Cât de importante sunt personalităţile importante ale României?

Recentul sondaj al „Adevărului”, privind percepţia românilor asupra importanţei unor mari personalităţi istorice româneşti, pune în faţa noastră o oglindă. În ea se reflectă gradul nostru de educaţie, dar şi de ignoranţă, puterea tradiţiei, dar şi a clişeelor, a manipulării sau a propagandei, în fond, toate acele ingrediente care intermediază relaţia noastră cu personajul real, inaccesibil nouă în mod direct, dar adeseori atât de familiar tocmai datorită acestor „adaosuri” ulterioare.

În urmă cu câteva luni, am dus adevărate „lupte de stradă” – verbale, desigur – cu o persoană deosebit de agreabilă și cu un grad de instruire mult peste medie, care încerca să mă convingă de necesitatea unui șef de stat cu viziune, ceva similar marelui Ștefan, care, iată, chiar și pe patul de moarte se gândea la viitorul țării sale:„că Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu este a voastră, ci a urmașilor noștri și a urmașilor urmașilor noștri, în veacul vecilor”. Nu mică a fost dezamăgirea interlocutorului meu când i-am explicat că voievodul moldovean nu rostise defel celebra replică, ea aparținând marelui orator și dramaturg Barbu Ștefănescu Delavrancea, autorul drameiApus de soare(1909). Dacă ar trăi Ștefan cel Mare, probabil ar trebui să plătească drepturi de autor lui Delavrancea și lui George Calboreanu (cel mai convingător interpret al rolului domnitorului) pentru imaginea sa, atât de pregnantă, rămasă în conștiința publică. Nu altfel stau lucrurile cu Mircea cel Bătrân care-i datorează mult din notorietatea pozitivă lui Mihai Eminescu, poetul care l-a nemurit în a sa celebră și arhicunoscută „Scrisoare a III-a”. Iar Mihai Viteazul ar fi oare același fără inegalabila performanță actoricească a lui Amza Pellea din filmul realizat de Sergiu Nicolăescu în 1971? În fond, noi nu avem acces nemijlocit la personalitatea istorică respectivă – nici n-am avea cum – ci doar la o imagine intermediată de tradiție și educație, de nivelul nostru de cultură generală, de receptivitatea la un anumit gen de propagandă la care am fost supuși, de prejudecăți și simpatii personale etc.

Pare că depărtarea în timp avantajează personajul în discuţie

În al doilea rând, este evident că importanța pe care o acordă românii personalităților indicate de pe listă – înțeleg, închisă – coincide practic, cel puțin în privința primelor patru nume, cu gradul de notorietate al respectivilor. Cu alte cuvinte, aproape toți românii intervievați îi consideră importanți pe Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân și Alexandru Ioan Cuza. Din păcate, întrebarea sondajului este mult prea generală, neînțelegându-se exact care sunt criteriile pentru care românii îi consideră importanți pe cei de pe listă. La urma urmei, simplul fapt că cei nouă sunt deja sugerați ca fiind susceptibili să fie reprezentativi pentru istoria românilor poate induce din partea respondenților un răspuns cu un grad ridicat de conformism. N-ar fi fost, de asemenea, lipsit de interes să aflăm dacă nu cumva prin „importanță” cei intervievați înțeleg, de fapt, subliminal, „apreciere pozitivă”, considerând implicit că un personaj despre care au o părere proastă nu e relevant în istoria României.

De asemenea, este cert că în evaluarea personalităților măsurate sociologic un rol de seamă, chiar și inconștient, l-a jucat și comparația cu oamenii politici ai prezentului. Paralela nu poate fi decât în avantajul celor trecuți demult în neființă, măcar și pentru simplul fapt că acțiunile celor care ne conduc astăzi ne afectează în mod direct și, de cele mai multe ori, în sens negativ. Pare că depărtarea în timp relativizează și avantajează personalitatea în discuție. Dacă lui Carol al II-lea i se impută încă dependența nocivă de Elena Lupescu, lui Cuza i se trece lejer cu vederea relația, la fel de păguboasă, cu Maria Obrenovici, iar în cazul „iubărețului” Ștefan cel Mare, existența numeroaselor relații extraconjugale nu face decât să-i potențeze aura de adevărat bărbat de stat. 

