Cum se făcea agricultura pe vremea boierilor. De ce credeau ţăranii că munca cu ziua este o ruşine

La sfârşitul secolului al XIX-lea - începutul secolului al XX-lea, populaţia din spaţiul românesc era constituită în mare parte din ţărani, iar din aceştia aproximativ 60% aveau pământ foarte puţin sau nu aveau deloc. În schimb, latifundiarii aveau mai mult de jumătate din pământul arabil. Discrepanţele au generat numeroase mişcări sociale, care au stat la baza reformei agrare din 1921, prin care marile moşii au fost împărţite ţăranilor.

După reforma agrară din 1864, când a fost abolită iobăgia, pământul a intrat în proprietate privată, satele devălmaşe fiind desfiinţate. Boierii au primit pământul cel mai fertil, ţăranii posedând prea puţin pentru a putea supravieţui de pe lotul lor de pământ, obligaţi fiind astfel să muncească pe pământul boierilor pentru o cotă-parte din recoltă. 

”Din aproape jumătate milion de ţărani împroprietăriţi, numai unii dintre cei 72.000 de fruntaşi puteau în condiţii prielnice să-şi întemeieze de bine, de rău o gospodărie temeinică şi serioasă. Dar ceilalţi, imensa majoritate, care au primit foarte puţin pământ, din capul locului au fost puşi în imposibilitatea de a-şi face o adevărată mică gospodărie ţărănească. Cu atâta pământ ei n-ar putea-o face nici azi; cu atât mai puţin au putut-o atunci, când cultura era şi mai primitivă. Nu mai vorbim de cei 60.000 de ţărani împroprietăriţi numai cu loc de casă şi grădină. Dar, în afară că s-a dat puţin, s-a dat şi pământul cel mai prost râpe, pietrişuri, nisipuri, lut; apoi li s-a dat pământul cel mai depărtat de sat şi — monstruozitate fără seamăn — fără delimitare, ceea ce a fost un izvor de certuri şi procese”. (”Neoiobăgia”, de Constantin Dobrogeanu-Gherea)

”Ţăranii cu petece de pământ neîndestulătoare lucrau în latifundii”

Cei mai mulţi dintre ţăranii împroprietăriţi erau nevoiţi să muncească mai întâi pământul boierilor şi după aceea lucrau pe propria fâşie de pământ. Foloseau propriile unelte pentru muncă, fiind obligaţi de nenumărate ori să împrumute cereale, la dobânzi mari, pentru a-şi hrăni familiile şi a-şi asigura seminţele pentru semănatul din primăvara următoare.

La începutul secolului al XX-lea s-a dezvoltat arenda. În această perioadă, aproximativ 340.000 de hectare de teren agricol erau arendate, cei care luau pământ în arendă erau, în special, chiaburii, o parte a moşierimii care produceau pentru a vinde şi ţăranii, nevoiţi să-şi întreţină familiile.

”Pentru întreţinerea lor şi a vitelor, ei erau nevoiţi să mai caute pământ aiurea. Pământ şi nu lucru, căci lotul pe care li-l dăduse legea, deşi mic, îi obliga totuşi să ţie vite de muncă, să aibă plug şi car, să fie plugar. Lotul îi mai lega şi de sat, căci nu-l puteau vinde decât cu multe greutăţi şi numai muncitorilor lipsiţi de pământ”, scria ConstantinGaroflid, reformator al agriculturii de la sfârşit de secol XIX , în cartea ”Agricultura veche”, apărută în 1943.

Pământurile din proprietatea familiei regale şi majoritatea pământurilor deţinute de Biserica Ortodoxă erau date în arendă, la fel ca cea mai mare parte din pământul aflat în proprietatea boierilor, aproape 59% din întreg pământul arabil al moşierilor afându-se în regim de arendă. Arendaşul plătea o sumă fixă pentru pământul în chirie şi administraţie. 

În Regatul României, spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, proprietăţile mai mari de 50 de hectare erau stăpânite de aproximativ 5.000 de proprietari care deţineau aproape patru milioane de hectare, în timp ce restul pământului agricol, de 3,8 milioane de hectare, se afla în proprietatea a 920.939 de familii de ţărani. Alte aproximativ 300.000 de familii erau total lipsite de pământ. Din cauza discrepanţelor, au apărut mişcări sociale puternice, care au culminat cu răscoala din 1907.

În funcţie de mărimea suprafeţei de pământ deţinute, proprietarii de pământ se împărţeau în chiaburi, ţărani înstăriţi, mici gospodari, gospodari dependenţi. Cei fără pământ erau muncitori agricoli.

