„Câinele Negru din Brocéliande” – Eroul uitat care a salvat Franța medievală

Războiul de o Sută de Ani a fost definit de figurile istorice care au ieșit din haosul ce a cuprins Franța între 1337 și 1453. Cei mai mulți dintre acești protagoniști au fost membri ai regalității engleze – precum Eduard al III-lea, Prințul Negru și Henric al V-lea – oameni care au condus campanii neîntrerupte pentru a-și impune ceea ce considerau dreptul legitim la tronul Franței. Între ei au obținut mari victorii devenite celebre, printre care bătăliile de la Crécy, Poitiers și Agincourt.

Se presupune adesea că o rezistență franceză eficientă nu a apărut decât la sfârșitul anilor 1420, sub conducerea improbabilă a unei țărănci analfabete – Ioana d’Arc. Aceasta este însă o interpretare profund eronată. Departe de a fi un conflict continuu, perioada a fost marcată de alternanțe între război și pace, iar victoria nu a aparținut întotdeauna englezilor. Cu mult înaintea cuceririlor spectaculoase ale lui Henric al V-lea, existase o perioadă remarcabilă de redresare franceză, când cea mai mare parte a câștigurilor teritoriale ale lui Eduard al III-lea au fost anulate. Omul cel mai responsabil pentru această răsturnare a situației a fost un cavaler breton de origine obscură, dar de un curaj aproape infinit: Bertrand du Guesclin.

Un scutier breton

Poreclit „Câinele Negru din Brocéliande” sau „Vulturul Bretaniei”, du Guesclin a fost, fără îndoială, cel mai renumit comandant care a luptat pentru Franța în timpul Războiului de o Sută de Ani – deși începuturile sale nu anunțau deloc măreția ce avea să vină.

Născut în jurul anului 1320, lângă Dinan, în Bretania, Bertrand era cel mai mare dintre cei zece copii ai unei familii nobiliare modeste. Tatăl său era doar un mic senior, astfel că Bertrand era, la început, un simplu scutier. Descris de contemporani ca fiind urât și scund, legenda spune că mama sa, o femeie frumoasă, l-ar fi respins la prima vedere.

Ca mulți tineri de rangul său, a intrat în serviciul militar local în anii 1340, ca mercenar în slujba lui Carol de Blois, iar mai târziu, în 1351, a intrat în serviciul regelui Ioan al II-lea al Franței. După ce i-a succedat tatălui său ca senior de Broons, a fost înnobilat în 1354 de mareșalul Franței. Din acel moment, și-a consacrat întreaga viață slujirii regatului.

Prima sa acțiune notabilă a fost asediul Rennes-ului (1356–1357), unde a condus apărarea orașului împotriva armatei engleze conduse de Henric de Grosmont, duce de Lancaster. Acest episod a fost cu atât mai remarcabil cu cât a venit după o lungă serie de succese engleze, culminând cu dezastrul francez de la Poitiers (1356). Talentul militar al lui du Guesclin a fost remarcat de Dauphinul Carol (viitorul Carol al V-lea), care i-a oferit o pensie pe viață de 200 de livre și comanda cetății Pontorson, o fortăreață strategică la granița dintre Bretania și Normandia.

După această primă victorie, du Guesclin a trecut prin momente grele: a fost capturat de două ori de englezi între 1359 și 1360. Într-un semn al decăderii franceze de atunci, Bertrand a fost nevoit să-și plătească răscumpărările împrumutând bani de la ducele de Orléans – care se afla el însuși prizonier în Turnul Londrei.

În anii 1360, Franța era devastată. Regele Ioan al II-lea era prizonier al lui Eduard al III-lea după Poitiers, iar englezii cereau o răscumpărare uriașă de 3 milioane de coroane, conform Tratatului de la Brétigny (1360). Prin acest tratat, Anglia păstra Aquitania și primea teritorii care însumau un sfert din Franța. Totuși, la moartea lui Ioan, în 1364, tronul a revenit fiului său Carol, care avea să inverseze mare parte din aceste umilințe.