Monarhia, victima de serviciu a propagandei comuniste și post-comuniste

Ultimele trei locuri ale clasamentului sunt ocupate, poate nu întâmplător, de primii trei regi ai României. Monarhia a „beneficiat” în anii regimului comunist de tratamentul propagandistic rezervat „principalului exponent al regimului reacționar burghezo-moșieresc”și „celui mai de seamă reprezentant al cercurilor imperialiste străine”, ca să nu cităm decât două dintre cele mai răspândite poncife ale istoriografiei rolleriste, dar nu numai, inoculate generațiilor de elevi și studenți în perioada 1947-1989. După Revoluția din 1989, teama autorităților nou instalate la putere, în frunte cu Ion Iliescu, de o eventuală revenire pe tron a Regelui Mihai a făcut ca temele antimonarhice să cunoască o virulență deosebită, mult chiar peste cea manifestată în ultimii ani ai epocii Ceaușescu. Inerent, acuzele aduse fostului suveran s-au repercutat și asupra predecesorilor săi și a instituției pe care aceștia au reprezentat-o. Paradoxul face că, în timp ce Regelui Mihai i se căutau vini imaginare („trădător”, „colaborator al comunismului”, ba chiar „slugă la ruși”), tatălui său, Regele Carol al II-lea, să i se treacă destul de lejer cu vederea rolul în distrugerea sistemului democratic al țării, introducerea terorismului de stat ca metodă de guvernare și, nu în ultimul rând, responsabilitatea ce-i revine în drama sfârtecării teritoriale a României, din vara anului 1940. Carol al II-lea pare să fi rămas în conștiința românilor mai mult prin apetitul său sexual exagerat decât prin patronarea cedării unei treimi din populație și din teritoriul național către U.R.S.S., Ungaria și Bulgaria. Ultima poziție pe care o ocupă în sondaj este, însă, pe deplin meritată, semn care arată o evoluție pozitivă a românilor în raport cu propria lor istorie și cu personalitățile care au populat-o.

Dacă Regele Carol al II-lea plătește pentru excesul său de personalitate, nociv pentru țară în contextul anilor ’30, în schimb, tatăl său, Regele Ferdinand I, își „datorează” penultimul loc unui deficit de personalitate, suplinit însă din plin de prezența dominatoare, dar benefică a Reginei Maria, nu întâmplător aflată pe primul loc în lista figurilor feminine reprezentative pentru istoria românilor. Strivit între soție și principalul său sfetnic, Ionel Brătianu, adevăratul artizan al marilor realizări ale domniei sale (Unirea cea Mare, reforma agrară, votul universal, Constituția din 1923), lui Ferdinand nu-i rămâne decât prestigiul încoronării de la Alba-Iulia din 1922 și cognomenele de „cel Loial” și „Întregitorul”. Ceea ce nu e puțin, dar nici îndeajuns pentru a-l plasa într-o poziție mai bună în percepția românilor.

Carol I (1866-1914), unchiul lui Ferdinand, rămâne însă monarhul tipic al istoriei noastre. A beneficiat de cea mai lungă domnie din istoria românească (48 de ani), într-un timp providențial pentru un rege energic, timpul când totul era de făcut. Înconjurat de miniștri capabili (I.C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, D.A. Sturdza, Lascăr Catargiu, Take Ionescu etc.), Carol dă numele său unei întregii epoci, jalonată de bornele istorice ale Independenței, proclamării Regatului, alipirii la patrimoniul național a Dobrogei și a Cadrilaterului etc. Bucureștiul îi datorează transformarea dintr-un oraș cu aspect predominant oriental într-o capitală ce acum intră în conștiința publică drept „Micul Paris”. Mitul lui Carol I, pregnant încă din ultimii ani ai domniei sale, va păli însă odată cu trecerea timpului, fiindu-i reproșate atât originea străină (a fost cel mai neamț dintre regii României), cât și înlocuirea pe tron a „românului” Cuza, deși evident primul rege al României n-a avut niciun amestec în debarcarea domnului Unirii. Pentru românul de rând, Carol I este prințul german venit de la izvoarele Dunării la gurile ei, pentru a întemeia un Regat și o Dinastie, conștiincios și autoritar, coautorul – alături de Saligny – al podului de la Cernavodă. Pentru istoric, el este dincolo de toate acestea și cel care, în ceasul suprem al destinului nostru național (Consiliul de Coroană din 3 august 1914), și-a întors privirea spre patria de origine, exprimând o opțiune contrară opiniei publice și idealului unității românești. 