Cei care deţineau peste 50 de hectare, chiaburii, foloseau mâna de lucru plătită şi aveau suficient pământ pentru a-şi satisface toate nevoile. Ei erau urmaţi de ţăranii înstăriţi, care aveau între 10 şi 50 de hectare şi lucrau pământul alături de muncitori.

Din următoarea categorie făceau parte micii gospodari cu o proprietate între 3 şi 10 hectare şi suficiente animale pentru a lucra pământul. Aceştia rareori angajau mâna de lucru. 

Gospodarii dependenţi aveau între 1 şi 3 ha, nu deţineau unelte agricole sau animale şi erau nevoiţi să lucreze şi în afara agriculturii pentru a-şi întreţine familiile.

Constantin Garoflid, boier buzoian şi fost ministru al Agriculturii, a realizat în 1943 o radiografie a categoriilor de agricultori, surprinsă la cumpăna dintre secolele XIX şi XX. Pasaje din lucrarea ”Agricultura veche”, apărută în 1943 la Editura Cartea Românească, au fost aduse în actualitate de un publicist buzoian, Nicoleta Gâlmeanu, în lucrarea biografică ”Constantin Garoflid - Restituiri”.

Ţăranul socotea drept o ruşine să lucreze cu ziua

Garoflid îi percepea pe proprietarii de terenuri şi arendaşii ca fiind iniţiatorii progresului agricol din regat. Marea schimbare tehnică prin înlocuirea plugurilor de lemn cu pluguri de fier, introducerea boroanelor (grapă cu dinţi de fier sau de lemn n.r.)  şi a secerătoarelor s-a realizat la îndemnul şi cu sprijinul lor. Mai mult, moşierii înlesneau ţăranilor de pe moşiile lor cumpărarea uneltelor de cultură. 

”Mi-aduc aminte din copilărie, pe la 1885, cum vagoane întregi încărcate cu pluguri Sack se aduceau la curte pentru a fi vândute învoiţilor. Desiguri, moşierii erau mânaţi în această acţiune de interesul lor, dar mijloacele perfecţionate de cultură, înlesnite de ei, foloseau deopotrivă şi ţăranilor. (…) Au introdus instrumentele tehnicei moderne în agricultura ţării, au selecţionat mecanic seminţele, au răspândit cultura grâului de toamnă, înlocuind grâul de primăvară nesigur. Au introdus ogorul sterp, arătura de două ori pentru grâu, ogorul de toamnă pentru semănăturile de primăvară, saramuratul grâului, au răspândit cultura leguminoaselor, îndeosebi a mazărei ca bună premergătoare pentru grâu. Au înlocuit în Bărăgan lanurile nesfârşite de mei prin cultura mai spornică a porumbului”, scrie Constantin Garoflid.

Forţa de muncă era constituită din ţăranii cu propretăţi funciare mici sau care nu deţineau deloc terenuri agricole, dar mai ales din ţiganii care se aciuau pe lângă exploataţiile agricole. Munca prin învoială cu ţăranii era în epoca trecută o necesitate, iar muncitori liberi, care să lucreze cu ziua nu se găseau, spunea Garoflid.

”Ţăranul socotea drept o ruşine să lucreze cu ziua. El era agricultor, mic întreprinzător, avea vite, plug, car. Nu vrea să fie salariat. Această muncă era bună pentru ţigani şi în adevăr, puţinul lucru cu ziua pe care îl făceau moşierii, treerul îndeosebi, ei îl făceau cu treburile de ursari, lingurari etc. sau cu urmaşii foştilor robi. Marii agricultori aveau pe lângă curţile lor bordee în care iernau cetele de ţigani cu care lucrau vara. Din această pricină, muncile târzii de toamnă, cum e îngropatul viei de pildă, nu le pot face cu lucrători din apropiere. Aduc munteni, care deşi mai săraci decât cei de la câmp, sunt mai bine îmbrăcaţi. Atât bărbaţii cât şi femeile au haine groase, ciorapi de lână şi bocanci sau opinci în picioare. Ardelenii sunt şi mai chivernisiţi. Au haine bune, totdeauna bocanci şi ciorapi, rufe de schimb, iar pentru dormit, saltele de pânză groasă de cânepă, care se umple cu paie. Am adus multă vreme din părţile Aradului lucrători pentru munca viei şi am fost totdeauna mulţumit de ei. Sunt foarte pretenţioşi la mâncare, însă buni muncitori. După ei nu ai nevoie să pui logofeţi care să-i îndemne la muncă.” (”Constantin Garoflid - Restituiri”, autor Nicoleta Gâlmeanu)  

Se formau târguri de lucrători sezonieri, de unde arendaşii sau moşierii îşi luau forţa de muncă pentru o săptămână întreagă iar potrivit lui Constantin Garoflid în oraşul Buzău se făcuse unul dintre cele mai mari târguri de oameni. Aici, mii de lucrători se adunau duminicile pentru a se răspândi apoi în toată câmpia din sud-est. 

