un an. „Vogue” a avut de la început ca public ţintă clasele sociale superioare, înstărite, ale New Yorkului. Explicaţia este oarecum de la sine înţeleasă, dat fiind faptul că publicaţia a fost fondată de importantul om de afaceri Arthur Baldwin Turnure. Din 1905, revista a fost preluată de către magnatul Condé Montrose Nast, care mai deţinea şi „Vanity Fair” sau „The New Yorker”. De atunci, „Vogue” a fost accesibilă tuturor claselor sociale, şi destinată femeilor. Din 1910, revista s-a extins în numeroase ţări din Europa. Era un fel de troc: americanii aduceau revista, europenii aduceau moda. Ultimele tendinţe în materie de modă apăreau, şi am putea spune că încă apar, în „Vogue”. Orice împătimit al modei este şi un fan al revistei. Celebritatea şi-a câştigat-o după cel de-al Doilea Război Mondial, când frumoasele desene de pe copertă au fost înlocuite cu fotografii ale artiştilor. Toţi marii creatori de modă au colaborat cu publicaţia americană: de la Coco Chanel până la Yves Saint-Lorent sau Alexander McQueen. Astăzi, publicaţia stă sub bagheta Annei Wintour, editorul-şef care a adus puţină tinereţe stilului Vogue.