„Brâncoveanu Constantin/ Boier vechi/ Și domn creștin”

Să încercăm să facem un exercițiu de imaginație și să ne închipuim care ar fi fost posteritatea Brâncoveanului în cazul în care el și-ar fi sfârșit zilele de moarte bună, în patul său domnesc, înconjurat de numeroasa sa familie? Idilic tablou, în comparație cu realul tragism al morții sale care a impresionat întreaga Europă, o Europă greu de emoționat totuși în acele vremuri. Brâncoveanu este exemplul tipic al personalității căreia moartea îi valorizează întreaga viață, conferind cununa martiriului unei existențe neieșite din firescul epocii pe care a trăit-o. Boier de viță veche, Constantin Brâncoveanu întrunește de tânăr (34 de ani) sufragiile boierilor – validate ulterior de Poartă – în momentul desemnării unui succesor pentru tronul Țării Românești, după moartea unchiului său Șerban Cantacuzino (1678-1688), moarte de care gurile rele afirmau că nepotul nu era chiar complet străin. Echilibrat, bun gospodar și abil diplomat, Brâncoveanu reușește să se mențină în scaun timp de 26 de ani, într-o vreme când media domniilor nu depășea trei ani. Reușește cu prețul unei fiscalități excesive să strângă o uriașă avere, fapt care-i va aduce supranumele de „Altin Bey” – prințul aurului – dar și invidia turcilor doritori de a pune mâna pe avuțiile domnitorului. Dă numele său unui curent artistic propriu, inspirata armonie a Renașterii italiene pe trunchiul viguros al creației populare românești. Ctitorește mult și ctitorește bine, cele mai reprezentative lăcașuri ale sale rămânând până astăzi Mogoșoaia, mănăstirea Horezu sau cea de la Sâmbăta de Sus, biserica Sf. Gheorghe din centrul capitalei, Potlogi etc. Suspectat de trădare de către sultan, este mazilit, dus la Istanbul, torturat și executat împreună cu cei patru fii ai săi și sfetnicul Ianache Văcărescu chiar în ziua de Sfânta Marie a anului 1714, zi în care împlinea 60 de ani. Refuză sub securea călăului să accepte, pentru el și fiii săi, părăsirea credinței ortodoxe în schimbul vieții. Gestul îi va aduce nemurirea în baladele populare românești:„Facă Dumnezeu ce-o vrea/ Chiar pe toți de ne-ați tăia/ Nu mă las de legea mea!”, dar și trecerea în rândul Sfinților Martiri în 1992. Românii apreciază atitudinile eroice, pe care cel mai adesea nu par capabili să și le manifeste ca popor, așa încât Brâncoveanu e menit să rămână pentru totdeauna atât în Panteonul Național, cât și în calendarul bisericesc din bucătăria oricărui bun român. 

„Cum nu vii tu, Țepeș, Doamne!”…

Indiferent de poziția ocupată în orice ierarhie, Vlad Țepeș rămâne fără îndoială personajul favorit al imaginarului colectiv românesc. Într-o societate în care statul se comportă ca un stăpân, nu ca un partener, iar oamenii sunt tratați ca nişte slugi, nu ca şi cetățeni, recursul la un conducător drept, cinstit și autoritar, capabil să pună capăt abuzurilor, este inevitabil. Paradoxal pentru un „produs” atât de național și de prizat de către români, Țepeș își datorează notorietatea mondială unui străin. În 1897, Bram Stoker, un scritor irlandez, autor de romane gotice foarte gustate în epocă, transfigurează figura realului voievod muntean din veacul al XV-lea în personajul vampiric Dracula, menit să facă o productivă carieră cinematografică, la concurență cu Frankenstein, în studiourile hollywoodiene.

