Câtă carne consumau românii în perioada interbelică?

Omul a fost un prădător feroce încă din perioada de evoluție a speciei. Frica de foame a fost, este și o să fie o obsesie a indivizilor comunităților umane și o masă copioasă a fost dorită încă de prin pustiurile Africii, migrarea permanentă a cetelor fiind provocată de aceste necesități și pofte. Carnea de orice natură era pe gustul ființelor bipede și toate speciile de animale erau definite drept comestibile, dar cele ce consumau hoituri și alte mizerii au fost ocolite din cauză că provocau boli mortale.

Au apărut în timp și interdicțiile de natură religioasă. Descoperirea domesticirii unor specii de animale a fost o adevărată revoluție în stilul de viață și păstoritul a devenit o ocupație de bază prin care ierburile au fost transformate în rezerve de hrană aflate mereu la dispoziția crescătorilor. Viața a fost ușurată și prin obținerea altor produse de la animale, lâna, pieile, coarnele și oasele fiind necesare meșteșugarilor pentru a obține haine, unelte și arme.

Creșterea animalelor a fost o veche îndeletnicire și a comunităților din spațiul carpatic, bogățiile locale fiind o permanentă atracție pentru prădătorii veniți din toate zările. Au fost războaie sângeroase pentru apărarea teritoriului și situația s-a menținut până-n secolul al XX-lea. Salvarea autonomiei statului s-a făcut și prin exportul masiv de carne și seu spre Imperiul otoman, Țările Române fiind descrise drept chilerul, depozitul cu toate cele necesare funcționării organismului militar prădalnic.

Sătenii reușeau să crească multe animale, dar producția era diminuată de bolile infecțioase până când au fost descoperite vaccinurile în secolul al XIX-lea. Abatoarele s-au înmulțit pentru o prelucrare igienică a cărnii și pentru a face față cererii în creștere a populației din centrele urbane. Era un adevărat masacru printre animale și păsări pentru a satisface poftele clienților ce doreau un trai îmbelșugat și consumul de carne era o dovadă a statutului social.

Marea Criză Economică a lovit populația planetei începând cu anul 1929, dar afacerile din domeniul cărnii au fost într-o permanentă creștere în spațiul românesc. Sărbătorile religioase generau un adevărat genocid printre miei și numai în anul 1931 au fost sacrificați 866.477. Se adăugau 168.650 de oi și berbeci. Totuși, porcul rămânea principala sursă de carne și de produse grase pentru gătit. Au căzut sub cuțitele nemiloase 428.324 de suine, 6.259 de purcei fiind rezervați pentru cei cu posibilități financiare.

Carnea de vită era căutată pentru ciorbă și fripturi și 102.325 de vaci au ajuns să fie tranșate pentru creșterea nivelului de trai al locuitorilor din mediul urban. Sacrificarea vițeilor era mai interesantă din punct de vedere financiar, carnea fragedă fiind apreciată în mod deosebit. Au ajuns în abatoare 226.494 de exemplare.

Dacă în mediul rural nu era consumată în mod oficial, carnea de cal era căutată în mediul urban pentru prelucrare în mezeluri și 801 exemplare au fost sacrificate în anul 1931. Românii erau însă departe de gusturile altor popoare ce adoră mâncarea cu carne de cal și măgar.

Anul 1932 a fost marcat de o scădere a tăierilor de miei, dar a fost sporit cel de oi până la 186.939 exemplare. Vacile și vițeii au fost sacrificați într-un număr și mai mare. Pierderi grele au înregistrat și porcii prin cele 464.568 de animale sacrificate. Cererea de purceluși aproape s-a dublat până la cota de 12.114.

Chiar dacă era o perioadă de recesiune, afacerile abatoarelor au continuat să genereze un flux de proteine și grăsimi pentru orășeni, ceea ce menținea o durată de viață mai mare decât cea a țăranilor. Sătenii erau încă sub dominația gândirii religioase și posturile prelungite cu mâncare puțină și de proastă calitate generau o mortalitate sporită prin boli de nutriție, cea mai temută fiind pelagra, maladie ce se putea evita prin adaosul de carne, grăsime, lapte, ouă și legume. Excesul de mămăligă dăuna grav sănătății. Orășeanul ajungea la o medie de 33,707 kg de carne în anul 1931 și aceasta s-a menținut apropiată ca valoare în 1932, considerat unul dintre cei mai grei ani ai crizei. Mediul rural, conservator, a trecut de la 5,1 kg la 3,1 kg.

Datele statistice nu țineau cont de animalele sacrificate prin gospodării și nu erau luate în calcul păsările de curte.

O altă mare problemă a economiei românești interbelice consta în posibilitățile reduse de păstrare a produselor din carne, instalațiile frigorifice fiind încă o raritate. Afumarea și sarea asigurau împiedicarea degradării produselor de origine animală pentru un anumit timp, dar nu reușeau să facă față problemelor ridicate de temperaturile înalte din timpul verilor deosebit de călduroase. Nici industria conservelor nu era suficient de organizată și dezvoltată, chiar dacă exista și interes din partea armatei din moment ce erau semnale că se apropie un nou conflict de amploare. Politicienii vremii aveau tot felul de interese personale de îmbogățire rapidă și nu aveau timp să gândească la investiții de utilitate publică și pe termen lung.

_{Foto sus: Fermă de porci (© Library of Congress)}