Ce credea Cristofor Columb că va găsi în Lumea Nouă? „Nu am găsit pe aceste insule niciun om monstruos”
În 1492, când Cristofor Columb a traversat Oceanul Atlantic în căutarea unei rute rapide către Asia de Est, a ajuns într-un loc necunoscut pentru el. Acolo a descoperit comori: copaci extraordinari, păsări și aur.
Însă exista un lucru pe care Columb se aștepta să-l găsească, dar pe care nu l-a găsit.
La întoarcere, în raportul său oficial, Columb a consemnat că descoperise „un mare număr de insule locuite de nenumărați oameni”. El a lăudat minunile naturale ale acelor insule.
Totuși, a adăugat: „Nu am găsit pe aceste insule niciun om monstruos, așa cum crezuseră mulți”.
Ne-am putea întreba: de ce se aștepta el să găsească monștri?
Cercetările mele și cele ale altor istorici arată că viziunile lui Columb nu erau deloc neobișnuite. Timp de secole, intelectualii europeni își imaginau că dincolo de granițele lumii lor exista un teritoriu populat de „rase monstruoase”.
Desigur, „rasele monstruoase” existau
Una dintre cele mai vechi relatări despre aceste ființe non-umane a fost scrisă de naturalistul roman Pliniu cel Bătrân, în anul 77 d.Hr. Într-un tratat amplu, acesta le vorbea cititorilor despre oamenii cu cap de câine, cunoscuți sub numele de cynocephalus, și despre astomi, creaturi fără gură, care nu aveau nevoie să mănânce.
În Europa medievală circulau povești despre creaturi uimitoare și inumane: ciclopi, blemmyes (ființe fără cap, cu trăsăturile feței situate pe piept) și sciapozi, care aveau un singur picior și un laba piciorului uriașă. Aceste povești erau transmise prin manuscrise copiate de mână de scribi, care își înfrumusețau adesea lucrările cu ilustrații ale acestor creaturi fantastice.
Deși au existat întotdeauna și sceptici, majoritatea europenilor credeau că ținuturile îndepărtate erau populate de astfel de monștri. Poveștile despre ei au ajuns mult dincolo de bibliotecile rarefiate ale cititorilor din elita intelectuală.
De exemplu, credincioșii care mergeau la biserică în Fréjus, un vechi oraș comercial din sudul Franței, puteau intra în galeria mănăstirii Catedralei Saint-Léonce și puteau admira monștrii reprezentați pe cele peste 1.200 de panouri din lemn pictate care decorau tavanul.
Unele panouri înfățișau scene din viața de zi cu zi: călugări locali, un bărbat călare pe un porc și acrobați contorsionați. Multe altele reprezentau ființe hibride monstruoase, oameni cu cap de câine, blemmyes și alte creaturi înspăimântătoare și respingătoare.
Poate că nimeni nu a contribuit mai mult la răspândirea veștilor despre existența monștrilor decât un cavaler englez din secolul al XIV-lea, pe nume John Mandeville. În relatarea călătoriilor sale prin ținuturi îndepărtate, acesta susținea că văzuse oameni cu urechi de elefant, un grup de creaturi cu fețe plate și două orificii în loc de trăsături faciale și un alt grup care avea cap de om și trup de capră.
Istoricii dezbat dacă Mandeville a călătorit cu adevărat suficient de departe pentru a vedea locurile pe care le descria și chiar dacă a fost o persoană reală. Însă cartea sa a fost copiată iar și iar și, cel mai probabil, tradusă în toate limbile europene cunoscute la acea vreme.
Leonardo da Vinci avea un exemplar. La fel și Columb.
Vechile credințe dispar greu
Chiar dacă nu a văzut monștri, raportul lui Columb nu a fost suficient pentru a schimba ideile dominante despre creaturile pe care europenii se așteptau să le întâlnească în ținuturile necunoscute.
În 1493, aproximativ în perioada în care primul raport al lui Columb începea să circule, tipografii care pregăteau Cronica de la Nürnberg, o amplă lucrare istorică, au inclus imagini și descrieri ale monștrilor.
La scurt timp după întoarcerea exploratorului, un poet italian a realizat o traducere în versuri a relatării despre călătoria lui Columb, iar tipograful a ilustrat-o cu imagini ale unor monștri, printre care se numărau un sciapod și un blemmye.
Într-adevăr, credința că monștrii trăiau la marginile Pământului a persistat timp de mai multe generații.
În anii 1590, exploratorul englez Sir Walter Raleigh le-a vorbit cititorilor despre monștrii din America despre care auzise în timpul călătoriilor sale în Guyana. Unele dintre aceste creaturi, relata el, „aveau ochii în umeri și gura în mijlocul pieptului, iar între umeri le creștea, spre spate, o coamă lungă de păr”.
La scurt timp după aceea, naturalistul englez Edward Topsell a tradus un tratat de la mijlocul secolului al XVI-lea despre diversele animale ale lumii. Cartea a apărut la Londra în 1607, în același an în care coloniștii au întemeiat o mică așezare la Jamestown, în Virginia.
Topsell era dornic să includă în cartea sa descrieri ale animalelor din America. Însă, alături de capitolele despre cai, porci și castori din Lumea Veche, cititorii descopereau și „monstrul norvegian”, precum și o „fiară foarte diformă”, pe care americanii o numeau „haut”.
O altă creatură, cunoscută sub numele de „su”, avea „o înfățișare foarte diformă și o prezență monstruoasă” și era descrisă ca fiind „crudă, de neîmblânzit, nerăbdătoare, violentă și lacomă”.
Desigur, în Lumea Nouă, câștigurile europenilor au venit cu un preț îngrozitor pentru populațiile indigene americane: noii veniți le-au furat pământurile și comorile, i-au înrobit, au introdus boli din Lumea Veche și au provocat schimbări de durată asupra mediului.
În cele din urmă, poate că aceste populații indigene i-au văzut pe invadatorii ținuturilor lor drept o „rasă monstruoasă” în sine, niște creaturi care le-au destabilizat comunitățile, le-au luat bunurile și le-au pus viețile în pericol.
---
Autor: Peter C. Mancall, profesor Andrew W. Mellon de științe umaniste, Colegiul de Litere, Arte și Științe USC Dornsife
Articol publicat inițial pe site-ul The Conversation (engleză) sub licență Creative Commons.
Mai multe pentru tine...