În realitate, Vlad Țepeș, fiul lui Vlad Dracul, al cărui cognomen îl moștenește, a fost un domnitor al Țării Românești, a cărui principală domnie se încadrează între 1456-1462. Autoritar și energic, bun militar, Țepeș încearcă să pună puțină rânduială într-o țară dezbinată de rivalităţile dintre Drăculești și Dănești – ramuri ale familiei domnitoare a Basarabilor, de trădările boierilor și de intervențiile străine, otomane și ungurești, urmate inevitabil de pustiiri și de ruinarea activităților comerciale ale voievodatului. Măsurile sale represive, adeseori depășind limita patologicului, nu fac totuși excepție într-o Europă obișnuită cu ororile Războiului de o sută de ani sau ale conflictului civil al celor două Roze din Anglia. „Pentru domnul Țării Românești, acest oribil instrument de pedeapsă(țeapa, n.n.)a reprezentat mijlocul eficace al unei strategii de intimidare a adversarilor din țară și din afară”(Florin Constantiniu).

Renumele de tiran sângeros i-a fost atribuit lui Țepeș de către negustorii sași vexați de incursiunile voievodului asupra Sibiului sau Brașovului, incursiuni determinate de rațiuni economice, de apărare a intereselor comercianților munteni. Dacă istoria, manipulată de propaganda săsească, i-a făcut în bună măsură o mare nedreptate lui Țepeș, românii l-au adoptat ca model, mereu valabil, într-o țară măcinată parcă la nesfârșit de corupție, haos și ineficiență.

Cuza:prima victimă a presei?

Odată cu Alexandru Ioan Cuza, intrăm în galeria principilor ideali ai românilor, acolo unde se regăsesc, alături de Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și, evident, Mihai Viteazul. De altfel, în urmă cu 14 ani, în cadrul unui sondaj similar celui realizat acum, Cuza se afla pe primul loc, urmat de Mihai și Ștefan. Din 1999 până în 2013, domnul Unirii pierde patru locuri fiind retrogadat în cadrul acestui „joc cu istoria” în care nu meritele sau defectele personalităților în cauză se schimbă, ci privirea noastră asupra lor. Nici posteritatea lui Cuza nu face excepție în această privință. Pus în umbră imediat după 1866 de către Carol I, a cărui lungă și productivă domnie părea să reprezinte începutul modernizării statului național român, Cuza este redescoperit treptat de către istorici (Iorga, C.C. Giurescu etc.) și de opinia publică, mereu doritoare de modele autoritare, capabile să facă ordine într-o țară aflată parcă dintotdeauna într-un deficit de ordine. „Schimbând ce-i de schimbat și lăsând oricum țeapa la o parte, povestirile despre Cuza seamănă cu cele închinate lui Țepeș. Și nu seamănă deloc întâmplător, pentru că ambii domnitori sunt reduși la arhetip. Și Cuza este autoritar, justițiar, nu prea iubitor de boieri și apărător al intereselor celor mulți”(Lucian Boia).