”Ziua de lucru se plătea atunci cu 2 - 2,50 lei primăvara şi toamna, iar vara cu 3 - 3,50 lei. Bineînţeles şi mâncarea de trei ori pe zi, iar la mâncare era nelipsit <<cinzecul>> de rachiu. Târgul de oameni din Buzău a dispărut după împroprietărire. Când am început plugăria, în 1896, învoiala pe moşiile ce conduceam era una şi una pentru cerealele mărunte de primăvară, adică jumătate învoitul şi jumătate stăpânul pământului, iar pentru porumb, din cinci două, adică învoitul lua 60 % din recoltă, iar proprietarul 40 %. Din coceni ţăranul lua două treimi şi boerul o treime. Sămânţa, ogorul, treerul şi căratul la gară nu intrau în învoială. În 1916, adică după 20 de ani, învoiala era una, atât pentru mărunte, cât şi pentru porumb plus cele două chile la gară, dar fără pogonul de porumb şi fără puii de găină”, scria Garoflid în cartea sa ”Agricultura veche”.

Potrivit lui Constantin Garoflid, practicile şi uneltele agricultorilor români erau rudimentare până pe la 1900, apoi au evoluat rapid, metodele vechi fiind înlocuite cu altele moderne în mai puţin de un deceniu.

”La 1896, când am început plugăria, am semănat cu mâna. La început nu erau maşini de semănat. Douăzeci de oameni aşezaţi într-un şir oblic, unul după altul, în spatele şi în dreapta celui dinainte, la o depărtare potrivită, cu poala plină de grăunţe, semănau uşor o sută de pogoane într-o zi. Pe lanul semănat, la distanţe anumite, erau saci plini pentru împrospătarea proviziei de seminţe, iar la capătul locului stau care încărcate. Puţin mai târziu au apărut maşinile de semănat, care se învârteau cu mâna şi svârleau sămânţa. Ele nu au prins. Au ieşit apoi semănătorile prin împrăştiere în lat, de fabricaţie germană, marca Hoffer. Ele uşurau munca şi controlul. După semănat, venea boroana şi după ea, grapa de mărăcini. Pe la 1900 apar primele semănători practice în rânduri, de fabricaţie germană, marca Rud. Dack. Încetul cu încetul ele înlocuiesc semănătorile prin împrăştiere”. (”Constantin Garoflid - Restituiri”, autor Nicoleta Gâlmeanu)  

Cultura grâului, cea mai răspândită 

Ştiinţa agricultorilor români avea la bază experienţă acumulată de înaintaşii lor, care transmiteau de la o generaţie la alta obiceiurile privind înfiinţarea culturilor, îngrijirea lor şi recoltatul. Oricare lucrător al pământului ştia că pentru ca ogorul de grâu să fie bun, trebuia ca arătura de primăvară să fi fost adâncă. 

”Ogorul trebuie făcut din vreme şi repede, dacă se întârzie cu facerea lui şi vara e secetoasă, nu te mai poţi lipi de pământ. Mi-aduc aminte de doi olandezi care veniseră prin 1906 să studieze organizarea exploatărilor mari agricole la noi, poate în scop comercial. (...) Mi-au pus întrebarea: de ce dvs. faceţi prima arătură, ogorul, adânc, iară arătura a doua superficial şi nu faceţi invers cum spune ştiinţa? Le-am răspuns că la noi toamna este uscată şi singurul timp când poţi pătrunde pământul cu plugul este la începutul verii, atunci când el are umezeala din epoca cea mai ploioasă a anului, 1 iunie – 15 iulie. La începutul plugăriei, atunci când grâul se semăna în pământ nou, producţia era foarte mare. În timpul din urmă, producţia grâului în cultura mare se socotea la 1.200 kg la hectar, chila şi sămânţa, cum se zicea. Pe moşiile unde pământul se lucra bine şi se păstra o regulă bună de rotaţie a culturilor, mijlocia producţiei ajungea până la 1.400 kg la hectar.

De la 1900, din ce în ce mai mulţi agricultori se inspirau din cărţi şi reviste de specialitate publicate în vestul Europei. De la an la an, apărea câte o noutate în pregătirea terenurilor pentru culturile de grâu, cea mai răspândită cultură. În judeţele Ialomiţa, Brăila, Buzău şi Râmnicu Sărat erau proprietari şi arendaşi care semănau 10.000 până la 50.000 de pogoane de grâu.

