Cine a câștigat cea mai mare bătălie de care din istorie? jpeg

Cine a câștigat cea mai mare bătălie de care din istorie?

Cea mai mare bătălie de care din istorie s-a dat la Kadesh, în jurul anului 1274 î.Hr., între egipteni și hitiţi, sursele menţionând câteva mii de astfel de care angrenate în luptă. Armatele celor două puternice imperii erau comandate de doi războinici experimentaţi – faraonul Ramses al IIlea (1279-1212) și regele Muwatallis al II-lea (1295-1272).  

Miza conflictului era coasta feniciano-siriană, pierdută de egipteni în cursul ultimilor ani, zonă care era vizată și de hitiţi. Prin anul 1275, egiptenii au securizat Canaanul și Fenicia, într-o campanie scurtă și eficientă. Statul Amurru, între Fenicia și hitiţi, a devenit și el vasal al faraonului. Hitiţii au așteptat ca egiptenii să se întoarcă acasă și au ocupat Amurru, ameninţând direct posesiunile egiptene cu o armată care număra 35.000 soldaţi și peste 2000 de care de luptă. În 1274, Ramses al II-lea a pornit spre nord, pe două coloane, pentru a-i întâlni pe hitiţi în preajma orașului Kadesh, punct strategic la graniţa de nord a imperiului său. Sursele menţionează că faraonul se arăta armatei și populaţiei care îl întâmpina într-un car de luptă din aur, alături de care mărșaluiau purtătorii stindardelor celor patru „divizii” ale armatei, numite după zei egipeni: Amon, Ptah, Ra, Seth. Mercenari și soldaţi ai vasalilor s-au alăturat pe drum armatei, care număra peste 20.000 de soldaţi și 2000 de care. Ramses a înaintat cu o parte a armatei, dar cei mai mulţi soldaţi au rămas în urmă.

La trecerea râului Orontes, câţiva agenţi hitiţi deghizaţi în falși localnici i-au spus faraonului că Muwatallis era încă departe și că i-ar fi fost frică de confruntare cu o armată atât de mare. Încrezător, Ramses și divizia Amon au întins tabăra la nord-vest de Kadesh și au așteptat. Doi spioni hitiţi prinși în seara de dinaintea atacului programat asupra Kadesh-ului au mărturisit sub tortură că Muwatallis se afla de cealaltă parte a orașului, cu armata proprie și multe trupe de-ale vasalilor. În acel moment doar divizia Ra se apropia în marș, celelalte două divizii erau mult la sud de Orontes. Ramses a trimis mesageri spre aceste unităţi, pentru a se grăbi, prea târziu însă - hitiţii se pregăteau deja de luptă. Carele hitite au atacat în flanc divizia Ra, care se apropia în coloană de tabără.

Egiptenii, infanterie și care de luptă laolaltă, luaţi prin surprindere, au rupt rândurile, în timp ce un al doilea val de care hitite brăzdau câmpia spre ei. Situaţia părea fără ieșire pentru Ramses, care însă a preluat iniţiativa și a atacat în carul său aurit, tras de caii Victorie-la-Teba și Mut-este-Mulţumit. Alte care l-au urmat cu avânt. Mercenarii, numiţi în surse Nearini, au atacat prin surprindere, iar divizia Ptah, aflată în marș, a căzut în spatele carelor hitite, acestea văzându-se în scurt timp în pericol de a fi încercuite. O retragere dezordonată a urmat, Muwatallis văzând cum îi scapă victoria printre degete. Egiptenii au luat mulţi prizonieri, iar mâinile și organele genitale ale inamicilor morţi au fost tăiate și atârnate la vedere. A doua zi, egiptenii au atacat de câteva ori, fără rezultat clar, tabăra hitită cu carele, dar ambele armate erau deja extenuate și cu mari pierderi, așa că Muwatallis a trimis un sol cu oferta de pace. Aceasta era necesară și fiindcă un nou inamic se ridica în est - Asiria.

Tactica

Carele atacau în linie, cu un oarecare spaţiu de manevră între ele, înspre carele sau infanteria inamice, în timp ce luptătorii trăgeau săgeţi înspre adversar, fiind antrenaţi să tragă din galop. Odată ajunse la distanţă mică, luptătorii aruncau suliţele spre carele inamice, încercând să lovească soldaţii sau chiar caii. Dacă ajungeau foarte aproape, luptătorul cu lancea, protejat de săgeţi și alte proiectile de purtătorul său de scut, lovea în caii sau luptătorii adverși. Dacă existau și alergători în jurul carelor, aceștia își salvau camarazii căzuţi, îi executau sau capturau pe inamicii căzuţi și atacau la rândul lor carele de luptă inamice. După ce treceau una pe lângă cealaltă, liniile de care se regrupau, inevitabil, între linia adversă de care și armata inamică. Dacă în acel moment ar fi avut loc un atac din partea unui contingent secund de care sau al infanteriei, respectiv al cavaleriei inamice, soarta carelor de luptă și chiar a bătăliei putea fi pecetluită.

Lipsită de „artileria mobilă“, o armată antică nu mai putea spera să câștige bătălia, trebuind să încerce măcar să se retragă în ordine, fără panică și fără a fi surprinsă de vreo trupă adversă intrată în urmărire. Luptătorii din car aveau stabilitate mai mare atunci când aruncau suliţe sau săgeţi spre inamici, armele le erau la îndemână pe marginile carului și puteau fi schimbate rapid, în funcţie de necesităţi. De asemenea, la nevoie caii alergau singuri. Frâiele, după cum arată basoreliefurile egiptene, puteau fi încolăcite după trupul celui care conducea atelajul, oferindu-i astfel două mâini cu care să mânuiască armele din dotare. Sfârșitul erei carelor de luptă a fost semnalat de invazia Anatoliei și a nordului Mesopotamiei de două neamuri nomade asiatice, posibil înrudite, sciţii și cimmerienii.

În secolul VIII, raidurile efectuate de acești arcași călări au distrus totul în cale, demonstrând superioritatea cavaleriei ușoare, purtătoare de suliţe, lănci și arcuri, detronând astfel, pentru totdeauna, una dintre cele mai măreţe arme care făcuse legea timp de secole pe câmpurile de bătălie ale Antichităţii.

Foto (sus): Carele hitite lovesc infanteria egipteană la Kadesh. Se observă rolul luptătorilor din car. Nu foarte departe, Ramses se pregătește să șarjeze pentru a da exemplu personal

Acest text este un fragment din articolul «Carul de luptă – ”artileria mobilă” a primelor civilizații», apărut în Historia Special nr. 10, disponibil la toate punctele de distribuţie a presei în perioada 20 martie-20 iunie 2015, dar şi în format digital, pe paydemic.com