Istoriografia comunistă îl valorizează la maximum pe Cuza, aflat oricum într-un conflict imagologic preexistent cu „neamțul” Carol I, dar punând accent mai cu seamă pe componenta socială (împroprietărirea țăranilor din 1864) și antireligioasă (secularizarea averilor mănăstirești, 1863) a activității sale. În anii ceaușismului sunt mai bine scoase în evidență atitudinile demne din politica externă ale lui Cuza, pandant parcă, peste veac, al diplomației extrem de active duse de „cel mai iubit fiu al poporului”. În realitate, Cuza face parte din categoria personalităților ale căror defecte personale au împietat mult asupra activității lor, cel mai adesea meritorii. Ales într-o atmosferă de entuziasm general, în ianuarie 1859, ca domn al Moldovei și apoi al Țării Românești, Cuza intră pe poarta cea mare a istoriei ca primul unificator efectiv a două provincii românești, „Piemontul” în jurul căruia se va coagula în următoarea jumătate de veac România Mare. Secondat de oameni cu viziune, reformatori determinați și abili diplomați (Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri etc.), Cuza întreprinde o febrilă activitate reformatoare în toate domeniile:politic, militar, educațional, social, cultural etc. Din păcate, reformele lui Cuza, deși necesare, sunt cel mai adesea prost aplicate, uneori din rea-credință, alteori din incompetență. Atât de trâmbițata împroprietărire a țăranilor care ar fi trebuit să-i facă pe cei trei milioane de beneficiari stăpâni pe propriul pământ n-a rezolvat în realitate problema agrară. Mărturie stau răscoalele din 1888 și mai ales cea din 1907. Gratuitatea învățământului primar n-a dus la dispariția analfabetismului, dovadă că, în 1945, jumătate din populația României încă suferea din pricina acestei minime lipse de educație. Atacat de liberali că e prea conservator și de conservatori că e prea liberal, Cuza a făcut obiectul unor intense campanii de presă având ca punct de plecare o viață personală agitată, existența unei camarile corupte în mijlocul căreia trona amanta sa, Maria Obrenovici, despărțirea de principalii săi sfetnici, în frunte cu Kogălniceanu etc. Această atmosferă creată în jurul domnitorului a contribuit mult la degradarea imaginii sale, la lipsa de popularitate din ultimele luni ale domniei și, implicit, la căderea sa. În timp însă, greșelile sale personale s-au estompat, rămânându-ne portretul unui Cuza autoritar, reformator și mai cu seama bun patriot și extrem de demn în relațiile externe. Ceea ce românii nu uită ușor.

Cât din omagiul adus de români lui Mircea cel Bătrân se adresează personajului real şi cât talentului lui Eminescu?

În ultimii ani ai ceaușismului s-a insinuat în istoriografia românească ideea schimbării supranumelui voievodului Mircea (1386-1418), din „cel Bătrân” în „cel Mare”. S-a speculat în epocă pe ideea susceptibilității cuplului prezidențial referitoare la vârsta personajului, bănuit a avea anii de care chiar cei doi „magnifici” din fruntea țării se apropiau vertiginos. În realitate, cognomenul de „cel Bătrân” dat încă de către contemporanii săi făcea mai degrabă apel la durata domniei sale (32 de ani) și la înțelepciunea domnitorului, manifestată încă de tânăr, dar asociată evident mai degrabă cu vârsta a treia. De fapt, Mircea urcă pe tron în jurul vârstei de 30 de ani și moare la puțin peste 60 de ani. Pentru standardele actuale, vârsta nu pare înaintată, dar să nu uitam că ne raportăm la începutul veacului al XV-lea, când media de vârstă nu depășea 30 de ani. Aflat în siajul propagandei oficiale, Sergiu Nicolaescu realizează chiar în 1989 un film, „Mircea”, în care interpretul principal, jucat evident de același Sergiu Nicolaescu, parcă dă replica participanților la cel de-al XIV-lea congres al P.C.R., nu lui Sigismund de Luxemburg, Baiazid, sau propriului său fiu, Vlad Dracul. Lăsăm la o parte faptul că în peliculă apare și Vlad Țepeș copil, întâlnirea bunicului cu nepotul fiind imposibilă din punct de vedere istoric, măcar și pentru simplul considerent că Țepeș se naște la 13 ani după moartea lui Mircea cel Bătrân. La urma urmei, de ce nu și-ar fi permis și regizorul o mică licența cinematografică, din moment ce însuși marele Eminescu plasează – din considerente literare – în a sa celebră „Scrisoare a III-a”, bătălia de la Nicopole (1396) anterior celei de la Rovine (1395)?

