Cine a fost, cu adevărat, Mița Biciclista?

Asociat cu frivolitatea, mondenitatea şi moravurile uşoare, supranumele Miţa Biciclista stârneşte întotdeauna zâmbete cu subînţeles – mai cu seamă într-o societate ca a noastră, care cu greu se desparte de machism. Dar conotaţiile poreclei, ca şi calamburul transmis de la o generaţie la alta nu fac dreptate persoanei reale, prahoveanca Maria Mihăescu, cea care a întruchipat-o pe faimoasa biciclistă în anii La Belle Époque.

Explicaţia facilă a zămislirii acestei porecle care a făcut istorie este oferită, pare-se, de eterna istorie a frustrărilor unui bărbat respins de o femeie frumoasă – despre ziaristul George Ranetti de la revista „Furnica” e vorba, amorezat de tânăra născută la Diţeşti. Dar denumirea aceasta cu iz batjocoritor poate fi privită mai ales ca o pedeapsă pentru îndrăzneala Mariei Mihăescu de a nu fi în ton cu normele şi aşteptările epocii cu privire la femei, îndrăzneala tinerei de a sparge tiparele şi convenţiile, de a refuza conformismul. Mai clar: refuzul de a alege „cratiţa”, de a se căsători, de a se dedica total familiei şi unui bărbat, aşa cum era aşteptat de la femeile din generaţia sa.

Apoi: încăpăţânarea Mariei de a merge pe bicicletă, libertinajul real ori imaginar – toate ne arată o femeie aparte. Poate şi de aceea, povestea a călătorit în timp, ca şi cognomenul, iar astăzi e întreţinută şi de marketingul moştenirii rămase de pe urma ei, o impresionantă clădire în zona centrală a Capitalei, numită chiar aşa: La Miţa Biciclista. Un spaţiu care evocă nostalgic Micul Paris şi farmecul unei epoci frumoase, care nu se mai întoarce...

Cine a fost cu adevărat Maria Mihăescu? Îi reconstituim portretul în cele ce urmează, călătorind prin presa timpului, volume de memorialistică şi documente de arhivă.

Nașterea unei „demimondene” în presa de la 1900

* unde „demimondena”, cuvânt învechit astăzi, desemna o femeie frivolă, cu purtări uşuratice

Unul dintre documentele personale ale Mariei Mihăescu, publicat în presă, ne arată că s-a născut la 10 octombrie 1885, la Dițești, în județul Prahova. În cercetarea noastră în registrul stării civile al Primăriei Dițești nu am găsit nicio persoană înregistrată cu acest nume la data de 10 octombrie – este posibil ca nașterea să fi fost înregistrată la altă primărie din proximitatea satului (Filipeștii de Pădure, Câmpina ori Moreni), după cum la fel de bine se poate ca persoana să se fi născut mai devreme și, din motive de cochetărie, să-şi fi declarat altă vârstă.

Despre familia şi părinții Mariei, Stoica și Bălașa, nu se cunosc prea multe; din presa timpului aflăm doar că Maria ar fi avut o soră. Nici despre copilăria și educația tinerei nu există informații documentare concrete, doar afirmații, la un autor sau altul, despre pensioanele de la Bruxelles și Paris care ar fi pregătit-o pe tânăra Maria Mihăescu pentru a fi o curtezană de succes și ale cărei taxe le-ar fi achitat patronul Bălașei Mihăescu, un anume instalator german Hart. În lipsa unor documente certe, acestea sunt toate informaţii care trebuie tratate cu o doză de circumspecţie. Despre studiile Mariei, dintr-un document aflat pe site-ul unei case de licitații care a facilitat vânzarea mai multor obiecte din arhiva personală, aflăm că tânăra ar fi avut șase clase liceale.

Putem, în schimb, să spunem cu certitudine că ne aflăm în preajma momentului în care în județul Prahova – iar Dițeștiul se afla și el în arealul în care se găseau zăcăminte petroliere – începe boomul petrolier. Așa ar putea fi explicată prezența „instalatorului neamț”, cel mai probabil un specialist în montarea de sonde petroliere, la a cărui locuință lucra ca menajeră Bălașa Mihăescu, mama Mariei. După cum este posibil ca familia tinerei să se fi numărat printre proprietarii de pământuri în care se aflau zăcăminte de petrol, iar aceasta să le fi conferit o anume prosperitate după anul 1895. Acestea sunt însă doar ipoteze, nu fapte acoperite de dovezi documentare.

