Cât de adevărată este legenda Vrîncioaiei, care şi-a pus flăcăii să adune oşti pentru Ştefan cel Mare

Legenda babei Vrîncioaia şi a celor şapte munţi oferiţi de Ştefan cel Mare fiilor acesteia este predată copiilor de şcoală primară din toate timpurile. Povestea care explică întemeiarea satelor vrâncene după numele celor şapte fii ai bătrânei care l-a ospătat pe voievod şi şi-a îndemnat fiii să adune oaste pentru a câştiga războaiele purtate de acesta rămâne o simplă legendă.

„Ştefan cel Mare a fost unul dintre rarele exemple ale istoriei noastre care a înţeles că puterile cele mari se găsesc în mulţimile liniştite ale poporului, nu în rândurile celor puţini şi mândri care înconjurau tronul, urmărind căpătuiala, dar se cutremurau de groază când auzeau că se apropie orice duşman“, scria marele istoric Nicolae Iorga în „Istoria lui Ştefan cel Mare” (1904).

Legenda Vrâncioaei

Una din cele mai cunoscute legende despre Ştefan cel Mare, care se regăseşte şi aum în manualele de clasa a IV-a, este cea legată de baba Vrîncioaia. Deşi circulă mai multe variante, unele îmbunătăţite, toate au un numitor comun.

Astfel, se spune că pe timpul când Ţara Românească şi Moldova aveau fiecare domnitorul lor, Ştefan cel Mare a purtat pe pământul Moldovei o mare bătălie împotriva turcilor. Otomanii ar fi ieşit învingători, oastea lor fiind mult mai numeroasă. Ştefan a rătăcit de unul singur prin Munţii Vrancei până la Valea Putnei. 

Cum satele erau mult mai rare decât sunt acum şi codrii stăpâneau ţinuturi nesfârşite, domnitorul a mers zile în şir fără să întâlnească chip de om. Ajuns la capătul puterilor, Ştefan cel Mare a nimerit într-un final la o casă din Dumbrava Bârseştilor care era locuită de o bătrână, Tudora Vrîncioaia, căreia i-a cerut să-i ofere adăpost peste noapte, fără a-i spune că este însuşi Domnitorul Moldovei. Aceasta l-a ospătat cu ce avea prin cămară şi i-a oferit un loc unde să doarmă. Bătrâna a observat că straiele străinului pe care l-a primit în casă erau brodate cu fir de aur şi într-un final şi-a dat seama că e însuşi Ştefan cel Mare.

Bătrâna şi-a lăsat musafirul să se odihnească şi a fugit până la stâna din valea satului une se aflau cei şapte feciori ai săi: Bodea, Spirea, Negrilă, Spulber, Bârsan, Pavel şi Nistor. Cei şapte feciori înalţi ca brazii şi spătoşi de nimeni nu le putea sta în cale, au aflat păţania mamei şi la sfatul bătrânei au plecat să adune oaste din rândul ţăranilor din colţurile Vrancei pentru a porni din nou lupta cu turcii. A doua zi, când s-a trezit Ştefan şi bătrâna a deschis uşa casei, zări şiruri de oastaşi înarmaţi în frunte cu cei şapte feciori ai gazdei sale.

Casa Vrâncioaei reconstruită pe unul din dealurile satul Bârseşti (Vrancea)

Baba Vrîncioaia i-a zis că îi încredinţează cei şapte fii împreună cu plăieşii vrânceni pentru a alunga duşmanii din ţară. Ştefan Vodă şi oastea de vrânceni au purtat o luptă voinicească şi au învins turcii.

Drept mulţumire, voievodul le-a oferit drept mulţumire plaiurile vrâncene pe care se aflau şapte munţi. A scris act domnesc pentru fiecare, cu litere de aur pe o bucată de piele de viţel, cum domnitorul ţării, Ştefan cel Mare lasă moştenire celor şapte fii ai Vrâncioaiei Munţii Vrancei de la Trotuş la Valea Bască a Buzăului. Fiecare şi-a întemeiat câte un sat la polele munţilor, sate care le poartă numele şi astăzi: Bodeşti, Spireşti, Negrileşti, Bârseşti, Spulber, Păuleşti şi Nistoreşti.

Între legendă şi adevăr istoric

Aurel V. Sava (1902-1954), jurist şi arhivist de excepţie, pasionat de istorie, scria într-una dintre lucrările sale: „Este totuşi de remarcat că niciunul din documentele vrâncene, descoperite până azi, nu face menţiune despre Ştefan cel Mare. Nici chiar în procesul pentru dezrobirea Vrancei nu s-a spus un cuvânt despre vreun uric de la Ştefan cel Mare, după cum nu s-a vorbit nimic despre vreun fapt care să confirme cât de puţin legenda”.

Aurel V. Sava a  reuşit să obţină câştigarea proceselor urmaşilor răzeşilor din Vrancea, pentru redobândirea proprietăţilor ce le-au fost donate pe vecie de voevodul Ştefan cel Mare, proprietăţi ce le-au fost înstrăinate abuziv. Baza acestui succes a fost o activitate intensă ca documentarist istoric, care s-a sublimat şi în colecţii de documente publicate.

Profesorul Valeriu Anghel, într-un amplu material publicat în Ziarul de Vrancea în 2012, concluziona: „Legenda este o naraţiune în proză sau în versuri în care, îmbinând realitatea cu fabulosul, se evocă fapte neobişnuite ale unor eroi sau se explică geneza unor lucruri ori fenomene, povestea întemeierii celor şapte sate vrâncene încadrându-se perfect aici. Mitul povesteşte «o istorie sacră», relatează un eveniment care a avut loc în timpuri ancestrale. Depărtarea în timp faţă de un anumit eveniment poate duce la transformarea legendei în mit. Românii nu sunt, în general, mari creatori de mituri, ca grecii sau germanii, dar au moştenit totuşi ceva de la daci, care se pare că aveau o sensibilitate deosebită pentru mitul silvestru. Legat de munte în cea mai mare parte a anului, vrânceanul a trăit măreţia priveliştilor de pe culmi, eternitatea plaiului şi a devenit mai meditativ, avînd şi mult timp de a cugeta, în singurătate, asupra scurgerii timpului. De aceea, poate cea mai completă variantă a baladei populare Mioriţa a apărut pe meleaguri vrâncene, mitul mioritic constituind, după G. Călinescu, unul din cele patru mituri fundamentale ale poporului român. Învăţarea în şcoală a acestor lucruri conferă o perspectivă mult mai profundă mitului întemeierii satelor vrâncene amintite”.

Alte legende îmbunătăţite şi speculaţii precum că Ştefan cel Mare ar fi fost de fapt amantul Vrâncioaei sunt considerate de istorici simple aberaţii despre care refuză să le ia în calcul.

Vrancea - gaura de butoi

Potrivit unor istorici, originile Vrancei sunt mult mai vechi. Bogdan Petriceicu Hasdeu susţinea că originea numelui „Vrancea“ este traco-dacică şi ar veni de la cuvantul „vrana“, care se traduce ca „pădure“ sau „munteô, ori de la cuvântul sanscrit „vran“ („munte“). Nicolae Iorga şi Simion Mehedinţi consideră că numele Vrancea vine din slavul „vrana“, care se traduce prin „vrana“ sau „gaura de butoi“, idee sprijinită şi de forma concava pe care o are regiunea. După alte ipoteze, numele ar fi de origine romană, legat de numele propriu de Vrana.