Mircea cel Bătrân, ca personaj real, a fost ctitorul de bază al statului Țara Românească. Cele mai vechi referiri la organizarea administrativ-teritorială (județele), precum și la principalele dregătorii de la curte, sunt contemporane domniei sale. Bun negociator, Mircea duce o politică de echilibru între Ungaria, Polonia și Imperiul Otoman, menită să salvgardeze integritatea și independența țării sale. Își întinde stăpânirea până la Marea cea Mare, dar este și cel care pierde Dobrogea (1417) pentru 460 de ani în favoarea turcilor. Este eroul de la Rovine, o bătălie pe jumătate câștigată deoarece trădarea unei părți a boierimii îl face să-și piardă tronul pentru aproximativ doi ani, în avantajul fratelui sau, Vlad Uzurpatorul. Rămâne de văzut cât din omagiul adus de români marelui voievod se adresează personajului real și cât talentului liric al lui Eminescu, omul care l-a păstrat viu peste secole. 

Ștefan cel Mare, un voievod aproape perfect

Ștefan cel Mare (1457-1504) reprezintă în mentalul colectiv românesc arhetipul tradițional al voievodului drept și bun, îngăduitor cu țăranii și aspru cu boierii, iubitor de țară, necruțător cu dușmanii acesteia, războinic priceput, diplomat iscusit, ctitor de biserici etc. Aproape că tabloul e prea perfect. Dar este oare și real? În cea mai mare măsură, răspunsul este da. Voievodul moldovean s-a bucurat încă din timpul vieții de o recunoaștere a meritelor sale răsfrânte asupra țării pe care a păstorit-o în cea mai lungă domnie (47 de ani) a Evului Mediu românesc și pe care a dus-o la apogeul dezvoltării sale politice și economice, a respectului extern de care se bucura. Cel mai sugestiv portret al domnitorului rămâne cel creionat de cronicarul Grigore Ureche:„Fost-au acestu Ștefan Vodă om nu mare de statu, mânios și degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat;de multe ori la ospețe omora fără județu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneșu, și lucrul său știia a-l acoperi și unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie însuși se vâra... Și unde biruia alții, nu pierdea nădejdea, ca știindu-se căzut jos, să rădică deasupra biruitorilor”.

Într-adevăr, Ștefan s-a luptat practic cu toți vecinii, învingându-i rând pe rând:pe trufașul rege al Ungariei la Baia (1467), pe tătari la Lipnic (1470), pe turci la Podul Înalt (1475) și pe regele Ioan-Albert al Poloniei, în Codrii Cosminului (1497). După fiecare bătălie – 36 la număr – Ștefan ridica, așa ne spune tradiția, un lăcaș religios, menit să-i comemoreze pe cei căzuți în luptă. Printre ctitoriile sale de referință să le menționăm pe cele de la Putna (1470), „Ierusalimul neamului românesc”, după fericita expresie a lui Eminescu, Voroneț (1488), Neamț (1497) etc. La pasivul domniei sale s-ar putea număra incursiunea împotriva Chiliei, cetate deținută de Vlad Țepeș, într-un moment extrem de dificil prin care trecea domnitorul muntean, care-i era și văr, campania împotriva Țării Românești condusă de Mahomed al II-lea (1462), precum și înfrângerea de la Războieni (1476) în fața aceluiași Mahomed al II-lea, rămasă însă fără urmări grave pentru Ștefan datorită rezistenței principalelor cetăți moldovene, în primul rând a Sucevei. Poate că în raport cu alți domnitori, Ștefan rămâne prea moldovean, nu întâmplator el fiind patronul spiritual al celuilalt stat românesc, Moldova de dincolo de Prut, dar modelul său de domn, excepțional dezvoltat istoric și literar de Iorga și Sadoveanu, rămâne modelul preferat al românilor de pretutindeni. 