Memorialistul Constantin Beldie este cel care, în lucrarea Caleidoscopul unei jumătăți de veac în București, oferă o versiune a intrării Mariei Mihăescu în zona mondenă și a curtezanelor epocii. În lipsa menţionării sursei care stă la baza afirmaţiilor sale, informaţia oferită de Beldie are subiectivismul ei (iar credibilitatea autorului, care susține că Maria Mihăescu avea 83 de ani, este pusă la încercare; documentar, este dovedit că aceasta a murit la 82 de ani, la data de 30 iunie 1967). Iată însă ce notează Beldie: „Mița Biciclista, fostă mai târziu nevastă a bunului meu coleg premiant de onoare la Sf. Sava... iar la începutul începuturilor ei fată de spălătoreasă din curtea instalatorului Hart, furată la 15 ani din Moreni, dusă la Paris...”

Cert este că, pe la 1900 şi fără să provină dintr-o familie ilustră, adolescenta de (aproximativ) 15 ani se face deja remarcată în presa bucureșteană, primind deja porecla sub care va intra în conștiința contemporaneității.

Velodromul: locul în care se nasc faima şi porecla

În celebra-i lucrare Bucureștii de altădată, Constantin Bacalbașa surprinde cu căldură și nostalgie momentul în care, în spațiul românesc, se lansează bicicleta ca accesoriu al vieții mondene a high-life-ului bucureștean, iar în acest context începe și istoria ciclismului românesc. Iată: „Viaţa bucureşteană a cunoscut şi sportul bicicletei.

Aşa trebuie să fi arătat la începuturi şi Maria Mihăescu: o copiliţă între cei mari

Aşa trebuie să fi arătat la începuturi, în competiţiile cicliste, şi Maria Mihăescu: o copiliţă între cei mari.

Între anii 1880 şi 1895, timp cam de 15 ani, sportul bicicletei a fost cultivat cu destulă pasiune. De dimineaţa, la Șosea întâlneai multă lume din societatea de sus... Bicicliștii cei mai tari au fost: un domn Zisu, apoi Mihăescu-Gherasi, Mitică, Vlădoianu, Alois Pucher... Câţiva ani în şir s-au organizat întreceri cu premii între biciclişti, iar Luigi Cazzavillan a construit chiar un velodrom pe partea dreaptă a Şoselei Kiseleff. Pasiunea a ținut însă numai câţiva ani, lumea de sus a părăsit bicicleta după scurt timp; iar lumea cealaltă n-a practicat-o decât vreo 10-15 ani. Şi sportul bicicletei a dispărut, bicicleta rămânând numai la dispoziţia oamenilor de serviciu de prin localurile de comerciu”.

La acest velodrom al lui Cazzavillan, patronul ziarului „Universul”, are loc și debutul menționării Mariei Mihăescu în presa românească. La 23 august 1897, „Universul” îşi informa cititorii că duminică, 24 august, avea loc redeschiderea velodromului român, iar „Alergările de Biciclete şi tandem vor fi foarte interesante. Va avea loc un mare match între d-ra Maria Mihăescu şi d. Stavri Niculescu pe tandem şi d. Cantili pe bicicletă”.

Așadar, judecând după standardele de astăzi, o copilă de 12 ani participa la un concurs-spectacol în fața unui public numeros. După standardele epocii, Maria Mihăescu era aproape de vârsta nubilă, curios cum de a fost acceptată... Cert este că aceste participări lipsite de inhibiție i-au atras simpatia bucureștenilor, dar și, în curând, porecla de Mița Biciclista, iar cognomenul acesta devenea tot mai popular în rândul publicului avid de știri. Desigur, nici tânăra nu își lasă admiratorii fără informații…

Fragmentul face parte dintr-un articol publicat în „Historia Special”, care se găsește la toate punctele de vânzare a presei, dar și online, pe platforma paydemic.