Ce este Problema Germană în Istoria Europei?

„Germania este cheia spre pacea Europei[1]”. Spaţiul german este, fără doar şi poate, o zonă de foarte mare interes pentru istorici şi chiar pentru publicul larg, deoarece istoria sa a influenţat, în mod semnificativ, evoluţia relaţiilor internaţionale.

Crearea statului german

Germania, ca stat suveran, apare în 1871, după un conflict pentru conducerea Confederaţiei Germană de la sud de Main între Imperiul Habsburgic şi Prusia. În 1866, se atinge apogeul disputei între Berlin şi Viena, ajungându-se, astfe, la o confruntare directă printr-un război localizat, finalizat cu înfrângerea lui Franz Joseph la Königgrätz/Sadowa. Deşi nu este o victorie decisivă a trupelor prusace, Viena decide să îşi retragă soldaţii şi să accepte excluziunea şi pierderea supremaţiei în afacerile germane, fapt pe care l-a refuzat, la nivel diplomatic, în repetate rânduri Berlinului.

La momentul respectiv, Europa nu credea într-o victorie prusacă, aşteptând fără a se îngrijora, înfrângerea Berlinului. Astfel, Marile Puteri – Franţa celui de-al Doilea Imperiu, Rusia Ţaristă şi Marea Britanie – sunt luate prin suprindere în 1866 şi nu îşi pot imagina ce efecte ar putea avea asupra sistemului internaţional o Vienă învinsă. Astfel, Otto von Bismarck, Bundeskanzler(cancelar federal), decide că nu se poate opri pe Mainz şi, confiscă naţionalismul german pentru a-l utiliza ca bază în fondarea Imperiului German, în formula sa de Kleindeutschland(Germania Mică, Restrânsă).  

Aşadar, încă de la început, se renunţă în mod deliberat la varianta Großdeutschland, care ar fi satisfăcut cerinţele naţionaliştilor germani şi austrieci. Această soluţie pangermană însemna un stat compact german în centrul Europei, care ar fi unificat Prusia, Confederaţia Germană şi Austria (Cisleithania). Bismarck, însă, nu îşi doreşte o astfel de soluţionare a problemei naţionalismului german, înţelegând că această opţiune s-ar fi materializat cu mult mai mare dificultate şi, în final, nu ar fi oferit prea mare securitate Berlinului la nivel internaţional.

În 1870, singurul stat care se opunea deliberat unificării germane era Franţa lui Napoleon al III-lea, care se afla, de altfel, în contradictoriu cu propria politică de susţinere a principiului naţionalităţilor la nivel european. Astfel, Berlinul fabrică un casus bellicu Parisul prin modificarea celebrei telegrame de la Ems, reuşind să transforme Franţa în agresor. În 1871, pentru a accentua umilirea franceză suferită la Sedan, trupele prusace defilează prin capitala franceză şi încheie Tratatul ce consfinţeste crearea Kaiserreichului în Sala Oglinzilor din Palatul Versailles, la 18 Ianuarie 1871. Tot aici, Wilhelm I este proclamat Kaiser al Imperiului German.

Modificarea Balanţei de Putere în Europa

Principala puterea europeană, care avea iniţiativa în afacerile internaţionale, respectiv Franţa, este, brusc, redusă la tăcere de către noul stat german. În plus, acesta îi confiscă şi două regiuni, respectiv Alsacia şi Lorena, care vor reprezenta până în 1914, sursa mai mult sau mai puţin directă a imposibilităţii reconcilierii franco-germane, precum şi motivul cel mai important care a angajat Parisul în război. Dacă Austro-Ungaria (monarhie dualistă după Compromisul din 1867) acceptă, în fine, puterea germană ca egală sau superioară sieşi, Franţa refuză chiar şi implicit să recunoască această nouă realitate.

Unificarea Germaniei a însemnat, astfel, o modificare majoră a hărţii politice europene, precum şi a balanţei de putere. În centrul continentului, se afla un stat tânăr, ce avea premise de dezvoltare peste media celorlalte, deţinând cea mai mare populaţie-cu excepţia Rusiei-de peste 41 de milioane, ce va ajunge în 1914 la 65 de milioane[2]. Vitalitatea germană constrastează cu decăderea Marilor Puteri de altă dată, respectiv Austria, Franţa sau chiar Rusia. Ca atare, simplul fapt că Germania devenise un stat independent mai târziu decât celelalte şi fiind, în mod evident, doritor de afirmare pe scena internaţională, determină temerile celorlalte faţă de sine.