Mihai Viteazul, ca simbol al unității naționale

Dacă figura Brâncoveanului nu ne-o putem imagina altfel decât încununată de spinii jertfei sale întru credință, nici pe Mihai Viteazul nu-l putem percepe în alt mod decât ca pe domnitorul primei Unirii a românilor. Fără actul din 1600, Mihai ar rămâne un voievod „de linie”, ușor încadrabil în succesiunea domnilor antiotomani:Radu de la Afumați, Petru Rareș, Ioan Vodă cel Viteaz, ceea ce evident nu e puțin lucru. Dar Viteazul e mult mai mult. Într-un fel, e singura personalitate a cărei principală realizare n-a avut un efect direct în epocă, ci unul de lungă durată întins peste veacuri. „Niciun român n-a mai putut gândi unirea fără uriașa lui personalitate, fără paloșul sau securea lui ridicată spre cerul dreptății, fără chipul lui de o curată și desăvârșită poezie tragică”(Nicolae Iorga). În acest context, aproape că sunt mai puțin importante rațiunile pentru care domnitorul muntean a purces la înfăptuirea unirii celor trei țări române:conștiința de neam, spiritul de condotier întârziat, necesități politico-militare imediate etc. În secolul al XIX-lea, cel al redeșteptării naționale, personalitatea lui Mihai Viteazul, păstrată în tradiția populară, inclusiv cea sud-dunăreană, este redescoperită de către Nicolae Bălcescu care o propune contemporanilor săi ca model de gând și faptă. Românii supt Mihai-Voievod Viteazuldevine Biblia conștiinței naționale, iar domnitorul este de-a lungul întregului veac premergător Unirii celei Mari cântat, glorificat, aproape sanctificat. Eminescu, Bolintineanu, Alecsandri, Coșbuc îi închină balade și ode, la ultimul, personajul căpătând valențe cosmice:„Sălbaticul vodă e-n zale și fier[...]Și vorba-i e tunet, răsufletul, ger/ Iar barda din stânga-i ajunge la cer/ Și vodă-i un munte”(„Pașa Hassan”). Cu astfel de referințe este evident că Mihai Viteazul devine figura tutelară a Panteonului Național, poziţie pe care pare să o păstreze până astăzi. Nu mai contează nici măcar faptul că Mihai dă una dintre cele mai dure legi ce-i obliga pe țăranii dependenți, „rumânii”, să nu părăsească moșia pe care se aflau la data emiterii respectivului act, „legământul lui Mihai” (decembrie 1595), considerat chiar și de Bălcescu începutul șerbiei țăranilor în Țara Românească. În definitiv, țăranii afectați de măsura lui Mihai au murit demult, în schimb amintirea Călugărenilor, a Unirii și a jertfei voievodului pe Câmpia Turzii dăinuiesc în veac. Așa se scrie uneori istoria! Preferința pentru Mihai Viteazul e perfect explicabilă dacă ne gândim că, în cadrul aceluiași sondaj, peste 40% dintre respondenți consideră Unirea de la 1918 drept cel mai important eveniment al istoriei noastre naționale. Astfel, cele mai importante personalități românești, masculină și feminină, Mihai Viteazul și Regina Maria, par să-și dea mâna peste veacuri, celebrând clipa astrală a neamului românesc, Unirea cea Mare. 

În loc de concluzii

Sondajul ziarului „Adevărul” confirmă câteva lucruri, vizibile de altfel cu ochiul liber. În primul rând, românilor le place istoria, în măsura în care s-au străduit s-o învețe și s-o priceapă. În al doilea rând, personalitățile importante pentru ei sunt cele care s-au afirmat în lupta pentru independența și unitate statală. În plan intern, românii dau credit personalităților autoritare, dispuse să facă ordine, să stârpească corupția și să-i pedepsească pe hoți. În funcție de evoluția societății românești, opțiunile se pot mișca pe viitor într-un sens sau altul. Cum e greu de crezut că vor mai apărea un Bălcescu, un Eminescu sau un Sadoveanu, care să ne ofere modele de urmat, e de așteptat ca alegerile concetățenilor noștri să aibă o componentă rațională mult mai semnificativă. În fond, trecutul rămâne mereu imprevizibil.