Cocherel și Auray

Succesiunea lui Carol al V-lea nu a fost ușoară. Încă dinaintea morții tatălui său, trebuia să facă față atât englezilor, cât și regelui Navarei, Carol cel Rău, care deținea teritorii întinse în Normandia și amenința Parisul. Când a fost privat de pretențiile asupra ducatului Burgundiei, Carol cel Rău a ridicat două armate și, cu acordul Prințului Negru, a traversat Aquitania spre Normandia. Armata sa, formată din anglo-gasconi, era condusă de un soldat experimentat: Jean de Grailly, Captal de Buch.

Dauphinul Carol dispunea însă de 1.000 de mercenari în Normandia, sub comanda formală a contelui de Auxerre, dar în realitate du Guesclin era cel care conducea trupele. El a atacat fortărețele navareze și, până la sosirea captalului, majoritatea se predaseră deja.

Cele două armate s-au confruntat lângă Houlbec-Cocherel. Pe 16 mai 1364, du Guesclin, rămas fără provizii, a încercat să se retragă, dar captalul a încercat să-i taie calea. A urmat Bătălia de la Cocherel, o confruntare crâncenă. Deși superior numeric (6.000 contra 3.000), captalul a fost surprins de o manevră a bretonilor lui du Guesclin, care au atacat din rezervă și au întors balanța. Captal de Buch a fost rănit și capturat, iar armata sa s-a prăbușit.

Victoria de la Cocherel, obținută cu doar trei zile înaintea încoronării lui Carol al V-lea, a fost un semn bun: Navara nu avea să mai amenințe serios Franța.

Dar războaiele nu s-au încheiat. În Bretania, războiul civil continua între facțiunile Blois și Montfort, fiecare susținută de aliați străini. Du Guesclin, loial casei de Blois, a fost trimis în 1364 să-l sprijine pe Carol de Blois împotriva lui Ioan de Montfort.

Pe 29 septembrie 1364, cele două armate s-au întâlnit la Auray. Montfortienii aveau o armată puternic englezizată, cu arcași faimoși. Deși forțele erau aproximativ egale (3.500–4.000 oameni), englezii au înclinat balanța. Bătălia a fost sângeroasă: Carol de Blois a fost ucis, iar du Guesclin, după ce și-a rupt toate armele, s-a predat cavalerului englez Sir John Chandos.

Ioan de Montfort a devenit ducele Ioan al IV-lea al Bretaniei, recunoscut de regele Franței, iar du Guesclin, răscumpărat, a fost repus rapid în funcție. Carol avea nevoie de el mai mult ca oricând – pentru a eradica o nouă plagă: „routierii”, mercenarii fără stăpân.

„Routierii” și campania din Spania

După Tratatul de la Brétigny, mulți soldați rămași fără soldă s-au transformat în mercenari jefuitori. Grupuri de foști soldați englezi, bretoni, spanioli sau germani cutreierau Franța în bande numite Companii Libere (Free Companies), devastând sate și orașe.

Un cronicar al vremii scria: „Au pustiit țara fără niciun motiv, jefuind tot ce le-a ieșit în cale, violând femeile și ucigând fără milă bărbați, femei și copii.”

Du Guesclin, el însuși fost mercenar, a fost trimis de Carol al V-lea să curețe Anjou de aceste bande – și a reușit rapid.

În 1365, o nouă oportunitate s-a ivit: Henric de Trastámara, pretendent la tronul Castiliei, i-a cerut regelui Franței ajutor împotriva fratelui său, regele Pedro cel Crud. Carol l-a trimis pe du Guesclin în Spania, dându-i mână liberă să recruteze toți mercenarii disponibili.