Marea Britanie, însă, nu este atât de nemulţumită de apariţia Germaniei, deoarece noua hartă europeană îi facilitează posibilele intervenţii în Asia, împotriva Rusiei în Marele Joc (N.R. disputa colonială din Asia Centrală dintre Rusia şi Anglia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea) sau Franţei, care pregătea o expediţie pe Nil în Egiptul englez. Londra a intuit faptul că apariţia Germaniei determină o atenţie sporită către Europa a celor două state din flancuri – Rusia şi Franţa – care, potenţial, puteau să îi fie inamice în extinderea colonială.

Efectele Ambiţiilor Germane

Deşi poate Marea Britanie îi este favorabilă, Germania este un stat blocat continental. Posibilităţile sale de expansiune în Europa sunt nule, însă, ambiţiile de Mare Putere ale Berlinului nu conduc la un comportament pacifist în relaţiile internaţionale. Cât timp Bismarck a fost cancelar, a reuşit să domine aceste dorinţe de afirmare, având ca scop declarat menţinerea status-quo-ului european şi protejarea câştigurilor germane de până atunci. Astfel, a creat un sistem de alianţe, care, în final, a prins statul german ca într-o capcană. Primul pas în acest sens a fost Liga celor Trei Împăraţi încheiată în 1873 cu Rusia şi Austria, apoi Dubla Alianţă cu Viena din 1879. Aceasta din urmă a condus, în esenţă, la izbucnirea Marelui Război.

Bismarck a ignorat constant cererile războinice austriece împotriva Rusiei, reuşind să tempereze, pe moment, atitudinea Vienei. Însă, o dată cu înlăturarea acestuia, Berlinul promite susţinere Austro-Ungariei în problemele balcanice, implicându-se în direct în Chestiunea Orientală – situaţie pe care nu şi-o dorea. De asemenea, Dubla Alianţă înseamnă pentru Germania şi realitatea – de care se temea constant – a unui război pe două fronturi. Astfel, sistemul bismarckian a determinat insecuritate crescută pentru Berlin, deşi se dorea exact contrariul.

În plus, crearea Triplei Alianţe cu Italia în 1882, introduce o incompatibilitate fundamentală în reţeaua germană de aliaţi. Pe de o parte, Liga celor Trei Împăraţi presupunea acord cu Rusia, pe când înţelegerea cu Viena şi Berlin era direcţionată clar împotriva Sankt Petersburgului. Demisia lui Bismarck a însemnat, deci, că Germania renunţă la acest echilibru între Vest şi Est şi cedează ambiţiilor de Mare Putere.

Până la Primul Război Mondial, atitudinea şi obiectivele Berlinului vor fi greu de descifrat pentru Marea Britanie, Franţa sau Rusia, deoarece acesta se comporta like a bull in a China shop(ca un taur într-un magazin de obiecte de porţelan). În toate crizele premergatoare Marii Conflagraţii, Germania a dat impresia că doreşte şi premeditează lansarea unui război. Berlinul, la rândul său, se teme de celelalte Mari Puteri, în special Rusia şi Marea Britanie, crezând într-un conflict inevitabil cu acestea, precum şi între ele. Este, deci, un război al percepţiilor şi nu unul neapărat real, pornind de la asumpţia inexactă a Berlinului că este ameninţat din toate părţile (folosită mai ales de Bismarck pentru a câştiga alegerile). De aceea, în 1914, în timpul Crizei din Iulie, Germania oferă un cec în albAustriei, pe care aceasta avea să îl folosească pentru a declara război Serbiei.

Chestiunea Germană în Perioada Interbelică

După Marele Război, problema germană este, din nou în centrul preocupărilor europene. Până la numirea lui Adolf Hitler în funcţia de Reichskanzler, relaţiile internaţionale în care intervine destul de ferm şi SUA, sunt dominate de Tratatul de la Versailles şi, în special, de soluţionarea chestiunii reparaţiilor într-un mod favorabil tuturor părţilor. Însă, Anglia nu va susţine Franţa, principalul beneficiar al acestora, crezând eronat că Germania este slabă şi Parisul încearcă să îşi impună puterea asupra unui stat destabilizat de război şi de colapsul Kaiserreichului. Dar, Primul Război a însemnat mai degrabă sucombarea Franţei ca Mare Putere şi nu decăderea germană.  Ca atare, în urma acestor percepţii false, Germania va avea un tratament preferenţial în perioada interbelică, acesta continuându-se şi în timpul regimului naţional-socialist.