Agricultorii mari cunoşteau bine cultura grâului, foarte puţini din cărţi, dar toţi din practică, era de părere Constantin Garoflid. ”Observaţiile făcute de multe generaţii de plugari stabilise un fel de cod al culturii grâului, care s-a dovedit raţional, atunci când ştiinţa a pus în experienţă datele agriculturii empirice. În timpul din urmă, numărul agricultorilor cu carte se mărise. Mulţi citeau cărţi de specialitate şi unii erau chiar abonaţi la reviste străine. De câte ori se întâlneau, aceştia nu pregetau să împărtăşească şi celorlalţi cunoştinţele lor. Cu deosebire, lunea dimineaţa, în trenul de Constanţa, plin de plugarii care mergeau la moşii, discuţiile erau nesfârşite.” (”Constantin Garoflid - Restituiri”, autor Nicoleta Gâlmeanu)

Cultivarea grâului era o adevărată loterie, nu numai din cauza climei imprevizibile, ci şi a dăunătorilor împotriva cărora nu existau mijloace de combatere. 

”Semănatul timpuriu al grâului a întâmpinat însă o piedică care s-a mărit din ce în ce, încât va trebui părăsit. Musca Hessilor - Cecydomia destructor - s-a ivit şi la noi. Am fost cel dintâi care am observat, în anul 1900, această boală nouă. Am văzut atunci că toate grânele semănate înainte de 5 septembrie erau pline de ochiuri, în care grâul dispăruse. Frunzele îngălbeniseră şi, pe alocuri, se uscaseră. Rămăsese numai rădăcina şi un pai subţire, în care deasupra nodului am găsit viermele, primul stadiu al insectei. Şcoala de Agricultură nu a dus mai departe descoperirea mea şi nu a tras încheeri practice pentru plugăria ţării, aşa cum eu le trăsesem pentru agricultura proprie”, relata Constantin Garoflid în cartea sa.

A doua plantă după grâu, ca însemnătate agricolă, era porumbul

Se semăna un porumb corcit, destul de greu, dar nu prea productiv, cunoscut sub numele de porumb românesc. ”De la 1904, s-a semănat porumbul dinte de cal, mai uşor, dar mai productiv şi foarte gustos la mâncare. Nu se făcea ogor pentru porumb, numai câteodată la porumbul cultivat în regie. Porumbul în dijmă se punea în mirişte şi se semăna cu mâna, în rânduri, pe urma plugului. Semănatul, în regiunea mea, se făcea în aprilie. Semănatul mai timpuriu, din pricina răcelei, făcea sămânţa să clocească, adică să se strice, să nu mai încolţească. Îndată ce porumbul se semăna, el trebuia păzit de ciori. Ciorile folosesc agriculturii, căci se hrănesc pe lângă grăunţe cu insecte şi omizi, dar când sunt prea multe atunci sunt o pacoste. (...) La timpul semănatului, îndeosebi al porumbului, ele se aşează în stoluri de mii pe arătură şi adună sămânţa. Porumbul pus cu maşina suferă mai mult, fiind mai în faţă. Tot astfel când porumbul răsare. Atunci îl culeg de pe brazdă”, scria Garoflid în ”Agricultura veche”.

Paza împotriva ciorilor o făcea administraţia moşiei, care, pentru despăgubirea cheltuielilor făcute, lua la dijmuit o baniţă de ştiuleţi de fiecare învoit. Această dare se numea ”ciorărit”. Când porumbul dădea în copt, lanurile intrau sub pază. Pândarii erau plătiţi de administraţia moşiei cu câte o baniţă de ştiuleţi de pogon, de la fiecare învoit. Această dare se numea ”pândărit”.

”Dijmuitul porumbului se făcea după ce se sfârşea cu semănatul grâului şi atunci când toţi învoiţii erau gata. Se dijmuia mai întâi cocenii, pe urmă se dijmuia porumbul. La dijmuit se făcea şi răfuiala. Aceasta însemna că deşi culesul porumbului începea la 1 octombrie dijma nu putea să înceapă decât în noiembrie. Pentru curăţat şi împărţit porumbul se făceau două tabere. Pe 300-400 metri lungime, învoiţii cădeau pe două sau mai multe rânduri, colibe de coceni, în care stăteau cu toţi ai casei pe timpul culesului. În faţa fiecărei colibe era o grămadă mare de ştiuleţi cu foi. Oamenii luau din ea porumbul, ştiulete cu ştiulete, îl curăţau de foi şi apoi îl svârleau într-o grămadă nouă de porumb curat. Curatul porumbului se făcea ziua de copii, iar seara după apusul soarelui, la lumina focurilor de coceni, de toţi ai casei, până noaptea târziu.” (”Constantin Garoflid - Restituiri”, autor Nicoleta Gâlmeanu)