Campania a început promițător. Du Guesclin a cucerit mai multe fortărețe, inclusiv capitala Burgos, iar Henric, recunoscător, l-a numit simbolic „stăpân al Granadei”. Dar războiul s-a complicat: Prințul Negru, aliatul lui Pedro, a pătruns în Spania cu o armată anglo-gasconă.

La Nájera (3 aprilie 1367), du Guesclin s-a confruntat direct cu englezii. Bătălia a fost crâncenă, iar francezii și castilienii au fost zdrobiți. Du Guesclin a fost capturat din nou.

Carol l-a răscumpărat imediat. Revenit în Spania cu o armată mai mare, du Guesclin a schimbat soarta războiului. În bătălia de la Montiel (1369), el l-a înfrânt decisiv pe Pedro, conducând personal trupele lui Henric.

După bătălie, Pedro a fost capturat și ucis de propriul frate, în prezența lui du Guesclin, care ar fi rostit celebra frază: „Eu nu pun și nu dau jos regi, dar îmi ajut stăpânul.”

Henric, recunoscător, l-a făcut duce de Molina, iar alianța franco-castiliană a fost pecetluită.

Marele Constabil al Franței

În 1370, Carol al V-lea, supranumit „cel Înțelept”, a decis să reia ofensiva împotriva Angliei. El a reformat sistemul fiscal, a redus plățile de răscumpărare către englezi și a creat o armată permanentă – una dintre primele din istoria Franței.

Pentru a o conduce, Carol a apelat la un profesionist experimentat. L-a numit pe du Guesclin Constabil al Franței, cea mai înaltă funcție militară a regatului. Spre deosebire de nobilimea tradițională, Bertrand era un om al frontului, respectat de soldați și capabil să câștige încrederea mercenarilor.

În același an, Sir Robert Knolles a invadat regiunea Île-de-France, arzând satele până la porțile Parisului. Regele a refuzat confruntarea directă. Du Guesclin, însă, a așteptat momentul potrivit: pe 4 decembrie 1370, a surprins un contingent englez la Pontvallain și l-a nimicit.

Aceasta a fost prima mare victorie franceză dintr-o nouă eră. În anii următori, du Guesclin a recucerit Poitou, Saintonge și o parte din Bretania, ba chiar a organizat raiduri maritime împotriva coastelor engleze.

În 1377, a obținut o altă victorie strălucită la Eymet, unde a înfrânt trupele engleze ale lui Thomas Felton. Terenul bătăliei a fost numit mult timp „Groapa englezilor”, din cauza soldaților înecați după luptă.

Prin tactici de hărțuire și evitarea confruntărilor directe, du Guesclin a epuizat forțele engleze, care au risipit resurse în marșuri inutile. În 1373, raidul lui Ioan de Gaunt, de la Calais la Bordeaux, a fost un fiasco: englezii au pierdut 5.000 de oameni fără a cuceri vreun oraș.

Până la mijlocul anilor 1370, stăpânirea engleză în Franța se restrânsese la Calais și la o parte redusă din Aquitania.

Moartea și moștenirea

Relațiile dintre Carol și du Guesclin s-au răcit în 1378, când regele a confiscat Bretania, gest pe care constabilul nu l-a aprobat. Trimisiunile sale ulterioare au fost executate fără entuziasm.

În 1380, în timpul unui asediu la Châteauneuf-de-Randon, du Guesclin s-a îmbolnăvit de febră și a murit, la vârsta de circa 60 de ani, pe 13 iulie. Regele Carol al V-lea, bolnav și el, a murit la trei săptămâni după el, dar nu înainte de a ordona ca fidelul său constabil să fie înmormântat alături de regii Franței, în Bazilica Saint-Denis.

Prin acest ultim gest, du Guesclin a devenit un erou popular al Franței și al Bretaniei. Fost scutier de origine modestă, ajuns egalul regilor, el a reușit să elibereze cea mai mare parte a regatului de sub dominația engleză.