Astfel, deşi Londra şi Parisul s-ar fi putut opune cu succes Germaniei hitleriste, aleg să îi concesioneze limitat, pentru a salva cauza păcii. Conciliatorismul anglo-francez îl face pe Hitler să creadă că, de fapt, aceste state sunt mult prea slabe pentru a i se opune şi, începe să îşi asume riscuri din ce în ce mai mari, până când fabrică un război ce va deveni, în scurt timp, internaţional.

Germania Divizată post 1945

În încercarea sa de a fi hegemonul Europei, Germania a fost implicată în două războaie mondiale în decurs de un sfert de secol. În 1945, Antanta s-a văzut astfel nevoită să invadeze teritoriul german, pentru a anihila regimul nazist. Cu toate acestea, chestiunea germană rămâne nerezolvat. Pentru moment, în scopul de a pacifica Europa prin liniştirea temerilor sovietice legate de un nou atac, în mod tacit, Cei Trei Mari acceptă separarea statului german în Republica Federală Germană(BRD – Bundesrepublik Deutschland) şi Republica Democrată Germană(DDR – Deutsche Demokratische Republik).  În cea din urmă, URSS îşi instaurează un regim favorabil, care a devenit foarte loial Moscovei, iar Berlinul, capitala Prusiei şi a celui de-al Treilea Reich devine simbolul bipolarităţii Războiului Rece.

Cancelarii RFG-ului au încercat, însă, să-şi integreze statul în sistemul Euro-Atlantic şi să îl îndepărteze de o evoluţie unilaterală, care ar fi determinat, probabil, un curs asemănător celui din 1914 şi 1939. Astfel, CECO (Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului) a fost creată tocmai pentru a face imposibilă declanşarea unui nou război între Franţa şi Germania. De asemenea, RFG este inclusă şi în NATO, care soluţionează problema reînarmării germane, prin acceptarea umbrelei de securitate americană. SUA credea, de asemenea, ca NATO şi UE vor opri posibilitatea unei atitudini revanşarde germane, mobilizând astfel Berlinul împotriva ameninţării sovietice.

Reunificarea Statală – Chestiunea Germană pare fără Soluţie

UE rezistă colapsului comunismului, precum şi reunificării germane, care nu era neapărat favorizată de anumiţi lideri europeni precum Margaret Thatcher sau Francois Mitterand. După Reunificarea Germană (Wiedervereiningung Deutschlands), Berlinul lucrează şi mai îndeaproape cu partenerii săi vestici, mai ales în domeniul securităţii. Astfel, susţine prima lărgire a NATO cu Polonia, Ungaria şi Cehia şi trimite trupe în misiunea ONU din Bosnia-Herţegovina, ce trebuia să prevină purificările etnice din Balcani. De asemenea, participă la intervenţia americană din Afghanistan din 2001, proclamând că „securitatea germană este apărată în Munţii Hindukuş”.

Pentru prima dată în istoria sa, după 1991, Germania este înconjurată doar de state democrate. Conform opiniei istoricului Brandan Simms, acest fapt a determinat-o să nu mai fie atât de implicată în ceea ce priveşte securitatea, mai ales în problema influenţei ruseşti. Mai mult, acelaşi cercetător crede că, deşi criza economică a fost determinată de excese economice particulare fiecărei ţări, aceasta are la bază unitatea monetară care a fost creată pentru a înlocui marca germană. Aşadar, conchide el, victimele crizei economice nu au apărut în urma puterii germane, ci a dorinţei UE de a o restrânge. Mai mult, şi componenţa Consiliului de Securitate ONU reflectă situaţia de la sfârşitul celui de-al Doilea Război, cu o Antantă victorioasă în faţa Germaniei.

Acum, Germania se regăseşte în continuare în centrul Europei, în mijlocul unei organizaţii internaţionale create să îi limiteze puterile şi ambiţia, însă, nu a făcut decât să i le extindă. Chestiunea germană rămâne va persista în sistemul mondial, deoarece de fiecare dată când se încearcă soluţionarea ei, Berlinul modifică datele problemei.

Bibliografie

1.      Kennedy, Paul M, The First World War and the International Power System, International Security, vol. 9, no.1, 1984

2.      Taylor, Alan John Percivale, The Struggle for Mastery in Europe 1848-1918, Oxford University Press, London, UK, 1954

3.      http://www.newstatesman.com/world-affairs/europe/2013/03/cracked-heart-old-world

NOTE

[1]Memorandum of Selwyn Lloyd to Prime Minister Churchill, PM/MS/53/254. 22 June 1953

[2]Paula Kennedy p. 10